ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4403/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 17 ianuarie 2007 DIRECȚIA

GENERALĂ DE PAȘAPOARTE a solicitat Tribunalului Caraș-Severin să dispună

restrângerea exercitării de către P.I. a dreptului la libera circulație în

Italia pe o durată de până la 3 ani.

Motivând cererea, reclamanta a

susținut că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 04 decembrie 2006 în

baza acordului de readmisie dintre România și acest stat, fiind astfel

aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 52 din Legea nr. 248/2005,

potrivit cu care măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulație

a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani cu

privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, măsură care, până la data

aderării României la Uniunea Europeană, trebuie să se refere la teritoriile

tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepția celor pentru care

persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.

Prin sentința civilă nr. 196 din 12

februarie 2007, Tribunalul Caraș-Severin a admis cererea și a dispus

restrângerea exercitării de către pârât a dreptului la libera circulație în

Italia până la data de 21 februarie 2008.

Pârâtul a declarat apel susținând

mai întâi că pricina a fost judecată în primă instanță fără îndeplinirea

procedurii de citare și cu încălcarea dreptului său la apărare, iar cu privire

la fondul cauzei, că prima instanță a greșit în stabilirea situației de fapt,

deoarece a reținut că ar fi părăsit țara la 15 noiembrie 2003 și a fost

returnat din Italia la 13 decembrie 2006, când în realitate s-a aflat și a

muncit numai în România în perioada noiembrie 2003-noiembrie 2006, plecând din

țară la 1 decembrie 2006 și fiind returnat după numai două zile de la intrarea

pe teritoriul Italiei.

A conchis pârâtul că, deși nu

intenționează să plece din România, nu poate accepta o sancțiune aplicată

pentru fapte pe care nu le-a săvârșit

.

În finalul cererii de apel, pârâtul

a propus proba cu înscrisuri și testimonială.

Pârâtul nu s-a prezentat la judecata

apelului.

Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, a pronunțat

decizia civilă nr. 196 din 28 martie 2007, prin care a admis apelul și a

schimbat în tot sentința primei instanțe în sensul că a respins acțiunea

introdusă de reclamant contra pârâtului

.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a constatat că „interdicția legală”, anume măsura restrângerii exercitării

dreptului la libera circulație, prevăzută prin art. 38, art. 39 și art. 52 din

Legea nr. 248/2005 a rămas

fără obiect la data de 31 decembrie 2006, dat fiind că la 1 ianuarie 2007

România a dobândit calitatea de stat membru al Uniunii Europene.

Reclamanta a declarat recurs,

susținând că decizia din apel a fost dată cu încălcarea legii, caz de casare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este întemeiat

.

Potrivit art. 38 lit. a) din Legea

nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult

3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui

acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

În asemenea situație, măsura se

dispune, la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul

de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a

cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta

are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București [art. 39 alin. (1)

din Legea nr. 248/2005].

Conform art. 52 din aceeași lege, până

la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui

cetățean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România și un

stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la libera

circulație în străinătate, instituită în condițiile art. 38, trebuie să se

refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepția celor cu privire la

care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.

Interpretarea corectă a

dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 52 din lege este contrară celei date în

primă instanță și în apel cu prilejul judecării cauzei de față.

Textele legale amintite nu au

nicidecum semnificația că măsura restrângerii dreptului la libera circulație,

consecință a returnării unui cetățean român dintr-un stat membru al Uniunii

Europene în temeiul acordului de readmisie dintre România și acel stat, nu s-ar

mai aplica după data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit stat membru al

Uniunii Europene.

Dimpotrivă, măsura este în

continuare aplicabilă, dar nu poate privi decât teritoriul statului din care

cetățeanul român a fost returnat, așa cum se prevede, de altfel, prin art. 39

alin. (1) din lege, momentul aderării României la Uniunea Europeană făcând să

înceteze numai extinderea temporară a măsurii de la statul membru al Uniunii

Europene de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana la teritoriile

statelor membre ale Uniunii Europene, cu o anume excepție, extindere dispusă

prin art. 52 din lege.

Aderarea României la Uniunea

Europeană nu are ca efect nemijlocit încetarea aplicabilității unei legi

naționale, în speță dispozițiile Legii nr. 248/2005 referitoare la

posibilitatea restrângerii temporare a exercitării dreptului la libera

circulație în statele Uniunii Europene.

