ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1444/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 3491 din 27 octombrie 2009 a

Curții de Apel București a fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamanții

B.G., D.C., E.C.M., I.M.T., I.G., L.E., M.G.G., N.N.L., P.L., P.L.N., P.M., S.I.,

S.G., U.N.C. în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție și în consecință, a fost suspendată executarea Ordinului nr. 1472/2009

emis de pârât până la soluționarea acțiunii de fond.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța învestită cu soluționarea acțiunii introductive a reținut că

ordinul atacat pare a contraveni legalității deoarece apare ca vădit nelegal prin

raportare la dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, cu modificările

ulterioare, a căror aplicabilitate în cauză a fost recunoscută prin decizia nr.

21/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea, ordinul mai

sus individualizat a consemnat o intervenție cu caracter retroactiv din partea pârâtului

cu privire la plata drepturilor bănești cuvenite reclamanților pentru luna iunie

2009, în condițiile în care aceștia își desfășuraseră activitatea în acea lună.

În aceeași ordine de idei,

Curtea arată că refuzul plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică

pe o perioadă nedeterminată încalcă și dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea

nr. 303/2004.

Curtea reține că prin

ordinul atacat s-a dispus suspendarea efectelor unor hotărâri judecătorești irevocabile,

fapt ce este de natură a crea serioase îndoieli asupra legalității actului administrativ

atacat, în condițiile în care efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile nu

pot fi suspendate nici chiar printr-un act cu caracter normativ.

În concepția Curții, paguba

materială suportată de reclamanți constă în privarea acestora de primirea sporului

de 50% din salariul de bază, odată cu achitarea salariului lunar, încălcându-se

principii de bază în materia salarizării magistraților.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție care a solicitat admiterea recursului, respingerea acțiunii

ca lipsită de interes, în principal și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, în

subsidiar.

În motivarea recursului,

încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul

a formulat următoarele critici ale sentinței:

S-a precizat că ordinul

contestat constituie un act administrativ cu caracter normativ, în sensul Legii

nr. 554/2004, astfel încât suspendarea acestuia (prin sentința nr. 2870 din 7 iulie

2009 a Curții de Apel București) lipsește actul de efecte juridice în totalitatea

sa, fiind evident că, sub acest aspect, reclamanții nu mai justifică o vătămare

a drepturilor sau intereselor lor, astfel încât interesul reclamanților nu mai este

actual.

Recurentul a precizat

că prin ordinul atacat nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar

o suspendare a plății drepturilor salariale arătate, plata urmând a fi făcută în

condițiile și termenele stabilite de O.U.G. nr. 71/2009.

Recurentul a arătat că

instanța de fond a reținut în mod greșit că sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de lege privind cazul bine justificat și paguba iminentă, întrucât nu s-a făcut

dovada acestora.

Înalta Curte de Casație

și Justiție analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul

probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul declarat

pentru considerentele ce urmează:

Așa cum s-a reținut anterior,

obiectul acțiunii deduse judecății îl reprezintă suspendarea executării Ordinului

nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin acest act, emitentul

a dispus ca, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a

include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. În plus, aceeași

autoritate publică a arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale

se va păstra și pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să

se efectueze conform eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor

sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale

personalului din sectorul bugetar.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri

bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile

art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea textului

legal anterior arătat rezultă că o primă cerință pentru a interveni această măsură

excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi

în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ

se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate

publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau

a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice.

Suspendarea executării

actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția

autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului

legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un

proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil

ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

După cum se cunoaște,

actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se

bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană)

și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea

emitentă).

De aici rezultă principiul

executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu

executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu

executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat

de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul

de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile

impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit mai

sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea

a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc

argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ

aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe

un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, trebuie

subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental

în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii.

În sistemul juridic românesc,

acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție.

Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte,

al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus

de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor

lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază

de putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare

a executării și executare în concret trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte, între

actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.

În cauza dedusă judecății,

Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de

următoarele argumente:

În primul rând, așa cum

a reținut și prima instanță, prin actul administrativ analizat, emis la data de

2 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești

cuvenite intimaților pe luna iunie 2009.

Prin această măsură, Înalta

Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care

prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale

mai favorabile.

În acest sens, se cuvine

a preciza faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor

situații existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența dezvoltată

de instanțele de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută

ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative.

Trebuie arătat faptul

că interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu

interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față, Înalta

Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea

actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor

art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.

În raport de dispozițiile

normative referitoare la stabilirea salariului reclamanților, plata salariilor nu

poate fi diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiții decât cele prevăzute

de dispozițiile legale în vigoare.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă

se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În concepția instanței

de control judiciar, și această condiție legală este îndeplinită în speță, fiind

vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor

și previzibil cu evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre

magistrați și stat.

Înalta Curte nu poate

reține nici critica privind lipsa de interes, întrucât reclamanții au făcut dovada

existenței unei vătămări, conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel

încât această vătămare rezultată din încălcarea unui drept justifică pe deplin interesul

reclamanților în promovarea unei acțiuni.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat

cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței

nr. 3491 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 martie 2010.