CASE OF TYTAR v. RUSSIA

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE TITAR/RUSSIA (Doc. nr. 21779/04) JUDGMENT STRASBOURG 2 noiembrie 2006 FINAL 02/02/2007 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus revizuirii editoriale. În cazul Tytar/Russia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Doamna Vajić Kovler dna Steiner Hajiyev Spielmann S.E. Jebens, judecători și grefierul secțiunii Nielsen, deliberat în privat la 12 octombrie 2006, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 21779/04) împotriva Federației Ruse depusă la Curte în temeiul art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național rus, dl Vladimir Dmitriyevich Tytar, la 28 aprilie 2004. Reclamantul a fost reprezentat de dl V. Boldyrev, un expert juridic practicant în Omsk. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat de dl P. Laptev, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 30 septembrie 2005, Curtea a hotărât să anunte cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 § 3 din Convenție, aceasta a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1954 și trăiește în Omsk. În 2001 reclamantul a introdus o acțiune împotriva Ministerului Apărării pentru a solicita daune în ceea ce privește un prejudiciu pe care l-a susținut în timpul serviciului său militar în Afganistan. La 22 octombrie 2001, Curtea de District Kuybyshevskiy din Omsk („Curtea de District”) a acordat reclamantului și i-a acordat o compensație forfetară de 513.293 ruble ruse (RUR) și plăți lunare lungi de viață ale RUR 8.217.08. Hotărârea a intrat în vigoare la 6 februarie 2002, după ce a fost susținută în apel. La 15 februarie 2002, au fost eliberate și trimise la Departamentul Omsk al Trezoreriei Federale pentru plată două scrisori de execuție în ceea ce privește fiecare dintre sumele acordate. Prin scrisorile din 27 martie și 21 octombrie 2002 Departamentul Omsk al Trezoreriei Federale a returnat scrisorile de execuție reclamantului fără aplicare. Acesta a făcut referire la fonduri insuficiente și a invitat reclamantul să prezinte scrisorile de execuție Ministerului Apărării. În 2003 reclamantul a depus o nouă acțiune împotriva Ministerului Apărării, plângând de neexecutarea hotărârii din 22 octombrie 2001, confirmată la 6 februarie 2002, și cerând ajustarea sumelor atribuite la salariul lunar minim. 10. Prin hotărârea din 27 noiembrie 2003, Curtea de District a confirmat că hotărârea din 22 octombrie 2001, confirmată de decizia de recurs din 6 Februarie 2002, nu a fost pusă în aplicare în funcție de lipsa fondurilor debitorului, dar a respins cererea reclamantului de creștere a plăților ca nefondată. Această hotărâre a fost confirmată la apel la 11 februarie 2004 11. În decembrie 2004, suma RUR 513.293 a fost plătită reclamantului, în conformitate cu hotărârea din 22 octombrie 2001, astfel cum a fost confirmată prin decizia privind apelul din 6 februarie 2002. 12. Începând cu noiembrie 2005, reclamantul a primit plăți lunare ale RUR 8.217.08, astfel cum a fost ordonat prin hotărârea din 22 octombrie 2001. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 13. Secțiunea 9 din Legea Federală privind procedurile de executare din 21 iulie 1997 prevede că ordinul unui judecător asupra instituției procedurilor de executare trebuie să stabilească un termen pentru respectarea voluntară a inculpatului cu o scrisoare de execuție. Termenul nu poate depăși cinci zile. Judecătorul trebuie, de asemenea, să avertizeze inculpatul că va urma acțiunile coercitive, în cazul în care inculpatul nu respectă termenul. 14. În conformitate cu secțiunea 13 din lege, procedurile de executare ar trebui să fie încheiate în termen de două luni de la primirea scrisorilor de executare de către jurisprudență. LEGUL ALEGAT ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 AL CONVENȚIEI ȘI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI nr. 1 LA CONVENȚIE 15. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la aplicarea netemplă a hotărârii din 22 octombrie 2001. Aceste articole, în părțile relevante, se citesc după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 16. Guvernul a declarat că nu au putut prezenta observații în acest caz, având în vedere faptul că Ministerul Finanțelor nu le-a furnizat informațiile necesare. 17. Reclamantul a menținut plângerea. Curtea constată că cererea nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea observă că hotărârea din 22 octombrie 2001, astfel cum a fost confirmată la 6 februarie 2002, în partea sa referitoare la o compensație forfetară a fost inoperantă timp de doi ani și zece luni și în partea sa privind plățile lunare, acesta a rămas fără executare timp de trei ani și nouă luni. Nici o justificare a fost avansată de Guvern pentru această întârziere. 20. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea, printre altele, Burdov c. Rusia , nr. 59498/00, CEDH 2002-III și, mai recent, Koltsov c. Rusia , nr. 41304/02, 24 februarie 2005). 21. După examinarea materialului care i-a fost prezentat, Curtea constată că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea constată că, prin nerespectarea de ani de zile a hotărârii executive în favoarea reclamantului, autoritățile interne l-au împiedicat să primească în mod rezonabil banii pe care ar fi putut să-l primească. 22. În consecință, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIUNII 23. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă legea internă a Înaltei Parte contractanți în cauză permite să se facă numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 24. În ceea ce privește compensarea pentru prejudiciu material, reclamantul a solicitat RUR 183.502 ca dobânzi plătibile la rata legală de 13 % pe an pentru perioada de incumpărare. De asemenea, a solicitat 10.000 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. 25. Guvernul nu a contestat, ca astfel, suma solicitată de reclamant ca compensație pentru prejudiciu material, ci a susținut că această afirmație nu ar trebui acordată, deoarece este deschis reclamantului să obțină suma în cauză la nivel intern. Guvernul a contestat în continuare afirmația reclamantului în ceea ce privește prejudiciile morale în totalitate excesive. 26. Având în vedere materialele deținute în posesia sa, Curtea acceptă cererea reclamantului în ceea ce privește prejudiciu material și îi acordă RUR 183.502, plus orice impozit care poate fi taxabil pe această sumă, sub acest cap. Curtea consideră, de asemenea, că reclamantul trebuie să fi suferit dezgustări și frustrare rezultate din eșecul timpului al autorităților de stat pentru a executa o decizie judiciară finală în favoarea sa și că acest lucru nu poate fi compensat în mod suficient prin constatarea unei încălcări. Cu toate acestea, suma reclamată pare excesivă. Având în vedere natura deciziei care nu a fost executată în timp, întârzierea procedurii de executare și a altor aspecte relevante și efectuarea evaluării sale pe bază echitabilă, Curtea aprobă 3,100 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale, precum și orice impozit care poate fi impugnabil pe această sumă. Costuri și cheltuieli 27. În consecință, Curtea consideră că nu există nici un apel pentru a-l atribui pe acest cont. Dobânzile implicite 28. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, Curtea declară în mod neobișnuit cererea admisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 6 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) RUR 183.502 (o sută optze trei mii cinci sute două ruble) în ceea ce privește prejudiciile materiale; (ii) 3,100 EUR (trei mii o sută euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (iii) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) cel de la expirarea celor trei luni de mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o satisfacție echitabilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 2 noiembrie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

