AFFAIRE TOPAKGÖZ c. TURQUIE

AFFAIRE TOPAKGÖZ c. TURQUIE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA TOPAKGÖZ c. TURCIA (solicitarea nr. 76481/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 iunie 2006 DEFINIF 13/09/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Topakgöz c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa Președintele Cabral Barreto Türmen Ugrekhelidze mei Mularoni Fura-Sandström, Popović, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 23 mai 2006, Rend la rejudecare, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 76481/01) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Fatma Topakgöz ( reclamanta a sesizat Curtea la data de 31 octombrie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților fundamentale ( (art. 52) nu a desemnat un agent în sensul procedurii în fața Curții. Invocând articolele 6 din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plângea în special de întârzierea pe care l-a luat statul în plata unei despăgubiri suplimentare de expropriere. Cererea a fost atribuită celei de a treia secțiuni a Curții (art. 52) 1 din Regulamentul de procedură al Curții. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. La 21 noiembrie 2002, Curtea (secțiunea a treia) a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului. 3 din Convenție a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. La 9 decembrie 2003, recurenta și-a prezentat observațiile cu privire la cererea sa de satisfacție echitabilă, în afara termenului stabilit în această privință. Președintele Camerei a decis ca acestea să fie depuse la dosar în conformitate cu art. 60 alineatul (2) din Regulamentul de procedură. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel reformulată [art. 52 alineatul (1) ]. În cazul în care, în urma unei cereri din partea unui stat membru, Tribunalul de Primă Instanță nu a formulat o cerere de acordare a unei autorizații de introducere a unei căi de atac în fața Tribunalului de Primă Instanță, Tribunalul de Primă Instanță nu a formulat o cerere în acest sens. Prin hotărârea din 30 noiembrie 1998, tribunalul i-a acordat domnului Topakgöz un câștig de cauză și i-a acordat 2 610 000 000 de lire turcești (TRL). Această sumă era însoțită de dobânzi simple cu o rată legală de 50 % laan, calculată începând cu data cedării bunului către conducere. 11. La 12 aprilie 1999, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. 12. La data de 9 august 2000, a fost plătită recurentei suma de 7 568 550 000 TRL. II. ÎNCHEIEREA ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 13. Pentru dreptul și practica internă relevante în materie de expropriere, a se vedea Akkuș c. Turcia (hotărârea din 9 iulie 1997, Recuperarea hotărârilor și a Deciziilor 1997-IV, p. 1305-1306, § 13-16) și Akac. Turcia (hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2674 2676, § 17 În primul rând, Comisia observă că, în 1992, nu i-a fost achitată decât după cedarea efectivă a terenului către stat. Apoi, aceasta denunță întârzierea în plata unei despăgubiri suplimentare, judecată la sfârșitul procedurii ulterioare. În această privință, Comisia susține că această întârziere nu a fost compensată din cauza lipsei oricărui interes moratoriu în ceea ce privește prima parte și din cauza insuficienței intereselor acordate în raport cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia, în ceea ce privește a doua parte. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 15. În ceea ce privește prima parte a Õ, Curtea constată că reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze că a suferit vreun prejudiciu disproporționat în cursul primilor patru ani de la introducerea deciziei de expropriere în registrul funciar. În orice caz, această parte a ui se confruntă cu motivul de neobosire, întrucât recurenta a făcut nici un demers pentru a o aduce în fața instanțelor naționale. Prin urmare, Curtea se referă numai la cauza în care s-a constatat că a întârziat plata despăgubirii suplimentare. 16. În această privință, guvernul excită neobosirea căilor de atac interne : reclamanta nu ar fi ridicat această inocență în fața instanțelor interne sau ar fi exercitat acțiunea oferită de art. 105 din Codul obligațiunilor. Recurenta contestă aceste afirmații. 17. Curtea recunoaște că, în ceea ce privește obiecțiunile, cum ar fi cele ale recurentei, singura cale de atac disponibilă în teorie este cea prevăzută la art. 105 din Codul obligațiilor. Cu toate acestea, pentru motivele care au determinat deja Curtea să încheie cu privire la caracterul inuman al acțiunii menționate (Aka, citată anterior, pp. 2678-2679, §§ 34-37) excepția de la acest titlu trebuie respinsă. 18. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Akkuș, citată anterior) și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că această parte a spătarului trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Întradevăr, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de a se opune. Pe fond 19. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Akkuș, citată anterior, p. 1310, § 30-31, și Aka, citată anterior, p. 2682, § 50-51). 20. Curtea a examinat circumstanțele din speță și consideră că nu s-a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că întârzierea legată de plata despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne este imputată administrației expropriante, care i-a cauzat proprietarului un prejudiciu distinct în ceea ce privește adăugarea la exproprierea bunurilor sale. Această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurii în cauză, determină Curtea să considere că recurenta a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect care trebuie să se afle între cerințele de interes general și protejarea dreptului la respectarea bunurilor. 21. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ÎNALGATĂ DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 22. recurenta se plânge, de asemenea, că durata procedurii de expropriere, care a început în 1992 cu înscrierea în registrul funciar a deciziei de expropriere și care s-a încheiat cu plata despăgubirii suplimentare în august 2000, a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 23. Curtea consideră că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nici un alt motiv de . . Cu toate acestea, având în vedere concluzia sa pe teren de la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu consideră necesar să reexamineze problema de celeritate din perspectiva articolului 6 alineatul (3). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Victime și cheltuieli de judecată 25. În observațiile sale scrise din 9 decembrie 2003, recurenta își reiterează pretențiile, astfel cum au fost formulate în cererea sa. Astfel, aceasta reafirmă necesitatea de a fi despăgubită numai pentru prejudiciul material pe care îl prezintă la 2 994 de dolari americani (USD). În schimb, în formularul său de cerere, aceasta solicita, de asemenea, repararea prejudiciului său moral, precum și rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții, fără a-și măsura pretențiile. 26. Guvernul consideră că aceste cereri sunt excesive și solicită Curții să considere că, în cazul în care consideră că este necesară alocarea unei satisfacții, aceasta nu ar trebui, în niciun caz, să constituie o sursă de capital fără nicio cauză. 27. având în vedere modul de calcul adoptat în Hotărârea Akkuș (citată, p. 1311, § 35-36 și 39) și în lumina datelor economice relevante, Curtea acordă recurentei în întregime suma solicitată, cu titlu de prejudiciu material, și anume 2 344 EUR (EUR), sumă echivalentă cu 2 994 (USD). 28. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. 29. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea amintește că, pe teren de la art. 41 din convenție, aceasta rambursează numai cheltuielile de care este stabilit că au fost suportate efectiv și obligatoriu și sunt de o sumă rezonabilă (a se vedea, printre altele, Nikolova c. Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). În cazul de față, deși cererea sa nu este documentată în mod corespunzător, Curtea consideră că: în temeiul articolului 60 din Regulamentul său de procedură, trebuie să se acorde recurentei 1 000 EUR, indiferent de costuri. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L 1, ca atare se referă la plata cu întârziere a salariului suplimentar, precum și la ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. faptul că constatarea încălcării oferă în sine o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral afirmă că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în cărți turcești noi la rata aplicabilă la data plății 344 EUR (două mii trei sute patruzeci și patru de euro) pentru daune materiale ii. 1 000 EUR (mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 13 iunie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

