ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5/2006

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 105 din 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a respins apelul apelanților S.O. și S.G. împotriva sentinței civile nr. 1000 din 28 iunie 2003 a tribunalului București, secția a III-a civilă, sentință conform căruia s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și s-a respins cererea reclamanților; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 215/26205 din 27 septembrie 1996 încheiat între pârâți referitor la apartamentul nr. 2 situat la etajul I al imobilului din sector 1 și s-a admis cererea reconvențională, iar, drept consecință, s-a anulat certificatele de calitate succesorală nr. 93 și 94/2001 și încheierea de rectificare nr. 648 din 24 februarie 2002 eliberată de BNP I.V.

În motivarea hotărârii sale, curtea de apel argumentează asupra admisibilității acțiunii în revendicare, dar și a celei în constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, sens în care are în vedere, sub primul aspect, că părțile au făcut precizări admisibile, potrivit art. 132 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., astfel că transformarea cererii nu cade sub incidența art. 294 C. proc. civ. Totodată, sub cel de al doilea aspect, la cererea în constatare a nulității actului de vânzare cumpărare, instanța a apreciat-o admisibilă, căci poate fi promovată de cei de justifică vreun interes, interes ce există în cazul apelanților reclamanți.

S-a reținut că, în speță, potrivit solicitării din acțiunea principală modificată, s-a pretins că obiectul contractului este ilicit căci statul vânzător n-a dobândit niciodată, valabil, proprietatea și s-a susținut că actul este nul, în condiția când proprietarul nu poate transmite ce nu are, bazându-se pe o cauză falsă, părțile cunoscând regimul juridic al bunului și fraudând legea la momentul încheierii contractului. După ce a constatat absența cauzelor de nulitate la data perfectării actului de vânzare cumpărare, în raport de care s-a avut în vedere că, potrivit avizelor, n-a existat pe rolul instanțelor proces de revendicare a apartamentului în discuție, s-a apreciat asupra existenței unei convingeri ferme a cumpărătorilor că dobândesc de la adevăratul proprietar, convingere dată de legea însăși.

Astfel se reține că Legea nr. 112/1995, dar și Normele metodologice de aplicare a ei, norme aprobate prin H.G. nr. 20/1996, explicau diferența între noțiunile cu sau fără titlu și evidențiau Decretul nr. 92/1950 între actele normative ce stăteau la baza naționalizării, „cu titlu”. În același context s-a apreciat că nici Legea nr. 213/1998 nu poate dobândi retroactiv eficiență și nu poate înfrânge valabilitatea contractului încheiat la momentul când această lege nu exista. Curtea de apel a mai pus în evidență condițiile, prevăzute de art. 47 și chiar art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de care actele de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu pot fi salvate de la nulitate, când au fost încheiate cu bună credință; or, o asemenea prezumție referitoare la buna credință a dobânditorului n-a fost răsturnată, consideră aceeași instanță, în împrejurările în care s-ar fi cunoscut asupra pretențiilor apelanților de a-și revendica imobilul.

În contextul prezentat este lipsită de finalitate, apreciază instanța de apel, cererea în revendicare dedusă judecății, aceasta cu atât mai mult cu cât modalitatea de reparație, în cauză, corespunde variantei oferite de Primarul general, prin dispoziția deja emisă. Referitor la cererea reconvențională, după ce se prezintă filiația față de autorul comun, proprietar al imobilului, dar și înscrisurile ce atestă succesiunea la acesta, instanța de apel reține încălcarea evidentă a principiului proximității gradului de rudenie, dar și vătămarea asupra persoanelor cu vocație succesorală în condiția existenței unor rectificări ce, în context, nu sunt simple greșeli sau omisiuni și care urmează a fi stabilite inclusiv în condițiile legii.

S-a considerat justificată cererea intimaților, pârâții-reclamanți, în funcție de obiectul acțiunii principale și chiar dacă s-a apreciat cererea în revendicare ca inadmisibilă, Curtea de apel a socotit că nu poate fi contradictorie cu cea reconvențională, de vreme ce problema vocației succesorale a pretențiilor a fost rezolvată prin chiar emiterea dispoziției de restituire în natură. Împotriva susnumitei decizii pronunțate de instanța de apel a formulat recurs recurentul S.O. , iar, ulterior, alături de acesta și recurentul S.G. În primul recurs se invocă pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., condiție în care se susține că hotărârea dată nu cuprinde motivele pe care se sprijină precum și că, prin ea, s-a încălcat și aplicat greșit legea.

