ÎCCJ, Decizia nr. 127/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 92 din 12 august 2005, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul R.A. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 1305/P/2004 din 3 mai 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Petentul a declarat recurs împotriva hotărârii primei instanțe. La termenul din 7 decembrie 2005, fixat pentru judecata recursului, petentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Codului de procedură penală. Prin încheierea pronunțată în aceeași zi, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în sensul că excepția invocată de petent nu privește o dispoziție legală care are legătură cu cauza. Împotriva acestei încheieri, petentul a declarat recurs.

Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale și asupra recursului declarat de petent, se constată următoarele: Din economia art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor acestui text, cu referire la: - starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural, creat în fața unui judecător, care trebuie rezolvat premergător fondului litigiului, - existența unui interes procesual sau substanțial, cu referire la pertinența excepției, în sensul că dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, are legătură cu soluționarea cauzei, - activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ în vigoare, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz.

În cauză, în discuție este îndeplinirea condiției privind „legătura cu soluționarea cauzei”. Legătura cu cauza privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constată asupra soluției ce se va pronunța, asupra pretenției deduse judecății, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu referire la speță. Obiectul cauzei privește, așadar, exclusiv litigiul dedus spre soluționare, în cursul căruia, în orice etapă procesuală, în fața instanței căreia procesul este pendinte, este ridicată excepția de neconstituționalitate.

Așadar, excepția de neconstituționalitate ridicată de petent în fața completului de 9 judecători nu este examinată în raport cu dispozițiile aplicabile la soluționarea în fond a cauzei penale, având ca obiect în etapa procesuală a recursului controlul judecătoresc al soluției de respingere, ca inadmisibilă, a plângerii formulate de petentul R.A., întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen., aflată pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest sens, dispozițiile legale menționate nu abilitează o instanță a se pronunța asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, cu referire la o excepție de neconstituționalitate ce, eventual, ar putea avea legătură cu soluționarea unei cauze aflate pe rolul altei instanțe de judecată, întrucât art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, statuează asupra dreptului judecătorului de a se pronunța exclusiv în cadrul procesului dedus spre soluționare în fața sa, în fond sau căi de atac, după caz.

În fapt, petentul R.A. a sesizat Curtea de Apel București, cu plângere, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., privind o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale. Împotriva soluției pronunțată în primă instanță, petentul a declarat recurs. La termenul fixat pentru judecata recursului, petentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Codului de procedură penală. Împotriva încheierii prin care instanța de recurs a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, petentul a declarat recurs. Prin urmare, în această etapă procesuală obiectul judecății privește, exclusiv, examinarea de către completul de 9 judecători, a admisibilității recursului, în raport cu dispozițiile Legii nr. 47/2992, republicată, respectiv a caracterului fondat sau nefondat al căii de atac exercitate împotriva încheierii menționate.

În consecință, excepția se constată ca fiind inadmisibilă, în sensul că nu îndeplinește cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. Ca atare, în temeiul art. 29 alin. (6) din același act normativ, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Codului de procedură penală. În fine, recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: I. - Cu privire la admisibilitatea căii de atac exercitate împotriva încheierilor prin care s-au respins cereri de sesizare a Curții Constituționale privind excepții de neconstituționalitate ridicate în fața instanței de judecată în etapa procesuală a recursului.

Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională. Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale, inclusiv cu referire la încheieri date în cursul judecății, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare sau modificare.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului la justiție, generată de art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție. Totodată, determinând precis, prin norme imperative, desfășurarea procesului penal, în fond și căi de atac, aceleași pentru persoane aflate în situații identice, legea procesual-penală a creat un mecanism coerent de desfășurare a acestuia, menit a constitui o garanție a egalității părților și a protejării judiciare imparțiale a drepturilor deduse judecății.

Petentul a declarat recurs împotriva încheierii prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat, în sensul respingerii, asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra unei excepții de neconstituționalitate, ridicată în etapa procesuală a recursului. Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt supuse recursului, hotărârile nedefinitive, cu distincțiile prevăzute în textul menționat. Din dispozițiile aceluiași text, rezultă că încheierile urmează sub aspectul căilor de atac cărora sunt supuse, regimul juridic al hotărârii finale ce se va pronunța în acea etapă procesuală.

Pe de altă parte, cu referire la excepțiile de neconstituționalitate ce nu întrunesc cerințele art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, caz în care cererea de sesizare a Curții Constituționale este respinsă printr-o încheiere motivată, prin art. 29 alin. (6) teza a II-a din același act normativ, legiuitorul a stabilit că „încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare”. Cele două norme procesuale, concomitent în vigoare, atributive de competență, prima cu trimitere la art. 25 - 29 C. proc. pen., a doua cu trimitere „la instanța imediat superioară” celei care a pronunțat încheierea atacată, independent de etapa procesuală în care a fost dată, sunt aparent în coliziune.

