AFFAIRE MEHMET KUCUK c. TURQUIE

AFFAIRE MEHMET KUCUK c. TURQUIE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL MEHMET KÜçÜK c. TURCIA (solicitarea nr. 75728/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 20 iunie 2006 DEFINIF 20/09/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Mehmet Küçük c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J. P. Costa președinte A.B. Baka Türmen Ugrekhelidze mes Fura-Sandström Jočienė, Popović, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 23 mai 2006, renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 75728/01) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Mehmet Küçük ( reclamantul a sesizat Curtea la data de 11 octombrie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Nu a desemnat un agent în sensul procedurii în fața Curții. Invocând articolele 6 din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plângea în special de întârzierea pe care l-a luat statul în plata unei despăgubiri suplimentare de expropriere. Cererea a fost atribuită celei de a treia secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură al Curții. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. La 4 iulie 2002, Curtea (secțiunea a treia) a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. În 1997, Hotărârea Generală Drumuri Naționale (inclusiv Hotărârea) a solicitat exproprierea unui teren aparținând reclamantului, pentru construirea unei căi periferice în Mercin. Reclamantul, în dezacord cu suma plătită de conducere, a introdus o acțiune în creștere a dreptului de proprietate pe lângă instanța de Mare Instanță din Mersin ( Prin hotărârea din 10 februarie 1998, tribunalul i-a acordat domnului Küçük un câștig de cauză și i-a acordat 8 550 000 000 de lire turcești (TRL). Această sumă era însoțită de dobânzi simple cu o rată legală de 30 % laan, calculată începând cu data cedării bunului către conducere. 10. La 2 iunie 1998, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. 11. La data de 13 aprilie 2000, a fost plătită reclamantului suma datorată pentru suma de 19 511 690 000 TRL. II. LICHIDITATEA ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 12. Pentru dreptul și practica internă relevante în materie de expropriere, a se vedea Akkuș c. Turcia (hotărârea din 9 iulie 1997, Recuperarea hotărârilor și a Deciziilor 1997-IV, p. 1305-1306, § 13-16) și Akac. Turcia (hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2674 2676, § 17 În primul rând, el subliniază că, la data de 29 iulie 1997, a fost achitată numai la 26 august 1997, după ce terenul a fost transferat efectiv statului. Apoi, el denunță întârzierea plății taxei suplimentare, judecată la sfârșitul procedurii ulterioare. În această privință, CESE susține că această întârziere nu a fost compensată din cauza lipsei oricărui interes moratoriu în ceea ce privește prima parte și din cauza insuficienței intereselor acordate în raport cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia, în ceea ce privește a doua parte. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 14. În ceea ce privește prima parte a Õ , Curtea constată că reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze că a suferit vreun prejudiciu disproporționat în cursul lunii care a trecut după înscrierea deciziei de expropriere în registrul funciar. În orice caz, această parte a ânului se confruntă cu motivul de neobosire, întrucât reclamantul a făcut nici un demers pentru a o face să se prezinte în fața instanțelor naționale. Prin urmare, Curtea se referă la cauza, numai sub partea sa de întârziere în plata despăgubirii suplimentare. 15. În această privință, guvernul consideră că cererea inadmisibilă este inadmisibilă pentru lipsa vădită a temeiului. 16. Reclamantul contestă această teză. 17. Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Akkuș, susmenționat) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că această parte a Ö Õ trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Ea constată într-adevăr că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de Õ . Pe fond 18. Cu referire la jurisprudența Curții, guvernul subliniază că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu sunt necesare despăgubiri integrale în toate cazurile de expropriere. Acesta înseamnă că trebuie să existe un echilibru corect între cerințele de interes general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor individului. Cu toate acestea, el are o mare marjă de apreciere în căutarea acestui echilibru corect În cazul în care este necesar, reclamantul își reiterează pretențiile, în conformitate cu cererea sa, și poate prelungi termenul de plată prevăzut inițial. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Akkuș, citată anterior, p. 1310, § 30-31, și Aka, citată anterior, p. 2682, § 50-51). Curtea a examinat circumstanțele din speță și consideră că nu s-a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că întârzierea legată de plata despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne este imputată administrației expropriante, care i-a cauzat proprietarului un prejudiciu distinct în ceea ce privește adăugarea la exproprierea bunurilor sale. Această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurii în cauză, determină Curtea să considere că recurentul a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect care trebuie să existe între cerințele de interes general și protejarea dreptului la respectarea bunurilor. 22. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIE 23. Reclamantul se plânge, de asemenea, că durata procedurii de expropriere, care a început în 1997, cu înscrierea în registrul funciar a deciziei din afara teritoriului și care a încetat cu plata despăgubirii suplimentare în aprilie 2000, a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 24. Guvernul nu respectă termenul de șase luni: reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de șase luni, care ar fi trebuit să fie calculată începând cu 2 iunie 1998, data hotărârii Curții de Casație. De asemenea, acesta susține că procedura în litigiu care a durat nouă luni în fața instanțelor naționale îndeplinește cerințele articolului 6 alineatul (1) din convenție. 25. Curtea consideră că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. 1 (punctul 22 de mai sus), Curtea nu consideră că este necesar să reexamineze problema de celeritate în continuare sub aspectul articolului 6 alineatul (1). III. PRIVIND LEGAREA LEGĂTUREI 41 DIN CONVENȚIE 27. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube, proaspete și de cheltuieli 28. În observațiile sale scrise din 9 septembrie 2002, reclamantul susține că trebuie să fie despăgubit numai pentru prejudiciul material pe care îl are în valoare de 8 427 de dolari americani (USD). În schimb, în formularul său de cerere, reclamantul solicita 10 417 USD pentru daune materiale și repararea prejudiciului său moral, precum și rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții, fără a-și măsura pretențiile. 29. Guvernul consideră aceste cereri excesive și nejustificate. 30. Având în vedere modul de calcul adoptat în Hotărârea Akkuș (citată, p. 1311, § 35-36 și 39) și având în vedere datele economice relevante, Curtea acordă întregului reclamant suma solicitată în ultimă instanță, cu titlu de prejudiciu material, și anume 6 597 EUR (EUR), sumă echivalentă cu 8 427 USD. 31. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. 32. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea amintește că, pe teren de la art. 41 din convenție, aceasta rambursează numai cheltuielile de care este stabilit că au fost suportate efectiv și obligatoriu și sunt de o sumă rezonabilă (a se vedea, printre altele, Nikolova c. Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). În cazul de față, deși cererea sa nu este documentată în mod corespunzător, Curtea consideră că: ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L 1, ca atare se referă la plata cu întârziere a salariului suplimentar, precum și la ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. faptul că constatarea încălcării oferă în sine o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în cărți turcești noi la rata aplicabilă la data plății 597 EUR (șase mii cinci sute nouăzeci și șapte de euro), pentru daune materiale ii. 1 000 EUR (mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. plus orice sume care pot fi datorate în temeiul taxei sau orice alte cheltuieli fiscale exigibile în momentul plății de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 20 iunie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

