ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6761/2004

Asupra recursului în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

La data de 23 februarie 2004 s-a

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul în anulare

declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 920/R din 18 august 2003 a

Curții de Apel Brașov, secția civilă, și sentinței civile nr. 219/M din 19

iunie 2003 a Tribunalului Brașov.

S-a susținut că cele două hotărâri

au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond, invocându-se ca temei în drept art. 330

pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării acestora.

Analizând calea extraordinară de

atac formulată, precum și dosarele atașate, Curtea constată următoarele:

La 24 aprilie 2003, reclamanții

B.E., ș.a., angajați la Judecătoria Rupea, au chemat în judecată Ministerul

Justiției, Tribunalul Brașov și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea pârâților la plata diferenței de salariu reactualizată pentru

perioada 1 mai-31 octombrie 2000 raportat la valoarea de referință sectorială

aplicabilă, de 1.140.800 lei, stabilită prin O.U.G. nr. 134/1999, cu aplicarea

coeficientului de inflație, până la data efectivă a plății.

Prin sentința civilă nr. 219/M din

19 iunie 2003, Tribunalul Brașov a admis acțiunea și a obligat pârâții

Ministerului Justiției și Tribunalul Brașov să plătească pentru fiecare

reclamant diferențele de sume dintre salariul cuvenit fiecăruia pentru perioada

1 mai-31 octombrie 2000, în raport de valoarea de referință sectorială de

1.140.800 lei și coeficienții de ierarhizare, stabiliți prin Legea nr. 76/2000

și salariile efectiv încasate pentru aceeași perioadă cu aplicarea

coeficientului de inflație până la data efectivă a plății. Totodată, s-a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, invocată de acesta.

În motivarea soluției adoptate,

instanța a reținut în esență că prin art. 1 din O.U.G. nr. 134/1999, aprobată

prin Legea nr. 714/2001 s-a modificat Legea nr. 50/1996, cu începere de la data

de 1 mai 2000, în sensul că valoarea de referință sectorială pentru calculul

salariilor personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor

judecătorești, categorie din care fac parte și reclamanții, s-a majorat de la

685.872 lei la 1.140.800 lei.

Recursul declarat de Ministerul

Justiției în nume propriu și în calitate de reprezentant al Tribunalului Brașov

a fost respins de Curtea de Apel Brașov, prin decizia civilă nr. 920/R din 18

august 2003.

S-a reținut în motivare că prin art.

1 din O.U.G. nr. 134/1999 s-a majorat valoarea de referință sectorială aplicată

calculului salariilor magistraților și a celorlalte categorii de personal din

cadrul autorității judecătorești, iar începând cu anul 2000 nu a existat vreo

dispoziție care să limiteze aplicarea acestei valori de referință.

Prin prezentul recurs în anulare se

susține că ambele hotărâri sunt esențial nelegale, impunându-se casarea lor și

pe fond respingerea acțiunii reclamanților, cu motivarea că aplicabile erau

alte acte normative decât cele reținute de instanțe și anume Legea nr. 50/1996,

respectiv O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea acestei legi. Or,

susține autorul recursului în anulare, art. 1 din O.G. nr. 83/2000 trebuia

coroborat cu art. II teza 1 din același act normativ, potrivit căruia

„prevederile ordonanței se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului

Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de

Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare”. De aceea, având în vedere că

O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie 2000, după suplimentarea

bugetului, este nelegală obligarea pârâților la recalcularea salariului

reclamanților pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat,

urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor expune.

Salarizarea personalului din

organele autorității judecătorești a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996.

Prin Legea nr. 154/1998 privind

sistemul de salarizare în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor

pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică a fost instituit un nou

sistem de stabilire a acestor drepturi, elementele sale principale fiind

valoarea de referință universală, indicatorii de prioritate sectorială și

valoarea de referință sectorială.

În vederea corelării

celor doua acte normative, ținând seama de statutul Justiției de putere în

stat, alături de puterea legislativă și de cea executivă, s-a adoptat O.U.G.

nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare

la salarizarea magistraților și a celorlalte

categorii de personal din organele autorității judecătorești, stabilindu-se

aceeași valoare de referință sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998,

începând cu luna septembrie 1999.

Prin Legea bugetului de

stat pe anul 2000, Legea nr. 76 din 4 mai 2000, au fost modificate valoarea de

referință universală și indicatorul de prioritate intersectorială prevăzute de

Legea nr. 154/1998, astfel încât, din mai 2000, valoarea de referință

sectorială a devenit 1.140.800 lei, cum corect au reținut și instanțele.

De altfel, nici recursul

în anulare nu contestă existența, reglementată de legiuitor, a principiului

egalității valorilor de referință, consacrat încă o dată expres de O.G. nr.

83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996.

Se susține însă că în

virtutea art. IX din O.G. nr. 83/2000, aplicarea în practică a corelării

indicelui de referință ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului pe

anul 2000 pentru instituțiile la care se referă art. II.

Cu privire la această susținere,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că deși textul art. IX este

întocmai reprodus, acest lucru nu poate conduce la admiterea recursului în

anulare, nefiind întrunită cerința încălcării esențiale a legii, impusă de art.

330 pct. 2 C. proc. civ. (text în prezent abrogat).

Într-adevăr, ceea ce

trebuie reținut din expunerea anterioară a evoluției legislative în materie de

salarizare este voința legiuitorului de a restabili legalitatea, din acest

punct de vedere, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul

celor trei autorități fundamentale ale unui stat de drept: puterea legislativă,

cea judecătorească și cea executivă.

Principiul stabilit prin

O.U.G. nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat pe anul 2000,

publicată în luna mai a aceluiași an a fixat și cuantumul valorii de referință

aplicabil, astfel încât de la acea dată, pârâții aveau obligația să calculeze

și să plătească, potrivit noilor valori, drepturile salariale.

Lipsa fondurilor alocate

de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine,

cum a și făcut-o, cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, dar în nici un

caz negarea existenței acestora.

Pentru aceste

considerente, văzând că hotărârile atacate au fost pronunțate cu respectarea

legii, în litera și spiritul acesteia, se impune menținerea lor, prin

respingerea recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 920/R din 18 august 2003 a

Curții de Apel Brașov, secția civilă, și sentinței civile nr. 219/M din 19

iunie 2003 a Tribunalului Brașov, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 decembrie 2004.