ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2368/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2368/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții D.E.G.,

R.M., A.I., ș.a.,

au solicitat în contradictoriu

cu

pârâtul Ministerul Justiției, suspendarea adresei nr. 76602 din 03 iulie 2009

emisă

de pârât.

În motivarea

cererilor s-a arătat că, prin adresa 76602 din 03 iulie 2009

pârâtul a

dispus ca drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se

achite tară a include și sporul de 50% pentru risc

și suprasolicitare

neuropsihică.

Reclamanții au

invocat drept caz justificat aparența de nelegalitate

a actului administrativ atacat, iar prejudiciul

material viitor și previzibil

constând

în neplata unor drepturi salariale reprezintă paguba iminentă ce

trebuie prevenită prin suspendare actului

administrativ.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea

acțiunii ca inadmisibilă, întrucât

adresa nr. 76602 din 03 iulie 2009 nu este un

act administrativ.

Prin sentința

civilă nr. 3318 din 16 octombrie 2009 Curtea de

Apel București a respins excepția inadmisibilității, a admis acțiunea

reclamanților și a dispus suspendarea actului

administrativ nr.

76602 din 03 iulie 2009.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut că excepția inadmisibilității nu

este întemeiată, întrucât adresa a cărei

suspendare se solicită, este un

act administrativ în înțelesul art. 2 alin. (1)

lit. c) din Legea nr. 554/2004, producând efecte juridice în ceea ce

privește

drepturile salariale cuvenite reclamanților.

Instanța a avut în

vedere aparența de nelegalitate a actului contestat

întrucât O.U.G. nr. 71/2009 privește plata unor

sume prevăzute în titluri

executorii având ca obiect acordarea de

drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, iar invocarea acestui act

normativ în motivarea

adresei nr. 76602/2009

creează o îndoială puternică în privința legalității

acesteia.

De asemenea,

instanța de fond a apreciat că reprezintă o puternică

îndoială asupra

prezumției de legalitate a actului contestat și

împrejurarea că acesta retroactivează, având incidență asupra

drepturilor

salariale cuvenite

reclamanților pentru luna iunie 2009, deși este emis la

data de 03 iulie

2009.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul

Justiției a

declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și neterneinicie.

In motivarea recursului, încadrat în drept pe

dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

recurentul a formulat următoarele critici de

nelegalitate ale sentinței:

- adresa contestată nu constituie un act

administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, ci o măsură stabilită de

ordonatorul principal de credite, în sarcina celorlalți ordonatori din sistem,

materializată sub

forma unei adrese; în

concret, este vorba despre o simplă operațiune de

încunoștințare a ordonatorilor secundari și

terțiari de credite, realizată ca

urmare a intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 71/2009, coroborată cu Legea nr. 18/2009 și Legea nr. 500/2002.

- în cauză nu este

întrunită condiția cazului bine justificat, nefiind

vorba despre o

aparență de nelegalitate a acestui act și nici condiția pagubei iminente,

întrucât reclamanții nu au fost lezați în drepturile salariale ce li se cuvin.

- suspendarea adresei atacate nu poate avea nici un

fel de efect

pentru reclamanți, întrucât a

intrat în vigoare Legea nr. 330/2009, astfel

că sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică va fi acordat în

temeiul

noului act normativ, în cuantumul prevăzut acesta.

Mai arată

recurentul că în cauză nu este îndeplinită nici condiția

prevenirii unei

pagube iminente,având în vedere O.U.G. nr. 71/2009 care

are ca obiect stabilirea unei eșalonări pentru plata sumelor prevăzute

prin hotărâri judecătorești, astfel că nu se poate afirma că există pericolul

producerii unor daune grave în patrimoniul reclamanților.

Analizând sentința atacată în raport de motivul de

recurs

formulat, cât și din oficiu, în baza

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este

nefondat, pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Așa cum s-a reținut

anterior, obiectul acțiunii deduse judecății îl

reprezintă suspendarea executării adresei nr. 76602 din 3 iulie 2009

emisă de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești.

Prin acest act, emitentul a dispus ca, la data de 10

iulie 2009,

drepturile salariale aferente

lunii iunie 2009 să se achite fără a include și

sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. In plus,

aceeași

autoritate publică a arătat

că această modalitate de calcul a drepturilor

salariale se va păstra și

pentru viitor, plata sporului anterior

individualizat

urmând să se efectueze conform eșalonării prevăzute de

O.U.G. nr.

