ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 412/2005

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 382 din 12 mai 2003, pronunțată de Tribunalul Mureș, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta T.A. împotriva pârâților Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș și Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, care au fost obligați să-i plătească reclamantei diferența drepturilor salariale cuvenite pe perioada 1 mai 2000–31 octombrie 2000, în cuantum brut de 15.747.051 lei, iar în cuantum net de 11.019.620 lei, sumă ce se va actualiza în funcție de dobânda legală, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data executării hotărârii.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că și pe perioada susmenționată, asupra veniturilor reclamantei trebuia să fie aplicată valoarea de referință sectorială corespunzătoare funcțiilor de demnitate publică, iar nu numai cu începere de la data de 1 noiembrie 2000. Recursurile declarate de pârâți împotriva sentinței au fost respinse ca nefondate, prin decizia nr. 935 din 28 august 2003, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă. Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând în esență că hotărârile atacate sunt nelegale, întrucât salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată, în acea perioadă, de Legea nr. 50/1996 și O.G.

nr. 83/2000, nefiind aplicabile actele normative la care au făcut referire instanțele. Recursul în anulare este nefondat pentru următoarele considerente: În primul rând, este de reținut că temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este 330 alin. (2) teza 1 C. proc. civ., respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond”. În motivarea recursului în anulare există două susțineri neargumentate. Astfel, în legătură cu prima susținere „că instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și sistematică a actului juridic” se arată numai că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în perioada în litigiu de Legea nr. 50/1996 și O.G.

nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea acestora, nefiind aplicabile celelalte acte normative invocate în considerentele hotărârilor judecătorești criticate. Nu se arată în ce constă interpretarea greșită a legii și de ce s-au ignorat regulile de interpretare logică și sistematică a actelor normative. Este de reținut că în conformitate cu cerințele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în anulare era necesar să se demonstreze că prin hotărârile criticate s-a produs o încălcare esențială a legii. Prin sintagma „încălcarea esențială a legii” este avută în vedere nu orice încălcare a unor dispoziții legale, ci numai aceea de ordine publică. Cea de a doua susținere din recursul în anulare, de asemenea nu este dezvoltată și nici argumentată, reproducându-se numai dispozițiile art. II, teza 1 din O.G.

83/2000, arătându-se în esență că aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului. În consecință, nici această a doua critică nu poate reprezenta o încălcare esențială a legii. Distinct de considerentele mai înainte arătate, urmează a reține că instanțele de fond și recurs au făcut o corectă aplicare a tuturor actelor normative în materie aplicabile în cauză, având în vedere corelarea dintre ele. În acest sens este de reținut că salarizarea personalului din organele autorității judecătorești era reglementată de Legea nr. 50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998.

Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare din sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică a fost stabilit un nou mod de calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință sectorială. Datorită faptului că nu s-a elaborat un act normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor autorității judecătorești în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 și întrucât se impunea în mod necesar, conform principiilor constituționale, corelarea salariilor magistraților și a celuilalt personal al autorității judecătorești, cu salariile celor din autoritățile legislativă și executivă s-a adoptat O.G.

nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești. Conform art. 1 din această ordonanță valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din autoritatea judecătorească este egal cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință sectorială a devenit de 1.140.800 lei, cum în mod corect au reținut instanțele de fond și recurs. De reținut că, salarizarea magistraților era reglementată printr-o lege specială, Legea nr. 50/1996, care era concepută pe alte principii decât Legea nr. 154/1998, din care s-a preluat doar noțiunea de valoare de referință sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.

La acea dată Legea nr. 50/1996 era depășită, fiind singura lege care utiliza noțiunea de coeficient de ierarhizare și la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor categorii. Ceea ce este de reținut din evoluția legislației în materie de salarizare înainte arătată este voința legiuitorului de a restabili egalitatea din punct de vedere al criteriilor de salarizare, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei autorități fundamentale ale statului de drept: legislativă, judecătorească și executivă. Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76/2000 a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel încât, de la acea dată pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească salariile potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a și făcut-o de altfel, cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu negarea existenței acestora. De altfel, în speță este vorba de bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000 care în art. 12 alin. (1), (2) și (3) arată cum trebuie procedat de către ordonatorii principali de credite pentru a se include toate sumele necesare pentru plata personalului pentru numărul maxim de posturi avizate. În orice caz, lipsa resurselor financiare invocate nu poate constitui un impediment în acordarea indemnizațiilor legale cuvenite magistraților și personalului instanțelor judecătorești, întrucât aceștia nu au nici o culpă pentru lipsa respectivelor resurse.

Față de aceste considerente urmează a fi respins recursul în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 382 din 12 mai 2003 a Tribunalului Mureș și deciziei civile nr. 935/R din 28 august 2003 a Curții de Apel Târgu Mureș, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2005.