MEHMET KÜÇÜK c. TURQUIE

(Requête n

o

75728/01)

ARRÊT

STRASBOURG

20 juin 2006

DÉFINITIF

20/09/2006

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Mehmet Küçük c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

R.

Türmen

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

mes

E.

Fura-Sandström

,

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 mai 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

75728/01) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, Mehmet Küçük («

le requérant

»), a saisi la Cour le 11 octobre 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

es

Tekin Akıllıoğlu, Adil Aktay et Mustafa Nerse, avocats à Ankara. Dans la présente affaire, le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

3.

Invoquant les articles 6 de la Convention et 1

du Protocole n

o

1, le requérant se plaignait notamment du retard pris par l’État dans le paiement d’une indemnité complémentaire d’expropriation.

4.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article

52

§

1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article

26 § 1 du règlement.

5.

Le 4 juillet 2002, la Cour (troisième section) a décidé de porter la requête à la connaissance du Gouvernement. Se prévalant de l’article 29

§

3 de la Convention, elle a également décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

6.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

7.

En 1997, la direction générale des routes nationales («

la direction

») procéda à l’expropriation d’un terrain appartenant au requérant, pour la construction d’une voie périphérique à Mersin.

8.

Le requérant, en désaccord avec le montant payé par la direction, introduisit un recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance de Mersin («

le tribunal

»).

9.

Par un jugement du 10 février 1998, le tribunal donna gain de cause à M. Küçük et lui accorda 8 550 000 000 livres turques (TRL). Cette somme était assortie d’intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l’an, à calculer à partir de la date de cession du bien à la direction.

10.

Le 2 juin 1998, la Cour de cassation confirma ce jugement.

11.

L’indemnité complémentaire, majorée d’intérêts, fut versée au requérant le 13 avril 2000, date à laquelle la somme due s’élevait à 19

511

690

000 TRL.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12.

Pour le droit et la pratique internes pertinents en matière d’expropriation, voir

Akkuș c.

Turquie

(arrêt du 9 juillet 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-IV, pp.

1305-1306, §§ 13-16) et

Aka c. Turquie

(arrêt du 23 septembre 1998,

Recueil

1998

‑

VI, pp. 2674

‑

2676, §§ 17-25).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 DE LA CONVENTION

13.

Le requérant allègue une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1, sous deux volets. En premier lieu, il fait remarquer que l’indemnité initiale, fixée le 29 juillet 1997, ne lui a été versée que le 26 août 1997, après la cession effective du terrain à l’État. Puis, il dénonce le retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire jugé à l’issue de la procédure ultérieure. A ce sujet, il soutient que ce retard ne fut pas compensé du fait de l’absence d’un quelconque intérêt moratoire quant au premier volet, et du fait de l’insuffisance des intérêts accordés par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie,

quant au second.

