ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4083/2013

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra cererii de revizuire de

față;

Prin decizia civilă nr. 472 din 26 martie

2013 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins recursul declarat de

pârâtul S.C. împotriva deciziei civile nr. 165 din 14 noiembrie 2012 pronunțată

de Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că singura critică formulată de pârât la adresa

deciziei din apel este respingerea de către Tribunalul Caraș-Severin a cererii

sale de obligare a reclamantei la restituirea pretinșilor bani ce i-ar fi fost

sustrași de aceasta, în sumă de 12.100 euro.

Apreciind că soluția de

respingere a acestei cereri este, în principiu, corectă, Curtea a constatat că pertinente

în acest sens sunt alte argumente decât cele reținute de instanța de apel.

În motivarea soluției

de respingere a solicitării pârâtului, Tribunalul Caraș-Severin a reținut că examinarea

cererii de restituire a banilor este inadmisibilă în sensul dispozițiilor art. 294

C. proc. civ. pentru că a fost formulată pentru prima dată în apel.

Curtea a reținut că acest

argument este inadecvat întrucât cererea pârâtului a fost în fapt formulată și în

fața instanței de fond însă, la aproape un an după înregistrarea acțiunii și după

ce pârâtul, prin solicitări apreciate ca și corespunzând unei cereri reconvenționale,

ceruse instanței constatarea contribuției sale mai mari la dobândirea imobilului

în litigiu.

Potrivit actelor care

au însoțit această cerere rezultă că reclamanta S.M. a încheiat la data de 20

mai 1998 un contract de împrumut pentru construcția unui imobil cu banca germană

L.B.S. München pentru suma de 50.000 DM (evaluat ulterior în euro), contract agreat

și de pârât, părțile fiind încă căsătorite la acea dată (din sentința de divorț

pronunțată în Germania unde reclamanta locuiește și în continuare, rezultând că

mariajul a debutat în 1971 și s-a încheiat în 2010).

Din înseși susținerile

pârâtului rezultă că sumele plătite de el în contul împrumutului au durat până în

2007, an ce se situează în perioada cât părțile erau încă căsătorite.

În atare situație și în

absența unor dovezi contrarii de netăgăduit nu se poate constata că împrumutul contractat

pe numele reclamantei, dar asumat de ambii soți, a fost folosit doar în beneficiul

exclusiv al acesteia pentru a se putea dispune obligarea ei la suportarea pasivului

corespunzător.

În plus, câtă vreme părțile

au locuit împreună timp îndelungat în Germania, fără a se dovedi că regimul matrimonial

al căsătoriei lor a fost cel al separației de bunuri, din moment ce obiectul acțiunii

de partaj de față nu îl constituie stabilirea componenței întregii mase partajabile

a bunurilor comune ci poartă asupra unui singur bun dobândit de ei în România și

nu au fost administrate dovezi concludente care să permită instanței a concluziona

că împrumutul pentru construcția unui imobil este în legătură determinantă

cu imobilul din litigiu și nu cu un alt imobil dobândit de foștii soți în străinătate

(unde creditul a și fost contractat), în mod justificat nu a putut fi admisă solicitarea

în acest sens a pârâtului.

Este important de reținut

și împrejurarea că lipsa de legătură a creditului contractat în 1998 cu imobilul

ce face obiectul partajului judiciar de față este cu atât mai evidentă cu cât foștii

soți (părțile în proces) au achiziționat o cotă importantă din acesta încă din anul

1978, respectiv cota de 3/16 prin cumpărare și cota de 10/16 prin contractul de

întreținere.

Cu substituirea și completarea

motivării conform prezentei, Curtea a constatat că soluția de principiu a respingerii

apelului pârâtului S.C. este justificată, din care cauză recursul declarat de acesta

împotriva deciziei civile nr. 165 din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul

Caraș-Severin, secția I civilă, a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâtul S.C., recursul nefiind motivat.

La 20 septembrie 2013

S.C. a depus o precizare prin care a învederat instanței că înțelege să formuleze

cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., motiv

pentru care solicită declinarea competenței în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Analizând prioritar cererea

de revizuire din perspectiva dispozițiilor art. 323 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziției legale

amintite, „Cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a dat hotărârea rămasă

definitivă și a cărei revizuire se cere”.

În aplicarea principiului

disponibilității, față de precizarea făcută de S.C., Înalta Curte constată că în

speța dedusă judecății decizia atacată cu cerere de revizuire a fost pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara.

Aplicând norma de drept

mai sus invocată cererii de revizuire formulată de revizuentul S.C., Înalta Curte

constată competența Curții de Apel Timișoara în soluționarea cauzei pendinte, motiv

pentru care, în raport de dispozițiile art. 159

1

alin. (2) coroborate

cu art. 158 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va declina competența în favoarea

Curții de Apel Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

în favoarea Curții de Apel Timișoara judecata cererii de revizuire formulată de

pârâtul S.C. împotriva deciziei civile nr. 472 din 26 martie 2013 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 septembrie 2013.