ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6300/2007

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub 468/91/2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâta F.N., ca urmare a faptului că aceasta a fost returnată din Italia, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat. Prin sentința civilă nr. 207 din 28 februarie 2007, tribunalul a admis cererea, reținând în motivarea soluției faptul că, potrivit art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, restrângerea dreptului la liberă circulație poate fi dispusă pentru persoanele care au fost returnate dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie încheiat de România cu acel stat.

Întrucât România a încheiat un asemenea acord cu Italia, care a fost ratificat prin Legea nr. 173/1997, iar pârâta a fost expulzată pentru neîndeplinirea condițiilor de ședere, rezultă că este întrunită cerința legii pentru restrângerea exercițiului liberei circulații. Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul, care a susținut caracterul nelegal al soluției, întrucât restrângerea dreptului la libera circulație nu se poate baza doar pe existența unui acord de readmisie și că, având în vedere contradicțiile între reglementările interne în materie și cele comunitare, prioritate trebuie să aibă acestea din urmă, în raport de care să se aprecieze asupra necesității luării unei astfel de măsuri față de cetățenii statului român.

Apelul a fost admis prin decizia nr. 155/A din 24 aprilie 2007 a Curții de Apel Galați, secția civilă. S-a reținut în considerentele deciziei că, ordinea juridică în vigoare la momentul formulării cererii, determinată de aderarea României la U.E., impune cu necesitate ca dreptul la libera circulație să fie analizat prin prisma îndeplinirii normei comunitare în materie, care are prioritate în fața celei interne. Astfel, art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede că statele membre U.E. pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățeanului Uniunii și a membrilor lui de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

Cum în speță reclamanta nu a făcut dovada că pârâta s-ar afla în vreuna din aceste situații prevăzute de norma comunitară, s-a constatat că în mod greșit prima instanță a procedat la restricționarea dreptului a libera circulație, în vădită contradicție cu principiile de interpretare și aplicare a reglementărilor comunitare în materie. Împotriva acestei decizii a declarat recurs intimata-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație. Astfel, dreptul la libera circulație nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.

În ce privește aprecierea de către instanță a aplicabilității Directivei 2004/38/CE, aceasta s-a făcut în mod greșit, față de împrejurarea că pentru determinarea legii aplicabile fiecărui caz în parte, trebuie avut în vedere momentul apariției situației juridice. Cum returnarea intimatei-pârâte pe baza acordului de readmisie s-a făcut anterior aderării României la Uniunea Europeană, înseamnă că normele de drept comunitar nu erau incidente. Sancțiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005, de restrângere a libertății de circulație, constituie o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora, fiind justificată de interesul public și astfel, în acord cu prevederile Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

Criticile recurentei urmează să fie încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.), în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material. Recursul este nefondat. Susținerea recurentei în sensul că, singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de circulație, ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea României la Uniunea Europeană. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului.

Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2) din Directivă]. Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.

Aplicând dreptul național, jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene. Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă”. Sub acest aspect, instanța de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând preeminență acesteia din urmă. De aceea, pentru a se permite persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv. Pe de altă parte, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități echivalente. Așadar, cetățeanului român nu i se mai poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării, cu referire la dispozițiile art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure preeminența.

Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 155/A din 24 aprilie 2007 a Curții de Apel Galați, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2007.