ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5/2006

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 105 din 22

ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a respins

apelul apelanților

S.O.

și S.G. împotriva sentinței civile nr. 1000 din 28 iunie 2003 a tribunalului

București, secția a III-a civilă, sentință conform căruia s-a admis excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare și s-a respins cererea reclamanților;

s-a respins, ca neîntemeiată, cererea privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare cumpărare nr. 215/26205 din 27 septembrie 1996 încheiat

între pârâți referitor la apartamentul nr. 2 situat la etajul I al imobilului

din sector 1 și s-a admis cererea reconvențională, iar, drept consecință, s-a

anulat certificatele de calitate succesorală nr. 93 și 94/2001 și încheierea de

rectificare nr. 648 din 24 februarie 2002 eliberată de BNP I.V.

În motivarea hotărârii sale, curtea

de apel argumentează asupra admisibilității acțiunii în revendicare, dar și a

celei în constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare,

sens în care are în vedere, sub primul aspect, că părțile au făcut precizări

admisibile, potrivit art. 132 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., astfel că

transformarea cererii nu cade sub incidența art. 294 C. proc. civ. Totodată,

sub cel de al doilea aspect, la cererea în constatare a nulității actului de

vânzare cumpărare, instanța a apreciat-o admisibilă, căci poate fi promovată de

cei de justifică vreun interes, interes ce există în cazul apelanților

reclamanți.

S-a reținut că, în speță, potrivit

solicitării din acțiunea principală modificată, s-a pretins că obiectul

contractului este ilicit căci statul vânzător n-a dobândit niciodată, valabil,

proprietatea și s-a susținut că actul este nul, în condiția când proprietarul

nu poate transmite ce nu are, bazându-se pe o cauză falsă, părțile cunoscând

regimul juridic al bunului și fraudând legea la momentul încheierii

contractului.

După ce a constatat absența cauzelor

de nulitate la data perfectării actului de vânzare cumpărare, în raport de care

s-a avut în vedere că, potrivit avizelor, n-a existat pe rolul instanțelor

proces de revendicare a apartamentului în discuție, s-a apreciat asupra

existenței unei convingeri ferme a cumpărătorilor că dobândesc de la adevăratul

proprietar, convingere dată de legea însăși. Astfel se reține că Legea nr.

112/1995, dar și Normele metodologice de aplicare a ei, norme aprobate prin

H.G. nr. 20/1996, explicau diferența între noțiunile cu sau fără titlu și

evidențiau Decretul nr. 92/1950 între actele normative ce stăteau la baza naționalizării,

„cu titlu”.

În același context s-a apreciat că

nici Legea nr. 213/1998 nu poate dobândi retroactiv eficiență și nu poate

înfrânge valabilitatea contractului încheiat la momentul când această lege nu

exista.

Curtea de apel a mai pus în evidență

condițiile, prevăzute de art. 47 și chiar art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, în raport de care actele de înstrăinare a imobilelor preluate fără

titlu pot fi salvate de la nulitate, când au fost încheiate cu bună credință;

or, o asemenea prezumție referitoare la buna credință a dobânditorului n-a fost

răsturnată, consideră aceeași instanță, în împrejurările în care s-ar fi

cunoscut asupra pretențiilor apelanților de a-și revendica imobilul.

În contextul prezentat este lipsită

de finalitate, apreciază instanța de apel, cererea în revendicare dedusă

judecății, aceasta cu atât mai mult cu cât modalitatea de reparație, în cauză,

corespunde variantei oferite de Primarul general, prin dispoziția deja emisă.

Referitor la cererea

reconvențională, după ce se prezintă filiația față de autorul comun, proprietar

al imobilului, dar și înscrisurile ce atestă succesiunea la acesta, instanța de

apel reține încălcarea evidentă a principiului proximității gradului de

rudenie, dar și vătămarea asupra persoanelor cu vocație succesorală în condiția

existenței unor rectificări ce, în context, nu sunt simple greșeli sau omisiuni

și care urmează a fi stabilite inclusiv în condițiile legii.

S-a considerat justificată cererea

intimaților, pârâții-reclamanți, în funcție de obiectul acțiunii principale și

chiar dacă s-a apreciat cererea în revendicare ca inadmisibilă, Curtea de apel

a socotit că nu poate fi contradictorie cu cea reconvențională, de vreme ce

problema vocației succesorale a pretențiilor a fost rezolvată prin chiar emiterea

dispoziției de restituire în natură.

Împotriva susnumitei decizii

pronunțate de instanța de apel a formulat recurs recurentul S.O. , iar,

ulterior, alături de acesta și recurentul S.G.

