ÎCCJ, Decizia nr. 127/2006

ÎCCJ, Decizia nr. 127/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 92 din 12 august 2005, Curtea de

Apel București, secția I penală, a respins, ca inadmisibilă, plângerea

formulată de petentul R.A. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale nr. 1305/P/2004 din 3 mai 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București.

Petentul a declarat recurs împotriva hotărârii primei

instanțe.

La termenul din 7 decembrie 2005, fixat pentru

judecata recursului, petentul a invocat excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor Codului de procedură penală.

Prin încheierea pronunțată în aceeași zi, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins cererea de sesizare a

Curții Constituționale.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că nu sunt

îndeplinite condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în sensul că

excepția invocată de petent nu privește o dispoziție legală care are legătură

cu cauza.

Împotriva acestei încheieri, petentul a declarat

recurs.

Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale

și asupra recursului declarat de petent, se constată următoarele:

Din economia art. 29 din Legea nr. 47/1992,

republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții

Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor

acestui text, cu referire la:

- starea de procesivitate, în care ridicarea

excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural, creat în

fața unui judecător, care trebuie rezolvat premergător fondului litigiului,

- existența unui interes procesual sau substanțial,

cu referire la pertinența excepției, în sensul că dispoziția legală a cărei

neconstituționalitate se cere a fi constatată, are legătură cu soluționarea

cauzei,

- activitatea legii, în sensul că excepția privește un act

normativ în vigoare, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau

ordonanță, după caz.

În cauză, în discuție este îndeplinirea condiției

privind „legătura cu soluționarea cauzei”.

Legătura cu cauza privește incidența dispoziției

legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constată asupra soluției ce

se va pronunța, asupra pretenției deduse judecății, adică a obiectului

procesului penal aflat pe rolul completului de 9 judecători al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, cu referire la speță.

Obiectul cauzei privește, așadar, exclusiv litigiul dedus

spre soluționare, în cursul căruia, în orice etapă procesuală, în fața

instanței căreia procesul este pendinte, este ridicată excepția de

neconstituționalitate.

Așadar, excepția de neconstituționalitate ridicată de

petent în fața completului de 9 judecători nu este examinată în raport cu

dispozițiile aplicabile la soluționarea în fond a cauzei penale, având ca

obiect în etapa procesuală a recursului controlul judecătoresc al soluției de

respingere, ca inadmisibilă, a plângerii formulate de petentul R.A., întemeiată

pe art. 278

1

C. proc. pen., aflată pe rolul secției penale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

În acest sens, dispozițiile legale menționate nu

abilitează o instanță a se pronunța asupra cererii de sesizare a Curții

Constituționale, cu referire la o excepție de neconstituționalitate ce,

eventual, ar putea avea legătură cu soluționarea unei cauze aflate pe rolul

altei instanțe de judecată, întrucât art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată,

statuează asupra dreptului judecătorului de a se pronunța exclusiv în cadrul

procesului dedus spre soluționare în fața sa, în fond sau căi de atac, după

caz.

În fapt, petentul R.A. a sesizat Curtea de Apel

București, cu plângere, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., privind o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Împotriva soluției pronunțată în primă instanță,

petentul a declarat recurs.

La termenul fixat pentru judecata recursului,

petentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Codului de

procedură penală.

Împotriva încheierii prin care instanța de recurs a

respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, petentul a declarat

recurs.

Prin urmare, în această etapă procesuală obiectul

judecății privește, exclusiv, examinarea de către completul de 9 judecători, a

admisibilității recursului, în raport cu dispozițiile Legii nr. 47/2992,

republicată, respectiv a caracterului fondat sau nefondat al căii de atac

exercitate împotriva încheierii menționate.

În consecință, excepția se constată ca fiind

inadmisibilă, în sensul că nu îndeplinește cerințele art. 29 alin. (1) din

Legea nr. 47/1992, republicată.

Ca atare, în temeiul art. 29 alin. (6) din același

act normativ, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale,

pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

Codului de procedură penală.

În fine, recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

I. - Cu privire la admisibilitatea căii de atac

exercitate împotriva încheierilor prin care s-au respins cereri de sesizare a

Curții Constituționale privind excepții de neconstituționalitate ridicate în

fața instanței de judecată în etapa procesuală a recursului.