Cum normele atributive de competență au caracter imperativ, de ordine publică și este nulă orice hotărâre pronunțată cu nesocotirea lor, instanța sesizată cu recursul, în condițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, declarat împotriva încheierii prin care instanța firească de control judiciar, cu privire la recursul declarat în litigiul dedus judecății, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, are a examina și a se pronunța asupra admisibilității căii de atac exercitate de autorul excepției, respectiv a propriei competențe de soluționare a acesteia. Or, cele două norme procesuale sunt numai aparent în coliziune. Astfel, art. 385 1 C. proc. pen. privește, cu referire la recurs, sistemul stabilit prin legea procesual-penală privind soluționarea în fond și căi de atac a cauzei penale.

Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, privește, cu referire la recurs, exclusiv controlul judiciar al încheierii prin care instanța de judecată s-a pronunțat asupra unui incident procedural, cu referire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate ridicate în fața sa, în cursul soluționării cauzei. Așadar, competența atribuită prin acest din urmă text, cu referire la instanța superioară în grad celei care a pronunțat încheierea atacată cu recurs, este limitată exclusiv la controlul judiciar al încheierii prin care, apreciindu-se excepția ca fiind inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost respinsă.

Ca atare, instanța superioară în grad sesizată cu recursul prevăzut în art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu are competență și nu se pronunță niciodată asupra fondului cauzei deduse judecății. Examinarea fondului cauzei, fără a se pronunța asupra acestuia, privește exclusiv stabilirea obiectului cauzei, în vederea constatării îndeplinirii sau neîndeplinirii uneia din condițiile de admisibilitate stabilite prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv „dacă dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată de Curtea Constituțională, are legătură cu soluționarea cauzei”. Cu alte cuvinte, soluționarea cauzei nu este scoasă niciodată din competența instanțelor firești, stabilite de legea procesual-penală, a se pronunța asupra acesteia în fond și căi de atac.

Rezultă, așadar că, prin art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, legiuitorul nu și-a propus modificarea art. 385 1 C. proc. pen., cele două texte privesc situații diferite în cadrul procesului penal, așa încât acestea nu intră în coliziune. În consecință, recursul cu care instanța prevăzută de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, este sesizată este admisibil, întotdeauna, iar instanța superioară în grad este competentă a se pronunța asupra acestuia, în limitele controlului judiciar precizat anterior, independent de etapa procesuală în care s-a pronunțat încheierea atacată.

A raționa altfel, ar însemna a înfrânge voința legiuitorului, a interpreta limitativ legea, într-un sens neavut în vedere de acesta, lipsind de eficiență dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora excepția privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții într-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, pot fi ridicate „în orice fază a litigiului”. Prin același text s-a stabilit competența Curții Constituționale de a „decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, în orice fază a litigiului”.

Cu alte cuvinte, în măsura în care s-ar decide în sensul inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii prin care, în etapa procesuală a soluționării recursului declarat în procesul penal având ca obiect stabilirea prin hotărâre definitivă a încălcării sau neîncălcării legii penale, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, s-ar restrânge competența instanței de contencios constituțional, contrar dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituția României și art. 29 din legea organică. Totodată, ar fi sustrase competenței instanței de contencios constituțional, examinarea constituționalității dispozițiilor legale aplicabile însăși căii de atac a recursului, în procesul penal, reglementate de legea procesual-penală.

În fine, o altă interpretare ar contraveni art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, lipsind de conținut calea internă de atac stabilită în favoarea justițiabililor prin art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, dispoziție procesuală în concordanță cu textul menționat din Convenție. Rezultă, așadar că, învestită fiind cu competența de a decide asupra litigiilor de constituționalitate, pentru garantarea supremației Constituției, Curtea Constituțională nu poate fi împiedicată să-și exercite această competență. Pentru aceleași rațiuni, cu referire la caracterul de ordine publică a excepției de neconstituționalitate, precum și de garanție constituțională a acesteia pentru apărarea drepturilor și libertăților cu ocazia soluționării unei cauze penale, nu se poate concepe într-un stat de drept, îngrădirea accesului liber la justiție, inclusiv la justiția constituțională.

În concluzie, față de considerentele ce preced, cu referire la calea de atac exercitată de petent, dispozițiile legale menționate și instanța care a pronunțat încheierea atacată, recursul este admisibil și soluționarea acestuia este de competența completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. II. - Cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată. Examinând încheierea atacată, în raport cu criticile formulate, se constată următoarele: Din economia art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor acestui text, așa cum s-a arătat anterior.

În cauza aflată pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, controlul judecătoresc privește legalitatea soluției de respingere, ca inadmisibilă, a plângerii întemeiate pe art. 278 1 C. proc. pen. Raportat la acest obiect, excepția de neconstituționalitate ridicată de pârâtă în fața instanței de recurs nu are legătură cu soluționarea cauzei. Prin urmare, constatând neîndeplinirea acestei cerințe și respingând cererea de sesizare a Curții Constituționale, instanța de recurs a pronunțat o hotărâre legală, încheierea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare reglementate în art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, precum și recursul declarat de petent menționată împotriva încheierii din 7 decembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 5258/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea petentului R.A. privind sesizarea Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a Codului de procedură penală și a O.U.G. nr. 38/2005. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.A., împotriva încheierii din 7 decembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5258/2005. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 100 lei RON, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006.