Sub acest ultim aspect, recurentul S.O. arată că, deși a invocat în acțiune, ca motive de nulitate, lipsa de obiect licit și moral, instanța a omis să le analizeze. Menționează că la închiderea contractului între pârâți au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995,situație în care relevă că părțile contractului au cunoscut cine este adevăratul proprietar și, cu toate acestea, au convenit, fără a aștepta soluționarea cererii depusă de comisia locală, nesocotind art. 14 din lege. Apreciază că, de principiu, se putea recurge la diligențe minime pentru a verifica dacă imobilul era revendicat; or, în cauză, susține că a preluat reaua credință, astfel că actul este nul pentru cauză ilicită în sensul art. 966 și art. 968 C. civ.

Dovadă că a răsturnat buna credință, consideră același recurent, este că dobânditorul și-a asumat riscul pierderii bunului, atunci când s-a prevăzut la punctul 12 din contract clauze referitoare la exonerarea vânzătorului de orice evicțiune. În același sens, se menționează asupra demersurilor pentru restituirea imobilului în natură, astfel că cererea de la 18 septembrie 1996 sub nr. 16199 a fost completată cu acte, însă, au existat alte cereri la 3, 16 și 17 iulie 1996 precum și cea precizată la 24 iulie 1996, toate înscrisurile nefiind de natură a concluziona că au fost pretinse numai despăgubiri; de altfel, se arată în același recurs, încăperile de la subsol, revendicate în natură, fac parte din spațiul vândut chiriașilor și, astfel, se cunoștea despre atitudinea vechilor proprietari de la ceilalți chiriași.

Se evidențiază că imobilul a trecut fără titlu la stat, fiind preluat abuziv, sau care, având un titlu nevalabil în sensul prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu putea forma obiectul Legii nr. 112/1995. Referitor la soluționarea reconvenționalei, prin recurs se susține că n-a fost respectat art. 88 din Legea nr. 36/1995 care permite numai succesorilor să atace actul notarial, pentru a nu mai discuta și faptul că instanța, atunci când apreciază că nu este o anulare tipică, nu explică noțiunea. Ulterior, recurentul S.O. , alături de S.G. și împreună cu acesta, formulează în cauză un al doilea recurs, prin care sunt reluate criticile legate de motivele de nulitate, însă, abordate și în spiritul prevederilor art. 46 al Legii nr. 10/2001, referitoare la reaua credință, ce o consideră demonstrată în cauză și care a rezultat din probe hotărâtoare pricinii.

În cel de-al doilea recurs se mai arată că doamna judecător ce a participat la soluționarea fondului, trebuia să se retragă, chiar dacă în apel, în ziua procesului, a ocupat poziția a III-a. În finalul acestui recurs se susține că au fost încălcate normele procedurale în privința reconvenționalei deoarece nu a existat legitimare procesuală activă, din partea intimaților, persoanele fizice, aceștia fiind terți față de actul atacat, pe de o parte, iar, pe de altă parte, față de dispozițiile art. 119 C. proc. civ. nu există nici o legătură cu acțiunea, ce ulterior a fost completată și cu un capăt de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare.

Deliberând asupra celor două recursuri, ele formează a fi respinse ca nefondate pentru următoarele rațiuni: Respectând, sub aspect procedural, cadrul juridic în privința raporturilor juridice enunțate prin cererea dedusă judecății în urma precizărilor prin care în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. s-a înlocuit cererea în constatare cu cea în realizarea privind restituirea în natură, instanța de apel a apreciat în sensul legii că cererea precizatoare din acțiunea principală nu intră sub incidența art. 294 C. proc. civ., analizând-o ca atare, prin prisma criticilor aduse.

Critica din recurs privind greșita soluționare a acțiunii principale pe excepția de fond, este fără de temei, deoarece inadmisibilitatea cererii este consecința, pe de o parte, a încălcării unor principii ca cel al proximității gradului de rudenie și cel al unanimității, ce țin de legitimarea procesuală activă, iar, pe de altă parte, inadmisibilitatea este rezultatul soluționării acelorași revendicări în procedura administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001, și finalizată cu dispoziția nr. 774/2003 emisă de Primarul general al municipiului București, ce n-a fost contestată. Cât privește critica recurenților prin care susțin inadmisibilitatea cererii reconvenționale față de dispozițiile art. 119 C. proc.