L’article 1 du Protocole n

o

1 se lit comme-ci

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

14.

S’agissant du premier volet du grief, la Cour note que le requérant n’a pas été en mesure de démontrer qu’il a subi un quelconque préjudice disproportionné durant le mois écoulé après l’inscription de la décision d’expropriation au registre foncier. Quoi qu’il en soit, cette partie du grief se heurte au motif de non-épuisement, aucune démarche n’ayant été effectuée par le requérant pour la faire valoir devant les instances nationales. Partant, la Cour examinera l’affaire, seulement sous son volet tiré du retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire.

15.

A cet égard, le Gouvernement estime la requête irrecevable pour défaut manifeste de fondement.

16.

Le requérant conteste cette thèse.

17.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment,

Akkuș,

précité) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que cette partie du grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que celle-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

18.

Se référant à la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement souligne que l’article 1 du Protocole n

o

1 n’exige pas une indemnisation intégrale dans tous les cas d’expropriation. Il admet qu’un juste équilibre doit exister entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits de l’individu. Cependant, il se prévaut d’une grande marge d’appréciation dans la recherche de ce «

juste équilibre

» et soutient avoir le droit de fixer la date du versement de l’indemnité et éventuellement, en cas de nécessité, de prolonger le délai de paiement initialement prévu.

19.

Le requérant réitère ses prétentions telle que formulées dans sa requête.

20.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 (voir

Akkuș

, précité, p. 1310, §§ 30-31, et

Aka

, précité, p.

2682, §§ 50-51).

21.

La Cour a examiné les circonstances de l’espèce et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le retard pris dans le paiement de l’indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes est imputable à l’administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s’ajoutant à l’expropriation de ses biens. C’est ce retard, doublé de la durée effective totale de la procédure en question, qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens.

22.

Par conséquent, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

23.

Le requérant se plaint également de ce que la durée de la procédure d’expropriation, qui débuta en 1997 avec l’inscription au registre foncier de la décision d’exproprier et qui prit fin avec le paiement de l’indemnité complémentaire en avril 2000, a méconnu l’article 6 § 1 de la Convention.

24.

Le Gouvernement excipe du non-respect du délai de six mois

: le requérant aurait dû saisir la Cour dans le délai de six mois qui serait à calculer à partir du 2 juin 1998, date de l’arrêt de la Cour de cassation. Il soutient également que la procédure litigieuse qui a duré neuf mois devant les instances nationales répond aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention.

25.

Le requérant conteste cette thèse.

26.

La Cour estime que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a non plus été relevé. Cependant, eu égard à sa conclusion sur le terrain de l’article 1 du Protocole n

o

1 (paragraphe 22 ci-dessus), la Cour n’estime pas nécessaire de réexaminer la question de célérité de plus sous l’angle de l’article 6 § 1.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

27.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommages, frais et dépens

28.

Dans ses observations écrites du 9 septembre 2002, le requérant affirme devoir être dédommagé seulement pour son préjudice matériel qu’il évalue à 8 427 dollars américains (USD).

En revanche, dans son formulaire de requête, le requérant réclamait 10

417 USD au titre de dommage matériel et la réparation de son dommage moral, ainsi que le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour, sans pour autant chiffrer ses prétentions.

29.

Le Gouvernement estime ces demandes excessives et non justifiées.

30.

Considérant le mode de calcul adopté dans l’arrêt

Akkuș

(précité, p.

1311, §§ 35-36 et 39) et à la lumière des données économiques pertinentes, la Cour accorde au requérant en entier la somme réclamée en dernier lieu, au titre de dommage matériel, à savoir 6

597 euros (EUR), somme équivalant à 8

427 USD.

31.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.

32.

Pour ce qui est des frais et dépens, la Cour rappelle que, sur le terrain de l’article 41 de la Convention, elle rembourse uniquement les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement et nécessairement exposés et sont d’un montant raisonnable (voir, parmi beaucoup d’autres,

Nikolova c. Bulgarie

[GC], n

o

31195/96, § 79, CEDH 1999-II).

En l’espèce, bien que sa demande ne soit pas dûment documentée, la Cour estime qu’en vertu de l’article 60 de son règlement, il convient d’accorder au requérant 1

000 EUR, tous frais confondus.

B.

Intérêts moratoires

33.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

recevables le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1, en tant qu’il porte sur le paiement tardif de l’indemnité complémentaire, ainsi que le grief tiré de l’article 6

;

2.

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus ;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 de la Convention

;

4.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le bien-fondé du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

;

5.

Dit

que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable pour le préjudice moral

;

6.

Dit

a)

que l

’

État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du versement

:

i.

6

597 EUR (six mille cinq cent quatre-vingt-dix-sept euros), pour dommage matériel

;

ii.

1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens

;

iii. plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

7.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 juin 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président