ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5845/2007

Asupra recursului de față, constată: Prin cererea înregistrată la 2 februarie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în Grecia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtei B.M.L., returnată în baza Acordului de readmisie încheiat cu această țară și aprobat prin H.G. nr. 635/1994, invocând incidența art. 38 lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Prin sentința civilă nr. 241 din 23 februarie 2007, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a respins cererea, reținând că în preambulul Directivei nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004, cetățenia Uniunii conferă fiecărui cetățean al Uniunii un drept fundamental și individual la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat, libera circulație constituind una din libertățile fundamentale specifice pieței comune.

Totodată, instanța a reținut că un atare drept nu poate fi restrâns, conform art. 27 din Directivă, ca de altminteri și art. 2 din Protocolul 4 adițional la CEDO, decât pentru motive de ordine publică, de siguranță publică ori de sănătate publică, menținerea ordinii publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora, cu respectarea principiului proporționalității în raport de conduita persoanei, condamnările penale anterioare neputând justifica prin ele însele restricționarea unui asemenea drept. Cum în speța dedusă judecății retumarea pârâtei din Grecia s-a dispus fără a se face dovada existenței vreuneia dintre condițiile care justificau, conform reglementărilor mai sus arătate, restrângerea dreptului său la libera circulație, tribunalul a reținut că solicitarea reclamantei se dovedește a fi neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 154/A din 12 aprilie 2007 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente de fapt și de drept reținute și de prima instanță. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanta susține că instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură, aceasta cu atât mai mult cu cât pârâta a recunoscut că a fost returnată din Grecia la data de 3 decembrie 2006 pentru nerespectarea condițiilor de intrare și ședere în această țară.

Susține recurenta că prin dispozițiile legale mai sus arătate, legiuitorul intern a stabilit de fapt că libertatea de circulație nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanță cu dispozițiile constituționale și ale Protocolului adițional nr. 4 la CEDO (art. 2) dispoziții prin care se garantează dreptul cetățenilor la liberă circulație în țară și în străinătate dar se instituie și restrângeri ale exercițiului acestui drept. De asemenea, recurenta afirmă că limitarea acestui drept este necesară în scopul evitării migrației ilegale, cetățenii români având obligația de a respecta condițiile de intrare și de ședere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, condiții care nu au fost respectate de către pârât.

Totodată recurenta susține că aprecierea instanței de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este greșită dat fiind că la data la care pârâta a fost returnată România nu era încă oficial membră a Uniunii Europene, caz în care dispozițiile Tratatului de aderare și implicit, ale Directivei, nu erau obligatorii, aceasta cu atât mai mult cu cât, în opinia sa, dispozițiile Legii nr. 248/2005 nu contravin dispozițiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene. Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: Contrar susținerii recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern. Astfel potrivit legii interne, singura condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat. Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporționalității iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății [art. 27 alin. (2) din Directivă]. Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei comunitare. Susținerea recurentei în sensul inaplicabilității Directivei argumentat de faptul că la data returnării intimatului România nu era oficial membru al Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi primită.

Astfel, la data la care instanța trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație România este membră a Uniunii Europene iar normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile caz în care, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare". Or, sub acest aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor. Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).

Totodată, instanța constată că este nefondată și apărarea recurentei în sensul că pârâtului nu i-ar fi aplicabile normele comunitare, cu referire însă la legea incidență situației juridice, ca fiind aceea din momentul nașterii ei. Astfel, atâta timp cât situația juridică ce a fost creată prin faptul șederii nelegale s-a epuizat prin adoptarea măsurii returnării și cât timp la momentul la care se solicită restrângerea libertății de circulație normele (comunitate) incidente nu mai impun condiții decurgând din nerespectarea anterioară a unor cerințe de ședere în spațiul Uniunii, pe cale de consecință se aplică reglementarea mai favorabilă chiar dacă aceasta a intervenit ulterior petrecerii faptelor.

Așadar, constatând incidența normelor comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 154/A din 12 aprilie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2007.