Prin faptul aderării, dreptul

comunitar devine imediat aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea

internă de drept a statelor membre, efectul imediat operând prin ele însele în

cazul tratatelor institutive și a regulamentelor, precum și prin transpunere în

cazul directivelor și deciziilor instituțiilor comunitare.

De asemenea, dreptul comunitar are

efect direct în cazul dreptului primar (tratate institutive și regulamente) și

efect util în cazul dreptului derivat (directive și decizii ale instituțiilor

comunitare), adică are un caracter justițiabil în fața jurisdicțiilor naționale

în sensul că particularii pot invoca drepturile prevăzute de normele de drept

comunitar în fața judecătorului național, care este perfect competent să

judece, considerat fiind, în aceste condiții, judecătorul de drept comun al

dreptului comunitar.

În fine, dreptul comunitar este

prevalent dreptului național contrar, producând efecte concrete în ordinea

internă a statelor membre, judecătorul național fiind cel chemat să sancționeze

contrariul.

Dreptul la libera circulație a

cunoscut o primă reglementare în Tratatul de la Roma (1957), care stabilește

„eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulații a

persoanelor, serviciilor și capitalurilor” și statuează faptul că „în scopul

aplicării prezentului Tratat, și fără a aduce prejudicii vreunei prevederi

speciale incluse în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de

naționalitate”.

Libera circulație a persoanelor în

cadrul Comunității Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept

una din cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne (circulația

bunurilor, serviciilor, capitalurilor și forței de muncă).

Libera circulație a persoanelor

derivă din prevederile legate de conceptul de „cetățenie europeană”, introdus prin

Tratatul de la Maastricht (1993), prin care s-a acordat drept la liberă

circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii tuturor cetățenilor

statelor membre ale Uniunii Europene, cu respectarea condițiilor impuse de

Tratatul Comunității Europene și a măsurilor luate pentru aplicarea acestora

(s.n.)

Dreptul la liberă circulație și

ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii

familiilor acestora este reglementat, după modificarea Regulamentului C.E.E.

nr. 1612/68 și abrogarea mai multor directive anterioare, prin Directiva

2004/38/CE din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European și a Consiliului

Uniunii Europene, text cu relevanță pentru Spațiul Economic European.

Acest din urmă act normativ derivat

de drept comunitar reglementează, pe lângă dreptul la liberă circulație și

ședere, și restrângerile acestor drepturi pentru motive de ordine publică,

siguranță publică sau sănătate publică (s.n.).

În raport cu cele astfel arătate

sunt de reținut următoarele:

- este esențial nelegal refuzul a

priori al judecătorului național de a aplica dreptul intern pentru simplul

motiv al incidenței dreptului comunitar, fără să cerceteze și să identifice

eventuale ipoteze de conflict între dreptul comunitar și dreptul intern,

aplicând fie norma internă conformă cu dreptul comunitar, fie, așa cum mai sus

s-a arătat, dreptul comunitar în mod imediat, direct și prevalent, integrat

automat sau transpus în sistemul național de drept;

- de asemenea, în scopul aplicării

corecte a normei de drept incidente, instanțele au obligația să stabilească

faptele care au determinat returnarea persoanei în cauză, dacă acestora le sunt

sau nu aplicabile măsurile restrictive prevăzute în dreptul intern sau în cel

comunitar și să examineze faptele și măsura cerută prin prisma raportului de

proporționalitate, numai apoi hotărând fie în sensul admiterii cererii dedusă

judecății lor, fie în sensul respingerii acesteia.

Față de toate cele ce preced se

constată că numai tribunalul a procedat corect, în timp ce instanța de apel a

greșit grav.

Ca urmare, constatând că pârâtul nu

s-a prezentat la judecata apelului și nu a cerut la prima zi de înfățișare

încuviințarea probelor propuse prin declarația de apel, instanța de recurs

constată că situația de fapt a fost pe deplin lămurită în primă instanță,

astfel că, pentru cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) și art. 314 C. proc. civ., va admite recursul,

va casa decizia atacată și va păstra hotărârea primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Direcția

Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 196 din 28 martie 2007 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia atacată și păstrează

sentința civilă nr. 196 din 12 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Caraș

Severin.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 mai 2007.