ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6300/2007

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub 468/91/2007, reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin

care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în

statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâta F.N., ca urmare a faptului

că aceasta a fost returnată din Italia, în baza acordului de readmisie încheiat

de România cu acest stat.

Prin sentința civilă nr. 207 din 28

februarie 2007, tribunalul a admis cererea, reținând în motivarea soluției

faptul că, potrivit art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005,

restrângerea dreptului la liberă circulație poate fi dispusă pentru persoanele

care au fost returnate dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie încheiat

de România cu acel stat.

Întrucât România a încheiat un asemenea

acord cu Italia, care a fost ratificat prin Legea nr. 173/1997, iar pârâta a

fost expulzată pentru neîndeplinirea condițiilor de ședere, rezultă că este

întrunită cerința legii pentru restrângerea exercițiului liberei circulații.

Împotriva sentinței a declarat apel

Parchetul, care a susținut caracterul nelegal al soluției, întrucât

restrângerea dreptului la libera circulație nu se poate baza doar pe existența

unui acord de readmisie și că, având în vedere contradicțiile între

reglementările interne în materie și cele comunitare, prioritate trebuie să

aibă acestea din urmă, în raport de care să se aprecieze asupra necesității

luării unei astfel de măsuri față de cetățenii statului român.

Apelul a fost admis prin decizia nr.

155/A din 24 aprilie 2007 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

S-a reținut în considerentele

deciziei că, ordinea juridică în vigoare la momentul formulării cererii,

determinată de aderarea României la U.E., impune cu necesitate ca dreptul la

libera circulație să fie analizat prin prisma îndeplinirii normei comunitare în

materie, care are prioritate în fața celei interne.

Astfel, art. 27 din Directiva

2004/38/CE prevede că statele membre U.E. pot restrânge libertatea de

circulație și de ședere a cetățeanului Uniunii și a membrilor lui de familie,

indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau

sănătate publică.

Cum în speță reclamanta nu a făcut

dovada că pârâta s-ar afla în vreuna din aceste situații prevăzute de norma

comunitară, s-a constatat că în mod greșit prima instanță a procedat la

restricționarea dreptului a libera circulație, în vădită contradicție cu

principiile de interpretare și aplicare a reglementărilor comunitare în

materie.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs intimata-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la

aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1)

din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea

cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație.

Astfel, dreptul la libera circulație

nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și

din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor

fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.

În ce privește aprecierea de către

instanță a aplicabilității Directivei 2004/38/CE, aceasta s-a făcut în mod

greșit, față de împrejurarea că pentru determinarea legii aplicabile fiecărui

caz în parte, trebuie avut în vedere momentul apariției situației juridice. Cum

returnarea intimatei-pârâte pe baza acordului de readmisie s-a făcut anterior

aderării României la Uniunea Europeană, înseamnă că normele de drept comunitar

nu erau incidente.

Sancțiunea impusă de art. 38 din

Legea nr. 248/2005, de restrângere a libertății de circulație, constituie o

măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și

libertăților altora, fiind justificată de interesul public și astfel, în acord

cu prevederile Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

și Libertăților Fundamentale.

Criticile recurentei urmează să fie

încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.), în motivul de

recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se

invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material.

Recursul este nefondat.

Susținerea recurentei în sensul că,

singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie,

era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de

circulație, ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după

aderarea României la Uniunea Europeană.

Sub acest aspect, instanța de apel a

reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European

și a Consiliului.

Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune

drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca

persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exercițiului

acestui drept fundamental în situații excepționale, privind motive de ordine

publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2) din

Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta

în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca

principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și

astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.

Aplicând dreptul național,

jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în

lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul

(efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor

art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea

dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei,

datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr.

248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine

obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să

aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta

persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin

măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi

realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței

Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile

naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod

care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea

obiectivului propus de respectiva directivă”.

Sub acest aspect, instanța de apel a

constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând

preeminență acesteia din urmă.

De aceea, pentru a se permite

persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în

statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se

susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii

(care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea

culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și

s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului

comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul

de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat

membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități

echivalente.

Așadar, cetățeanului român nu i se

mai poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării, cu referire la dispozițiile

art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea

atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în

conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure

preeminența.

Pentru considerentele arătate,

criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul

declarat de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 155/A din 24 aprilie 2007 a Curții de

Apel Galați, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie

2007.