Posibilitatea provocării unui control judiciar al

hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu

nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății

sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată

în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României,

revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile

legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea

procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale, inclusiv cu

referire la încheieri date în cursul judecății, în două grade de jurisdicție,

determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și

titularii acestora, precum și cazurile de casare sau modificare.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională

de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului la justiție,

generată de art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din

Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Totodată, determinând precis, prin norme imperative,

desfășurarea procesului penal, în fond și căi de atac, aceleași pentru persoane

aflate în situații identice, legea procesual-penală a creat un mecanism coerent

de desfășurare a acestuia, menit a constitui o garanție a egalității părților

și a protejării judiciare imparțiale a drepturilor deduse judecății.

Petentul a declarat recurs împotriva încheierii prin

care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat, în

sensul respingerii, asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, pentru

a decide asupra unei excepții de neconstituționalitate, ridicată în etapa

procesuală a recursului.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt supuse recursului, hotărârile nedefinitive, cu distincțiile prevăzute în textul

menționat. Din dispozițiile aceluiași text, rezultă că încheierile urmează sub

aspectul căilor de atac cărora sunt supuse, regimul juridic al hotărârii finale

ce se va pronunța în acea etapă procesuală.

Pe de altă parte, cu referire la excepțiile de

neconstituționalitate ce nu întrunesc cerințele art. 29 alin. (1), (2) sau (3)

din Legea nr. 47/1992, republicată, caz în care cererea de sesizare a Curții

Constituționale este respinsă printr-o încheiere motivată, prin art. 29 alin.

(6) teza a II-a din același act normativ, legiuitorul a stabilit că „încheierea

poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de

48 de ore de la pronunțare”.

Cele două norme procesuale, concomitent în vigoare,

atributive de competență, prima cu trimitere la art. 25 - 29 C. proc. pen., a doua cu trimitere „la instanța imediat superioară”

celei care a pronunțat

încheierea atacată, independent de etapa procesuală în care a fost dată, sunt

aparent în coliziune.

Cum normele atributive de competență au caracter

imperativ, de ordine publică și este nulă orice hotărâre pronunțată cu

nesocotirea lor, instanța sesizată cu recursul, în condițiile art. 29 alin. (6)

din Legea nr. 47/1992, republicată, declarat împotriva încheierii prin care

instanța firească de control judiciar, cu privire la recursul declarat în

litigiul dedus judecății, a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale, are a examina și a se pronunța asupra admisibilității căii de

atac exercitate de autorul excepției, respectiv a propriei competențe de

soluționare a acesteia.

Or, cele două norme procesuale sunt numai aparent în

coliziune.

Astfel, art. 385

1

C. proc. pen. privește, cu referire la recurs, sistemul stabilit prin legea procesual-penală privind

soluționarea în fond și căi de atac a cauzei penale.

Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată,

privește, cu referire la recurs, exclusiv controlul judiciar al încheierii prin

care instanța de judecată s-a pronunțat asupra unui incident procedural, cu

referire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide

asupra excepției de neconstituționalitate ridicate în fața sa, în cursul

soluționării cauzei.

Așadar, competența atribuită prin acest din urmă

text, cu referire la instanța superioară în grad celei care a pronunțat

încheierea atacată cu recurs, este limitată exclusiv la controlul judiciar al

încheierii prin care, apreciindu-se excepția ca fiind inadmisibilă, cererea de

sesizare a Curții Constituționale a fost respinsă.

Ca atare, instanța superioară în grad sesizată cu

recursul prevăzut în art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu

are competență și nu se pronunță niciodată asupra fondului cauzei deduse

judecății. Examinarea fondului cauzei, fără a se pronunța asupra acestuia,

privește exclusiv stabilirea obiectului cauzei, în vederea constatării

îndeplinirii sau neîndeplinirii uneia din condițiile de admisibilitate

stabilite prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv

„dacă dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată

de Curtea Constituțională, are legătură cu soluționarea cauzei”.

Cu alte cuvinte, soluționarea cauzei nu este scoasă

niciodată din competența instanțelor firești, stabilite de legea procesual-penală,

a se pronunța asupra acesteia în fond și căi de atac.

