ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5489/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Obiectul cererii în cauză îl

constituie încuviințarea executării silite a deciziei nr. 1232 din 25

septembrie 2002, pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. 8144/2002.

Cererea introdusă de „Biroul

executorului judecătoresc D.M.” a fost admisă prin încheierea din 14 noiembrie

2003 a Judecătoriei Ploiești iar apelul debitorilor I.M., P.E. și P.I. a fost

respins prin decizia nr.1 73 din 28 ianuarie 2004 a Curții de Apel Ploiești.

Încheierea primei instanțe s-a dat

în camera de consiliu, fără citarea părților, după dispoziția din art. 373

1

alin. (2) C. proc. civ., procedura în materia încuviințării executării silite

fiind, fără echivoc, necontencioasă.

Conform art. 721 C. proc. civ.

„Dispozițiile codului de față alcătuiesc procedura de drept comun în materie

civilă…”, iar în Cartea a III-a (art. 331-339 C. proc. civ.) sunt „Dispozițiile

privitoare la procedurile necontencioase”, astfel că norma din art. 373

1

C. proc. civ. se interpretează celei din art. 331-339 C. proc. civ.

Potrivit art. 339 alin. (3) C. proc.

civ., „Apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei se judecă

de tribunal…”, iar dispoziția art. 373 alin. (2) C. proc. civ. prevede că

„instanța de executare este judecătoria…”, care „încuviințează executarea

silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților” [art. 373

1

alin. (2)].

Norma imperativă relativă la

compunerea instanței de executare, de judecător unic, este prevăzută în art. 56

din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, în vigoare la data

judecării în primă instanță și în apel.

Textul art. 56 alin. (1) pct. 1 lit.

a) din aceeași lege atribuie și judecătorului stagiar competența soluționării

cererii de încuviințare a executării silite și a celei de investire cu formulă

executorie.

Ambele proceduri intermediare, între

faza judiciară a procesului civil și faza executării silite, sunt

necontencioase și caracterizate printr-o examinare sumară a titlului, nu

printr-o judecată, limitându-se la un control formal de legalitate al acestuia.

Așadar, soluționarea cererii de

către un judecător (chiar și stagiar) nu poate să atribuie competența judecării

apelului curții de apel, iar când cererea se soluționează de președintele

instanței apelul să rămână de competența tribunalului [art. 399 alin. (3) teza

I C. proc. civ.].

O asemenea divizare a competenței

judecării apelului în aceeași cerere nu poate fi primită fiind în contradicție

cu principiul unicității căilor de atac, astfel că formularea din art. 339

alin. (3) C. proc. civ. „apelul împotriva încheierii date de președintele

judecătoriei” trebuie interpretată nu exclusivist literal, ci, în primul rând,

sistematic și teleologic.

În consecință, apelul a fost judecat

de o instanță necompetentă, Curtea de Apel Ploiești, ceea ce atrage casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei, conform art. 312

6

C. proc.

civ. pentru judecarea apelului contra încheierii din 14 noiembrie 2003 a

Judecătoriei Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de debitoarea I.M. împotriva deciziei civile nr. 173 din 28

ianuarie 2004 a Curții de Apel Ploiești, pe care o casează și trimite cauza

Tribunalului Prahova pentru soluționarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 21 iunie 2005.