TOPAKGÖZ c. TURQUIE

(Requête n

o

76481/01)

ARRÊT

STRASBOURG

13 juin 2006

DÉFINITIF

13/09/2006

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Topakgöz c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

mes

A.

Mularoni

,

E.

Fura-Sandström,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 mai 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

76481/01) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet État, M

me

Fatma Topakgöz («

la requérante

»), a saisi la Cour le 31 octobre 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La requérante est représentée par M

es

Tekin Akıllıoğlu, Adil Aktay et Mustafa Nerse, avocats à Ankara. Dans la présente affaire, le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

3.

Invoquant les articles 6 de la Convention et 1

du Protocole n

o

1, la requérante se plaignait notamment du retard pris par l’État dans le paiement d’une indemnité complémentaire d’expropriation.

4.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52

§

1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article

26 § 1 du règlement.

5.

Le 21 novembre 2002, la Cour (troisième section) a décidé de porter la requête à la connaissance du Gouvernement. Se prévalant de l’article 29

§

3 de la Convention, elle a également décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

6.

Le 9 décembre 2003, la requérante a présenté ses observations sur sa demande de satisfaction équitable, en dehors du délai imparti à cet égard. Le Président de la Chambre a décidé que celles-ci soient versées au dossier en application de l’article 60 § 2 du règlement. Le Gouvernement s’est vu offrir la possibilité d’y répondre.

7.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

8.

En 1992, la direction générale des routes nationales («

la direction

») procéda à l’expropriation d’un terrain appartenant à la requérante, pour la construction d’une voie périphérique à İskenderun.

9.

La requérante, en désaccord avec le montant payé par la direction, introduisit un recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance d’İskenderun («

le tribunal

»).

10.

Par un jugement du 30 novembre 1998, le tribunal donna gain de cause à M

me

Topakgöz et lui accorda 2 610 000 000 livres turques (TRL). Cette somme était assortie d’intérêts moratoires simples au taux légal de 50

% l’an, à calculer à partir de la date de cession du bien à la direction.

11.

Le 12 avril 1999, la Cour de cassation confirma ce jugement.

12.

L’indemnité complémentaire, majorée d’intérêts, fut versée à la requérante le 9 août 2000, date à laquelle la somme due s’élevait à 7

568

550 000 TRL.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

13.

Pour le droit et la pratique internes pertinents en matière d’expropriation, voir

Akkuș c.

Turquie

(arrêt du 9 juillet 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-IV, pp.

1305-1306, §§ 13-16) et

Aka c. Turquie

(arrêt du 23 septembre 1998,

Recueil

1998

‑

VI, pp. 2674

‑

2676, §§ 17-25).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 DE LA CONVENTION

14.