În primul recurs se invocă pct. 7 și

9 ale art. 304 C. proc. civ., condiție în care se susține că hotărârea dată nu

cuprinde motivele pe care se sprijină precum și că, prin ea, s-a încălcat și

aplicat greșit legea.

Sub acest ultim aspect, recurentul

S.O. arată că, deși a invocat în acțiune, ca motive de nulitate, lipsa de

obiect licit și moral, instanța a omis să le analizeze.

Menționează că la închiderea

contractului între pârâți au fost încălcate dispozițiile Legii nr.

112/1995,situație în care relevă că părțile contractului au cunoscut cine este

adevăratul proprietar și, cu toate acestea, au convenit, fără a aștepta

soluționarea cererii depusă de comisia locală, nesocotind art. 14 din lege.

Apreciază că, de principiu, se putea

recurge la diligențe minime pentru a verifica dacă imobilul era revendicat; or,

în cauză, susține că a preluat reaua credință, astfel că actul este nul pentru

cauză ilicită în sensul art. 966 și art. 968 C. civ.

Dovadă că a răsturnat buna credință,

consideră același recurent, este că dobânditorul și-a asumat riscul pierderii

bunului, atunci când s-a prevăzut la punctul 12 din contract clauze referitoare

la exonerarea vânzătorului de orice evicțiune.

În același sens, se menționează

asupra demersurilor pentru restituirea imobilului în natură, astfel că cererea

de la 18 septembrie 1996 sub nr. 16199 a fost completată cu acte, însă, au

existat alte cereri la 3, 16 și 17 iulie 1996 precum și cea precizată la 24

iulie 1996, toate înscrisurile nefiind de natură a concluziona că au fost

pretinse numai despăgubiri; de altfel, se arată în același recurs, încăperile

de la subsol, revendicate în natură, fac parte din spațiul vândut chiriașilor

și, astfel, se cunoștea despre atitudinea vechilor proprietari de la ceilalți

chiriași.

Se evidențiază că imobilul a trecut

fără titlu la stat, fiind preluat abuziv, sau care, având un titlu nevalabil în

sensul prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu putea forma obiectul

Legii nr. 112/1995.

Referitor la soluționarea

reconvenționalei, prin recurs se susține că n-a fost respectat art. 88 din

Legea nr. 36/1995 care permite numai succesorilor să atace actul notarial,

pentru a nu mai discuta și faptul că instanța, atunci când apreciază că nu este

o anulare tipică, nu explică noțiunea.

Ulterior, recurentul S.O. , alături

de S.G. și împreună cu acesta, formulează în cauză un al doilea recurs, prin

care sunt reluate criticile legate de motivele de nulitate, însă, abordate și

în spiritul prevederilor art. 46 al Legii nr. 10/2001, referitoare la reaua

credință, ce o consideră demonstrată în cauză și care a rezultat din probe hotărâtoare

pricinii.

În cel de-al doilea recurs se mai

arată că doamna judecător ce a participat la soluționarea fondului, trebuia să

se retragă, chiar dacă în apel, în ziua procesului, a ocupat poziția a III-a.

În finalul acestui recurs se susține

că au fost încălcate normele procedurale în privința reconvenționalei deoarece

nu a existat legitimare procesuală activă, din partea intimaților, persoanele

fizice, aceștia fiind terți față de actul atacat, pe de o parte, iar, pe de

altă parte, față de dispozițiile art. 119 C. proc. civ. nu există nici o

legătură cu acțiunea, ce ulterior a fost completată și cu un capăt de cerere

privind constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare.

Deliberând asupra celor două

recursuri, ele formează a fi respinse ca nefondate pentru următoarele rațiuni:

Respectând, sub aspect procedural,

cadrul juridic în privința raporturilor juridice enunțate prin cererea dedusă

judecății în urma precizărilor prin care în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 4

C. proc. civ. s-a înlocuit cererea în constatare cu cea în realizarea privind

restituirea în natură, instanța de apel a apreciat în sensul legii că cererea

precizatoare din acțiunea principală nu intră sub incidența art. 294 C. proc.

civ., analizând-o ca atare, prin prisma criticilor aduse.

Critica din recurs privind greșita

soluționare a acțiunii principale pe excepția de fond, este fără de temei,

deoarece inadmisibilitatea cererii este consecința, pe de o parte, a încălcării

unor principii ca cel al proximității gradului de rudenie și cel al

unanimității, ce țin de legitimarea procesuală activă, iar, pe de altă parte,

inadmisibilitatea este rezultatul soluționării acelorași revendicări în

procedura administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001, și finalizată cu

dispoziția nr. 774/2003 emisă de Primarul general al municipiului București, ce

n-a fost contestată.

