ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5845/2007

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată la 2 februarie 2007,

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea

exercițiului dreptului la libera circulație în Grecia pentru o perioadă de cel

mult 3 ani a pârâtei B.M.L., returnată în baza Acordului de readmisie încheiat

cu această țară și aprobat prin H.G. nr. 635/1994, invocând incidența art. 38

lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința

civilă nr. 241 din 23 februarie 2007, Tribunalul Vâlcea, secția

civilă, a respins cererea, reținând că în preambulul Directivei nr.

2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004,

cetățenia Uniunii conferă fiecărui cetățean al Uniunii un drept fundamental și

individual la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre sub

rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat, libera circulație

constituind una din libertățile fundamentale specifice pieței comune.

Totodată, instanța a reținut că un atare drept

nu poate fi restrâns, conform art. 27 din Directivă, ca de altminteri și art. 2

din Protocolul 4 adițional la CEDO, decât pentru motive de ordine publică, de

siguranță publică ori de sănătate publică, menținerea ordinii publice ori

pentru protejarea drepturilor și libertăților altora, cu respectarea

principiului proporționalității în raport de conduita persoanei, condamnările

penale

anterioare neputând justifica prin

ele însele restricționarea unui asemenea

drept.

Cum în speța dedusă judecății retumarea pârâtei

din Grecia s-a dispus fără a se face dovada existenței vreuneia dintre

condițiile care justificau, conform reglementărilor mai sus arătate,

restrângerea dreptului său la libera circulație, tribunalul a reținut că

solicitarea reclamantei se dovedește a fi neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 154/A din 12 aprilie

2007 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a respins

ca nefondat apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente de fapt

și de drept reținute și de prima instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului reclamanta susține că instanțele au înlăturat în

mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din

Legea

nr. 248/2005, care impun o singură

condiție pentru restrângerea libertății de

circulație, aceea a

returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de

România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus

această măsură, aceasta cu atât mai mult cu cât pârâta a recunoscut că a fost

returnată din Grecia la data de 3 decembrie 2006

pentru nerespectarea condițiilor de intrare și ședere în această țară.

Susține recurenta

că prin dispozițiile legale mai sus arătate, legiuitorul

intern

a stabilit de fapt că libertatea de circulație nu este absolută, ea trebuind să

se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în

concordanță cu dispozițiile constituționale și

ale Protocolului adițional nr. 4 la

CEDO (art. 2) dispoziții prin care

se garantează dreptul cetățenilor la liberă

circulație

în țară și în străinătate dar se instituie și restrângeri ale exercițiului

acestui

drept.

De asemenea, recurenta afirmă că limitarea

acestui drept este

necesară în scopul

evitării migrației ilegale, cetățenii români având obligația

de a

respecta condițiile de intrare și de ședere pe teritoriul statelor membre

ale Uniunii, condiții care nu au fost respectate

de către pârât.

Totodată recurenta susține că aprecierea

instanței de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este

greșită dat fiind că la data la care pârâta a fost returnată România nu era

încă oficial membră a Uniunii Europene, caz în care dispozițiile Tratatului de

aderare și implicit, ale Directivei, nu erau obligatorii, aceasta cu atât mai

mult cu cât, în opinia sa,

dispozițiile

Legii nr. 248/2005 nu contravin dispozițiilor Directivei, ele

constituind

doar cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în

statele membre ale Uniunii Europene.

Analizând criticile formulate care se

circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

Contrar susținerii recurentei, înlăturarea

aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005

s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la raportul care

trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern.

Astfel potrivit legii interne, singura condiție

de restrângere a dreptului

la libera

circulație este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat

în

baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.

Această reglementare restrictivă vine însă în

conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului

fundamental la libera circulație doar în situații excepționale privind motive

de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].

Pentru ca aceste

motive de ordine publică sau de siguranță publică să

justifice

măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, totodată,

să fie respectat principiul proporționalității iar conduita persoanei în cauză

să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental al societății [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Or, astfel de

motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al

expulzării, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în

adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel să fie ignorată exigența

normei comunitare.

Susținerea recurentei în sensul

inaplicabilității Directivei argumentat de faptul că la data returnării

intimatului România nu era oficial membru al Uniunii Europene, de asemenea, nu

poate fi primită.

Astfel, la data la care instanța trebuie să

aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație România este

membră a Uniunii Europene iar normele de drept comunitar sunt pe deplin

aplicabile caz în care, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României,

„ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii

Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu,

au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea

prevederilor actului de aderare".

Or, sub acest

aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului cu

obligații

decurgând din aderare, trebuia să interpreteze și să aplice legea internă, în

orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în

principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge

rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se

conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a

Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului

național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită

condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr.

248/2005], rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând

astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.

Nici împrejurarea că Directiva nu a fost

transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare

întrucât acest fapt ar

contraveni

jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit

căreia

„jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul

intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de

transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în

acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).

Totodată, instanța constată că este nefondată

și apărarea recurentei în sensul că pârâtului nu i-ar fi aplicabile normele

comunitare, cu referire

însă la legea

incidență situației juridice, ca fiind aceea din momentul nașterii

ei.

Astfel, atâta

timp cât situația juridică ce a fost creată prin faptul șederii

nelegale s-a epuizat prin adoptarea măsurii returnării și cât timp la

momentul la care se solicită restrângerea libertății de circulație normele

(comunitate) incidente nu mai impun condiții

decurgând din nerespectarea anterioară a unor cerințe de ședere în spațiul

Uniunii, pe cale de consecință

se aplică reglementarea mai favorabilă

chiar dacă aceasta a intervenit ulterior petrecerii faptelor.

Așadar, constatând incidența normelor

comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie

să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect

respingând solicitarea

de restrângere a

exercițiului dreptului la libera circulație, în temeiul art. 39 lit.

a)

din Legea nr. 248/2005.

Pentru considerentele arătate, recursul

formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte

din Ministerul Internelor și Reformei Administrative

împotriva deciziei

nr. 154/A din 12 aprilie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2007.