La requérante allègue une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1, sous deux volets. En premier lieu, elle fait remarquer que l’indemnité initiale, fixée en 1992, ne lui a été versée qu’en 1996, après la cession effective du terrain à l’État. Puis, elle dénonce le retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire jugé à l’issue de la procédure ultérieure. A ce sujet, elle soutient que ce retard ne fut pas compensé du fait de l’absence d’un quelconque intérêt moratoire quant au premier volet, et du fait de l’insuffisance des intérêts accordés par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie,

quant au second.

L’article 1 du Protocole n

o

1 se lit comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

15.

S’agissant du premier volet du grief, la Cour note que la requérante n’a pas été en mesure de démontrer qu’elle a subi un quelconque préjudice disproportionné durant les quatre premières années écoulées après l’inscription de la décision d’expropriation au registre foncier. Quoi qu’il en soit, cette partie du grief se heurte au motif de non-épuisement, aucune démarche n’ayant été effectuée par la requérante pour la faire valoir devant les instances nationales. Partant, la Cour examinera l’affaire seul sous son volet tiré du retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire.

16.

A cet égard, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes

: la requérante n’aurait ni soulevé cette doléance devant les juridictions internes ni exercé le recours offert par l’article 105 du code des obligations.

La requérante conteste ces thèses.

17.

La Cour reconnaît que s’agissant des griefs tels que ceux de la requérante la seule voie de recours disponible en théorie est celle prévue par l’article 105 du code des obligations. Cependant, pour les motifs ayant déjà conduit la Cour à conclure au caractère ineffectif dudit recours (

Aka

, précité, pp. 2678-2679, §§ 34-37) l’exception formulée à ce titre doit être rejetée.

18.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Akkuș,

précité) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que cette partie du grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que celle-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

19.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 (voir

Akkuș

, précité, p. 1310, §§ 30-31, et

Aka

, précité, p.

2682, §§ 50-51).

20.

La Cour a examiné les circonstances de l’espèce et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le retard pris dans le paiement de l’indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes est imputable à l’administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s’ajoutant à l’expropriation de ses biens. C’est ce retard, doublé de la durée effective totale de la procédure en question, qui amène la Cour à considérer que la requérante a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens.

21.

Par conséquent, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

22.

La requérante se plaint également de ce que la durée de la procédure d’expropriation, qui débuta en 1992 avec l’inscription au registre foncier de la décision d’exproprier et qui prit fin avec le paiement de l’indemnité complémentaire en août 2000, a méconnu l’article 6 § 1 de la Convention.

23.

La Cour estime que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a non plus été relevé. Cependant, eu égard à sa conclusion sur le terrain de l’article 1 du Protocole n

o

1, la Cour n’estime pas nécessaire de réexaminer la question de célérité de plus sous l’angle de l’article 6 § 1.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

24.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommages et frais et dépens

25.

Dans ses observations écrites du 9 décembre 2003, la requérante réitère ses prétentions, telles que formulées dans sa requête. Ainsi, elle réaffirme devoir être dédommagée seulement pour son préjudice matériel qu’elle évalue à 2

994 dollars américains (USD).

En revanche, dans son formulaire de requête, elle réclamait en outre la réparation de son dommage moral ainsi que le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour, sans pour autant chiffrer ses prétentions.

26.

Le Gouvernement estime ces demandes excessives. Par ailleurs, il prie la Cour de considérer que, si elle estimait devoir allouer une satisfaction, celle-ci ne devrait, en aucun cas, constituer une source d’enrichissement sans cause.

27.

Considérant le mode de calcul adopté dans l’arrêt

Akkuș

(précité, p.

1311, §§ 35-36 et 39) et à la lumière des données économiques pertinentes, la Cour accorde à la requérante en entier la somme réclamée, au titre de dommage matériel, à savoir 2

344 euros (EUR), somme équivalant à 2

994

(USD).

28.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.

29.

Pour ce qui est des frais et dépens, la Cour rappelle que, sur le terrain de l’article 41 de la Convention, elle rembourse uniquement les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement et nécessairement exposés et sont d’un montant raisonnable (voir, parmi beaucoup d’autres,

Nikolova c. Bulgarie

[GC], n

o

31195/96, § 79, CEDH 1999-II).

En l’espèce, bien que sa demande ne soit pas dûment documentée, la Cour estime qu’en vertu de l’article 60 de son règlement, il convient d’accorder à la requérante 1 000

EUR, tous frais confondus.

B.

Intérêts moratoires

30.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

recevables le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1, en tant qu’il porte sur le paiement tardif de l’indemnité complémentaire, ainsi que le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus ;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 de la Convention

;

4.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le bien-fondé du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

;

5.

Dit

que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable pour le préjudice moral

;

6.

Dit

a)

que l

’

État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du versement

:

i.

2

344 EUR (deux mille trois cent quarante-quatre euros) pour dommage matériel

;

ii.

1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens

;

iii.

plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

7.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 juin 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président