Cât privește critica recurenților

prin care susțin inadmisibilitatea cererii reconvenționale față de dispozițiile

art. 119 C. proc. civ. este, de asemenea nefondată, din moment ce pârâții

reclamanți au pretenții în legătură cu cererea reclamanților, ce au revendicat

imobilul. Astfel, ca foști chiriași, ce au cumpărat apartamentul în baza Legii

nr. 112/1995, pârâții reclamanți aveau interes legitim, față de reclamanții,

revendicatori ai imobilului ca mai vechi proprietari, să le conteste acestora

din urmă calitatea atunci când au solicitat anulabilitatea actelor notariale

privind atestarea succesorilor autorului comun, proprietarul imobilului

naționalizat.

Cu alte cuvinte, fiind în strânsă

conexiune cu cererea principală, soluționarea cererii reconvenționale pe fond a

fost consecința aprecierii corecte că acest fel de cerere este posibilă în

condițiile legii, respectiv ale art. 113 C. proc. civ.

Așadar, instanța de apel, în

componența legală, fără a exista vreo incompatibilitate în sensul invocat de

recurenți al art. 24 C. proc. civ., s-a pronunțat cu aplicarea corectă a

normelor procedurale, potrivit textelor de lege mai sus enunțate, nefiind

situația prevăzută de pct. 1 și 5 ale art. 304 C. proc. civ.

Mai mult, fără a fi confuză, așa cum

se pretinde în recurs, instanța de apel și-a argumentat soluția de

anulabilitate în temeiul art. 88 din Legea nr. 36/1995, împrejurare în care a

distins motivele de nulitate ale actului succesoral, în funcție și de interesul

celui vătămat în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin emiterea actului

respectiv.

De aceea, nu subzistă nici condiția

invocată și prevăzută la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.

Referitor la criticile de fond,

susținute în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce țin de aplicarea legii,

urmează a se constata că s-a respectat legea atunci când s-a validat contractul

de vânzare cumpărare, încheiat conform Legii nr. 112/1995, act în raport de

care s-a statuat asupra bunei credințe a părților cocontractante.

De altfel, instanțele s-au pronunțat

și pe celelalte aspecte invocate drept cauze ale nulității contractului,

prevăzute de art. 966 și 968 C. proc. civ., motive de nulitate ce nu s-au

probat în cauză, pentru ca, în mod evident, în contextul oferit de art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, să analizeze instituția bunei credințe ce

salvează actul de la nulitate, consolidându-l.

În speță, noua credință a fost

infirmată de dovezi hotărâtoare în dezlegarea pricinii, ca: preavizul de la 11

iulie 1996, dat la cererea de cumpărare în care se menționa că imobilul nu se

revendică (fila 148 fond) dar și cererea recurenților de la 24 iulie 1996

adresată primăriei, în urma unor precizări în care se pretinde restituirea în

natură numai a subsolului și terenului aferent, pentru restul imobilului

(inclusiv apartamentul în litigiu) solicitându-se despăgubiri.

În asemenea condiții, actul de

vânzare cumpărare a respectat cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995,

respectiv dispozițiile art. 9 și art. 14, act pe care instanțele l-au verificat

prin soluția respingerii pe fond a cererii în nulitate a contractului încheiat

de intimați.

De altfel, așa cum prevede și art.

46 pct. 3 H.G. nr. 498/2003 înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995

cu modificările ulterioare și cu deplina respectare a condițiilor legii până la

intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998 au beneficiul deplin al protecției

Legii nr. 10/2001 în sensul că sunt recunoscute și conservate efectele acestor

acte. Or, de principiu, art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu putea să retroactiveze

la momentul încheierii contractului la 27 septembrie 1996.

În același timp se reține că s-a

făcut o corectă apreciere când s-a reținut că imobilul cumpărat de fostul

chiriaș a fost în patrimoniul statului, în baza unui titlu aferent de lege,

respectiv de Decretul nr. 92/1950. Or, în acest sens interpretează și

legiuitorul care, potrivit Legii nr. 112/1995, dar și a Normelor metodologice

de aplicare a ei, enumeră decretul de naționalizare ca fiind preluat de către

stat, cu titlu.

Cert este că în cauză, așa cum s-a

probat, s-a respectat legea, în baza căruia a fost încheiat contractul, și, mai

mult, nu s-a demonstrat reaua credință invocată, printre altele, ca motiv de

nulitate.

De aceea, critica invocată în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu privire la greșita aplicare a legii

atunci când s-a respins cererea în nulitate, este nefondată.

Prin urmare, față de argumentele

prezentate, recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamanții S.O. și S.G. împotriva deciziei civile nr. 105A din 22

ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

5 ianuarie

2006.