civ. este, de asemenea nefondată, din moment ce pârâții reclamanți au pretenții în legătură cu cererea reclamanților, ce au revendicat imobilul. Astfel, ca foști chiriași, ce au cumpărat apartamentul în baza Legii nr. 112/1995, pârâții reclamanți aveau interes legitim, față de reclamanții, revendicatori ai imobilului ca mai vechi proprietari, să le conteste acestora din urmă calitatea atunci când au solicitat anulabilitatea actelor notariale privind atestarea succesorilor autorului comun, proprietarul imobilului naționalizat. Cu alte cuvinte, fiind în strânsă conexiune cu cererea principală, soluționarea cererii reconvenționale pe fond a fost consecința aprecierii corecte că acest fel de cerere este posibilă în condițiile legii, respectiv ale art. 113 C. proc.

civ. Așadar, instanța de apel, în componența legală, fără a exista vreo incompatibilitate în sensul invocat de recurenți al art. 24 C. proc. civ., s-a pronunțat cu aplicarea corectă a normelor procedurale, potrivit textelor de lege mai sus enunțate, nefiind situația prevăzută de pct. 1 și 5 ale art. 304 C. proc. civ. Mai mult, fără a fi confuză, așa cum se pretinde în recurs, instanța de apel și-a argumentat soluția de anulabilitate în temeiul art. 88 din Legea nr. 36/1995, împrejurare în care a distins motivele de nulitate ale actului succesoral, în funcție și de interesul celui vătămat în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin emiterea actului respectiv. De aceea, nu subzistă nici condiția invocată și prevăzută la pct. 7 al art. 304 C. proc.

civ. Referitor la criticile de fond, susținute în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce țin de aplicarea legii, urmează a se constata că s-a respectat legea atunci când s-a validat contractul de vânzare cumpărare, încheiat conform Legii nr. 112/1995, act în raport de care s-a statuat asupra bunei credințe a părților cocontractante. De altfel, instanțele s-au pronunțat și pe celelalte aspecte invocate drept cauze ale nulității contractului, prevăzute de art. 966 și 968 C. proc. civ., motive de nulitate ce nu s-au probat în cauză, pentru ca, în mod evident, în contextul oferit de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, să analizeze instituția bunei credințe ce salvează actul de la nulitate, consolidându-l.

În speță, noua credință a fost infirmată de dovezi hotărâtoare în dezlegarea pricinii, ca: preavizul de la 11 iulie 1996, dat la cererea de cumpărare în care se menționa că imobilul nu se revendică (fila 148 fond) dar și cererea recurenților de la 24 iulie 1996 adresată primăriei, în urma unor precizări în care se pretinde restituirea în natură numai a subsolului și terenului aferent, pentru restul imobilului (inclusiv apartamentul în litigiu) solicitându-se despăgubiri. În asemenea condiții, actul de vânzare cumpărare a respectat cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995, respectiv dispozițiile art. 9 și art. 14, act pe care instanțele l-au verificat prin soluția respingerii pe fond a cererii în nulitate a contractului încheiat de intimați.

De altfel, așa cum prevede și art. 46 pct. 3 H.G. nr. 498/2003 înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare și cu deplina respectare a condițiilor legii până la intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998 au beneficiul deplin al protecției Legii nr. 10/2001 în sensul că sunt recunoscute și conservate efectele acestor acte. Or, de principiu, art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu putea să retroactiveze la momentul încheierii contractului la 27 septembrie 1996. În același timp se reține că s-a făcut o corectă apreciere când s-a reținut că imobilul cumpărat de fostul chiriaș a fost în patrimoniul statului, în baza unui titlu aferent de lege, respectiv de Decretul nr. 92/1950.

Or, în acest sens interpretează și legiuitorul care, potrivit Legii nr. 112/1995, dar și a Normelor metodologice de aplicare a ei, enumeră decretul de naționalizare ca fiind preluat de către stat, cu titlu. Cert este că în cauză, așa cum s-a probat, s-a respectat legea, în baza căruia a fost încheiat contractul, și, mai mult, nu s-a demonstrat reaua credință invocată, printre altele, ca motiv de nulitate. De aceea, critica invocată în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu privire la greșita aplicare a legii atunci când s-a respins cererea în nulitate, este nefondată. Prin urmare, față de argumentele prezentate, recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții S.O. și S.G. împotriva deciziei civile nr. 105A din 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 ianuarie 2006.