TYTAR v. RUSSIA

(Application no. 21779/04)

JUDGMENT

STRASBOURG

2 November 2006

FINAL

02/02/2007

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Tytar v. Russia,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

A.

Kovler

,

Mrs

E.

Steiner

,

Mr

K.

Hajiyev

,

Mr

D.

Spielmann

,

Mr

S.E.

Jebens,

judges

and Mr

S.

Nielsen

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 12 October 2006,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 21779/04) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Russian national, Mr Vladimir Dmitriyevich Tytar, on 28 April 2004. The applicant was represented by Mr V. Boldyrev, a legal expert practising in Omsk.

2.

The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr P. Laptev, Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.

3.

On 30 September 2005 the Court decided to give notice of the application to the Government. Under the provisions of Article 29 § 3 of the Convention, it decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1954 and lives in Omsk.

5.

In 2001 the applicant brought an action against the Ministry of Defence to claim damages in respect of an injury he had sustained during his military service in Afghanistan.

6.

On 22 October 2001 the Kuybyshevskiy District Court of Omsk (“the District Court”) granted the applicant’s claim and awarded him a lump sum compensation of 513,293 Russian roubles (RUR) and life long monthly payments of RUR 8,217.08. The judgment entered into force on 6

February

2002 after it had been upheld on appeal.

7.

On 15 February 2002 two writs of execution in respect of each of the awarded amounts were issued and sent to the Omsk Department of the Federal Treasury for payment.

8.

