ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5489/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Obiectul cererii în cauză îl constituie încuviințarea executării silite a deciziei nr. 1232 din 25 septembrie 2002, pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. 8144/2002. Cererea introdusă de „Biroul executorului judecătoresc D.M.” a fost admisă prin încheierea din 14 noiembrie 2003 a Judecătoriei Ploiești iar apelul debitorilor I.M., P.E. și P.I. a fost respins prin decizia nr.1 73 din 28 ianuarie 2004 a Curții de Apel Ploiești. Încheierea primei instanțe s-a dat în camera de consiliu, fără citarea părților, după dispoziția din art. 373 1 alin. (2) C. proc. civ., procedura în materia încuviințării executării silite fiind, fără echivoc, necontencioasă.

Conform art. 721 C. proc. civ. „Dispozițiile codului de față alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă…”, iar în Cartea a III-a (art. 331-339 C. proc. civ.) sunt „Dispozițiile privitoare la procedurile necontencioase”, astfel că norma din art. 373 1 C. proc. civ. se interpretează celei din art. 331-339 C. proc. civ. Potrivit art. 339 alin. (3) C. proc. civ., „Apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei se judecă de tribunal…”, iar dispoziția art. 373 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „instanța de executare este judecătoria…”, care „încuviințează executarea silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților” [art. 373 1 alin. (2)]. Norma imperativă relativă la compunerea instanței de executare, de judecător unic, este prevăzută în art. 56 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, în vigoare la data judecării în primă instanță și în apel.

Textul art. 56 alin. (1) pct. 1 lit. a) din aceeași lege atribuie și judecătorului stagiar competența soluționării cererii de încuviințare a executării silite și a celei de investire cu formulă executorie. Ambele proceduri intermediare, între faza judiciară a procesului civil și faza executării silite, sunt necontencioase și caracterizate printr-o examinare sumară a titlului, nu printr-o judecată, limitându-se la un control formal de legalitate al acestuia. Așadar, soluționarea cererii de către un judecător (chiar și stagiar) nu poate să atribuie competența judecării apelului curții de apel, iar când cererea se soluționează de președintele instanței apelul să rămână de competența tribunalului [art. 399 alin. (3) teza I C. proc.

civ.]. O asemenea divizare a competenței judecării apelului în aceeași cerere nu poate fi primită fiind în contradicție cu principiul unicității căilor de atac, astfel că formularea din art. 339 alin. (3) C. proc. civ. „apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei” trebuie interpretată nu exclusivist literal, ci, în primul rând, sistematic și teleologic. În consecință, apelul a fost judecat de o instanță necompetentă, Curtea de Apel Ploiești, ceea ce atrage casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, conform art. 312 6 C. proc. civ. pentru judecarea apelului contra încheierii din 14 noiembrie 2003 a Judecătoriei Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de debitoarea I.M. împotriva deciziei civile nr. 173 din 28 ianuarie 2004 a Curții de Apel Ploiești, pe care o casează și trimite cauza Tribunalului Prahova pentru soluționarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 21 iunie 2005.