71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect

acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004, modificată, în cazuri bine justificate

și pentru prevenirea unei

pagube

iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice

care a emis actul sau a autorității ierarhic

superioare, persoana vătămată

poate

să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea textului prevăzut de art. 14 din Legea

554/2004,

rezultă că o primă cerință pentru

a interveni această măsură excepțională

de întrerupere a efectelor unui

act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2

alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act

administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter

individual sau normativ emis de o autoritate

publică, în regim de putere

publică,

în vederea organizării executării legii sau a executării în concret

a legii, care dă naștere, modifică sau stinge

raporturi juridice.

In cauza de față,

nu poate fi primită critica recurentului în sensul

negării caracterului

de act administrativ a adresei solicitate a fi suspendate.

In mod evident,

adresa în discuție adoptă o măsură prin care se

modifică un element

esențial al raporturilor de serviciu existente între reclamanți și stat: mai

precis, este vorba de modificarea cuantumului

salariului

cuvenit pentru activitatea prestată în luna iunie 2009.

În plus, măsura

supusă analizei în cauza de față a fost luată în regim de putere publică, în

vederea organizării executării unei norme cu putere

de lege, respectiv,

a O.U.G. nr. 71/2009, dar și a unei legi, respectiv, Legea nr. 18/2009.

Așadar, nu se poate afirma că suntem în prezența unei

simple

operațiuni administrative de

comunicare către ordonatorii secundari și terțiari de credite, după cum susține

în mod eronat recurentul.

Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că

suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural

eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în

vederea

respectării principiului legalității:

atâta timp cât autoritatea publică sau

judecătorul

se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului

contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă

efectele

asupra celor vizați.

După cum se

cunoaște, suspendarea actelor juridice reprezintă

operațiunea de

întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum

actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Actul administrativ se bucură de prezumția de

legalitate care, la

rândul său, se bazează

pe prezumția de autenticitate (actul emană de la

cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă

ceea

ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici rezultă principiul executării din oficiu,

întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a

nu executa actele administrative, care sunt emise

în baza legii,

echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună

ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor

administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de

contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite

condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit

mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este

aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2

alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată,

cazurile bine

justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și

de drept, care sunt de natură să creeze o

îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

În cauza de față, Înalta Curte constată că suntem în

prezența unui

caz bine justificat în raport

de următoarele argumente:

In primul rând, așa cum a reținut și prima instanță,

prin actul

administrativ analizat, emis la

data de 3 iulie 2009, recurentul a intervenit

în mod retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe

luna

iunie 2009.

Prin această

măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în

sensul că recurentul a încălcat principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României,

care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau

contravenționale mai

favorabile.

în acest sens, se cuvine a preciza faptul că

securitatea juridică

impune neaplicarea

regulilor de drept unor situații existente înainte de

momentul emiterii

actului.

In jurisprudența dezvoltată de instanțele de

contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu

general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative.

Trebuie arătat faptul că interdicția retroactivității

actelor

administrative nu este numai un

principiu interpretativ, ci condiționează

însăși legalitatea acestor

acte.

De asemenea, Înalta

Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la

nelegalitatea actului administrativ aflat în

litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din

O.U.G.

nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.

In altă ordine de

idei, o altă aparență de nelegalitate o constituie încălcarea dispozițiilor

art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale

ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi

diminuate sau suspendate

decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea

judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.

Cu alte cuvinte, în

raport de acest text normativ, plata salariilor nu poate fi diminuată de nici o

autoritate publică, în alte condiții decât cele

prevăzute de

dispozițiile legale în vigoare.

Potrivit art. 2

alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă

iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și

previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă

gravă a funcționării unei

autorități publice sau a unui serviciu public.

In concepția

instanței de control judiciar, și această condiție legală

este

îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi

salariale; acest prejudiciu material este viitor

și previzibil cu evidență, în

contextul

derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.

Pentru

considerentele arătate și în temeiul art. 312 alin. (1) teza a

II-

a C. proc. civ., coroborat

cu art. 20 și art. 28 din Legea nr.

554/2004,

modificată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției

împotriva sentinței civile nr. 3318 din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2010.