By letters of 27 March and 21 October 2002 the Omsk Department of the Federal Treasury returned the writs of execution to the applicant without enforcement. It referred to insufficient funds and invited the applicant to submit the writs of execution to the Ministry of Defence.

9.

In 2003 the applicant filed a new action against the Ministry of Defence, complaining about non-enforcement of the judgment of 22

October 2001, as upheld on 6 February 2002, and seeking the adjustment of the awarded amounts to the minimum monthly wage.

10.

By judgment of 27 November 2003 the District Court confirmed that the judgment of 22 October 2001, as upheld by the appeal decision of 6

February 2002, had not been enforced in view of the lack of the debtor’s funds, but dismissed the applicant’s claim for increase in payments as unfounded. That judgment was upheld on appeal on 11 February 2004.

11.

In December 2004 the sum of RUR 513,293 was paid to the applicant, pursuant to the judgment of 22 October 2001, as confirmed by the appeal decision of 6 February 2002.

12.

Since November 2005 the applicant has been in receipt of monthly payments of RUR 8,217.08, as ordered by the judgment of 22

October

2001.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

13.

Section 9 of the Federal Law on Enforcement Proceedings of 21

July

1997 provides that a bailiff’s order on the institution of enforcement proceedings must fix a time-limit for the defendant’s voluntary compliance with a writ of execution. The time-limit may not exceed five days. The bailiff must also warn the defendant that coercive action will follow, should the defendant fail to comply with the time-limit.

14.

Under Section 13 of the Law, the enforcement proceedings should be completed within two months of the receipt of the writ of enforcement by the bailiff.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION AND ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 TO THE CONVENTION

15.

The applicant complained under Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 about untimely enforcement of the judgment of 22 October 2001. These Articles, in their relevant parts, read as follows:

Article

6

§

1

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...”

Article 1 of Protocol No. 1

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

16.

The Government stated that they were unable to submit any observations in the present case in view of the failure of the Ministry of Finance to provide them with necessary information.

17.

The applicant maintained his complaint.

A.

Admissibility

18.

The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

19.

The Court observes that the judgment of 22 October 2001, as upheld on 6 February 2002, in its part relating to a lump sum compensation was inoperative for two years and ten months and in its part relating to monthly payments it remained without execution for three years and nine months. No justification was advanced by the Government for this delay.

20.

The Court has frequently found violations of Article 6

§

1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 in cases raising issues similar to the ones in the present case (see, among other authorities,

Burdov v. Russia

, no. 59498/00, ECHR 2002-III and, more recently,

Koltsov v. Russia

, no.

41304/02, 24 February 2005).

21.

Having examined the material submitted to it, the Court notes that the Government did not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court finds that by failing for years to comply with the enforceable judgment in the applicant’s favour the domestic authorities prevented him from receiving the money he could reasonably have expected to receive.

22.

There has accordingly been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

23.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

24.

As regards compensation for pecuniary damage, the applicant claimed RUR 183,502 as the interest payable at the statutory rate of 13 % per year for the default period. He also claimed 10,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage.

25.

The Government did not dispute, as such, the amount sought by the applicant as a compensation for pecuniary damage, but argued that this claim should not be granted, as it was open to the applicant to obtain the sum in question at the domestic level. The Government further contested the applicant’s claim in respect of non-pecuniary damage as wholly excessive.

26.

Having regard to the materials in its possession the Court accepts the applicant’s claim in respect of pecuniary damage and awards him RUR

183,502, plus any tax that may be chargeable on that amount, under this head. The Court further considers that the applicant must have suffered distress and frustration resulting from the State authorities’ failure timeously to execute a final judicial decision in his favour, and that this cannot be sufficiently compensated for by the finding of a violation. However, the amount claimed appears excessive. Taking into account the nature of the decision which was not executed in time, the delay in the execution proceedings and other relevant aspects and making its assessment on an equitable basis, the Court awards EUR 3,100 in respect of non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable on that amount.

B.

Costs and expenses

27.

The applicant did not submit any claim in respect of cost and expenses. Accordingly, the Court considers that there is no call to award him any sum on that account.

C.

Default interest

28.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the application admissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6

§

1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i) RUR 183,502 (one hundred and eighty-three thousand five hundred and two roubles) in respect of pecuniary damage;

(ii) EUR 3,100 (three thousand one hundred euros) in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement;

(iii) any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 2 November 2006, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Registrar

President