ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6761/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: La data de 23 februarie 2004 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 920/R din 18 august 2003 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, și sentinței civile nr. 219/M din 19 iunie 2003 a Tribunalului Brașov. S-a susținut că cele două hotărâri au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, invocându-se ca temei în drept art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării acestora.

Analizând calea extraordinară de atac formulată, precum și dosarele atașate, Curtea constată următoarele: La 24 aprilie 2003, reclamanții B.E., ș.a., angajați la Judecătoria Rupea, au chemat în judecată Ministerul Justiției, Tribunalul Brașov și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților la plata diferenței de salariu reactualizată pentru perioada 1 mai-31 octombrie 2000 raportat la valoarea de referință sectorială aplicabilă, de 1.140.800 lei, stabilită prin O.U.G. nr. 134/1999, cu aplicarea coeficientului de inflație, până la data efectivă a plății.

Prin sentința civilă nr. 219/M din 19 iunie 2003, Tribunalul Brașov a admis acțiunea și a obligat pârâții Ministerului Justiției și Tribunalul Brașov să plătească pentru fiecare reclamant diferențele de sume dintre salariul cuvenit fiecăruia pentru perioada 1 mai-31 octombrie 2000, în raport de valoarea de referință sectorială de 1.140.800 lei și coeficienții de ierarhizare, stabiliți prin Legea nr. 76/2000 și salariile efectiv încasate pentru aceeași perioadă cu aplicarea coeficientului de inflație până la data efectivă a plății. Totodată, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, invocată de acesta. În motivarea soluției adoptate, instanța a reținut în esență că prin art. 1 din O.U.G.

nr. 134/1999, aprobată prin Legea nr. 714/2001 s-a modificat Legea nr. 50/1996, cu începere de la data de 1 mai 2000, în sensul că valoarea de referință sectorială pentru calculul salariilor personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești, categorie din care fac parte și reclamanții, s-a majorat de la 685.872 lei la 1.140.800 lei. Recursul declarat de Ministerul Justiției în nume propriu și în calitate de reprezentant al Tribunalului Brașov a fost respins de Curtea de Apel Brașov, prin decizia civilă nr. 920/R din 18 august 2003. S-a reținut în motivare că prin art. 1 din O.U.G. nr. 134/1999 s-a majorat valoarea de referință sectorială aplicată calculului salariilor magistraților și a celorlalte categorii de personal din cadrul autorității judecătorești, iar începând cu anul 2000 nu a existat vreo dispoziție care să limiteze aplicarea acestei valori de referință.

Prin prezentul recurs în anulare se susține că ambele hotărâri sunt esențial nelegale, impunându-se casarea lor și pe fond respingerea acțiunii reclamanților, cu motivarea că aplicabile erau alte acte normative decât cele reținute de instanțe și anume Legea nr. 50/1996, respectiv O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea acestei legi. Or, susține autorul recursului în anulare, art. 1 din O.G. nr. 83/2000 trebuia coroborat cu art. II teza 1 din același act normativ, potrivit căruia „prevederile ordonanței se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare”. De aceea, având în vedere că O.G.

nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, este nelegală obligarea pârâților la recalcularea salariului reclamanților pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000. Recursul în anulare este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor expune. Salarizarea personalului din organele autorității judecătorești a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996. Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică a fost instituit un nou sistem de stabilire a acestor drepturi, elementele sale principale fiind valoarea de referință universală, indicatorii de prioritate sectorială și valoarea de referință sectorială.

În vederea corelării celor doua acte normative, ținând seama de statutul Justiției de putere în stat, alături de puterea legislativă și de cea executivă, s-a adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești, stabilindu-se aceeași valoare de referință sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu luna septembrie 1999. Prin Legea bugetului de stat pe anul 2000, Legea nr. 76 din 4 mai 2000, au fost modificate valoarea de referință universală și indicatorul de prioritate intersectorială prevăzute de Legea nr. 154/1998, astfel încât, din mai 2000, valoarea de referință sectorială a devenit 1.140.800 lei, cum corect au reținut și instanțele.

De altfel, nici recursul în anulare nu contestă existența, reglementată de legiuitor, a principiului egalității valorilor de referință, consacrat încă o dată expres de O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996. Se susține însă că în virtutea art. IX din O.G. nr. 83/2000, aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului pe anul 2000 pentru instituțiile la care se referă art. II. Cu privire la această susținere, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că deși textul art. IX este întocmai reprodus, acest lucru nu poate conduce la admiterea recursului în anulare, nefiind întrunită cerința încălcării esențiale a legii, impusă de art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. (text în prezent abrogat). Într-adevăr, ceea ce trebuie reținut din expunerea anterioară a evoluției legislative în materie de salarizare este voința legiuitorului de a restabili legalitatea, din acest punct de vedere, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei autorități fundamentale ale unui stat de drept: puterea legislativă, cea judecătorească și cea executivă. Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat pe anul 2000, publicată în luna mai a aceluiași an a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel încât de la acea dată, pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească, potrivit noilor valori, drepturile salariale.

Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a și făcut-o, cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, dar în nici un caz negarea existenței acestora. Pentru aceste considerente, văzând că hotărârile atacate au fost pronunțate cu respectarea legii, în litera și spiritul acesteia, se impune menținerea lor, prin respingerea recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 920/R din 18 august 2003 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, și sentinței civile nr. 219/M din 19 iunie 2003 a Tribunalului Brașov, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2004.