Rezultă, așadar că, prin art. 29 alin. (6) din Legea nr.

47/1992, republicată, legiuitorul nu și-a propus modificarea art. 385

1

C. proc. pen., cele două texte privesc situații diferite în cadrul procesului penal,

așa încât acestea nu intră în coliziune.

În consecință, recursul cu care instanța prevăzută de

art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, este sesizată este

admisibil, întotdeauna, iar instanța superioară în grad este competentă a se

pronunța asupra acestuia, în limitele controlului judiciar precizat anterior,

independent de etapa procesuală în care s-a pronunțat încheierea atacată.

A raționa altfel, ar însemna a înfrânge voința

legiuitorului, a interpreta limitativ legea, într-un sens neavut în vedere de

acesta, lipsind de eficiență dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

republicată, potrivit cărora excepția privind neconstituționalitatea unei legi

sau ordonanțe ori a unei dispoziții într-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare, pot fi ridicate „în orice fază a litigiului”.

Prin același text s-a stabilit competența Curții

Constituționale de a „decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor

judecătorești sau de arbitraj comercial, în orice fază a litigiului”.

Cu alte cuvinte, în măsura în care s-ar decide în

sensul inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii prin care, în

etapa procesuală a soluționării recursului declarat în procesul penal având ca

obiect stabilirea prin hotărâre definitivă a încălcării sau neîncălcării legii

penale, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a

decide asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor

judecătorești, s-ar restrânge competența instanței de contencios

constituțional, contrar dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituția României

și art. 29 din legea organică.

Totodată, ar fi sustrase competenței instanței de

contencios constituțional, examinarea constituționalității dispozițiilor legale

aplicabile însăși căii de atac a recursului, în procesul penal, reglementate de

legea procesual-penală.

În fine, o altă interpretare ar contraveni art. 13

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, lipsind de conținut calea internă de atac stabilită în favoarea

justițiabililor prin art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată,

dispoziție procesuală în concordanță cu textul menționat din Convenție.

Rezultă, așadar că, învestită fiind cu competența de

a decide asupra litigiilor de constituționalitate, pentru garantarea

supremației Constituției, Curtea Constituțională nu poate fi împiedicată să-și

exercite această competență.

Pentru aceleași rațiuni, cu referire la caracterul de

ordine publică a excepției de neconstituționalitate, precum și de garanție

constituțională a acesteia pentru apărarea drepturilor și libertăților cu

ocazia soluționării unei cauze penale, nu se poate concepe într-un stat de

drept, îngrădirea accesului liber la justiție, inclusiv la justiția

constituțională.

În concluzie, față de considerentele ce preced, cu

referire la calea de atac exercitată de petent, dispozițiile legale menționate

și instanța care a pronunțat încheierea atacată, recursul este admisibil și

soluționarea acestuia este de competența completului de 9 judecători al Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

II. - Cu privire la îndeplinirea condițiilor de

admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992,

republicată.

Examinând încheierea atacată, în raport cu criticile

formulate, se constată următoarele:

Din economia art. 29 din Legea nr. 47/1992,

republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții

Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor

acestui text, așa cum s-a arătat anterior.

În cauza aflată pe rolul secției penale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, controlul judecătoresc privește legalitatea

soluției de respingere, ca inadmisibilă, a plângerii întemeiate pe art. 278

1

C. proc. pen.

Raportat la acest obiect, excepția de neconstituționalitate

ridicată de pârâtă în fața instanței de recurs nu are legătură cu soluționarea

cauzei.

Prin urmare, constatând neîndeplinirea acestei

cerințe și respingând cererea de sesizare a Curții Constituționale, instanța de

recurs a pronunțat o hotărâre legală, încheierea atacată nefiind supusă nici

unuia din cazurile de casare reglementate în art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

Curtea va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, precum și

recursul declarat de petent menționată împotriva încheierii din 7 decembrie

2005, pronunțată în dosarul nr. 5258/2005, al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea petentului R.A. privind sesizarea

Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de

neconstituționalitate a Codului de procedură penală și a O.U.G. nr. 38/2005.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.A., împotriva

încheierii din 7 decembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în dosarul nr. 5258/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului,

suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs,

din care suma de 100 lei RON, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru

asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.