ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4487/2013

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul

Tribunalului Hunedoara, sub nr. 2223/97 din 28 februarie 2011, contestatorul

S.D., prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezervă și în

Retragere, a chemat în judecată pe pârâții Casa de Pensii a Ministerului

Apărării Naționale, Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naționale

și Ministerul Apărării Naționale, solicitând anularea Deciziei de pensie nr.

60658 din 31 decembrie 2010, menținerea pensiei stabilite anterior prin Decizia

nr. 0105100/2005 și obligarea pârâților la plata diferenței dintre pensia

stabilită inițial și cea recalculată prin decizia contestată, cu dobânda legală

aferentă.

Prin Sentința nr.

1386/LM din 09 iunie 2011, Tribunalul Hunedoara, cecția litigii de muncă și

asigurări sociale, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, reținând că în stabilirea competenței sunt aplicabile

dispozițiile art. 156 din Legea nr. 19/2000, care instituie o competență

teritorială exclusivă, de ordine publică, în favoarea instanței în a cărei rază

teritorială se află domiciliul pârâtului, pentru contestațiile împotriva

deciziilor emise de casele sectoriale de pensii, cum este cazul în speță.

Învestit prin

declinare, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și

asigurări sociale, prin Sentința civilă nr. 5916 din 06 iunie 2013 și-a

declinat, la rândul său, competența în favoarea primei instanțe sesizate,

Tribunalul Hunedoara și, constatând ivit conflict negativ de competență, a

înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea

regulatorului de competență.

Pentru a hotărî

astfel, această din urmă instanță a reținut că întrucât Legea nr. 19/2000 a

fost abrogată, începând cu data de 01 ianuarie 2011, odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 263/2010, în speță determinarea instanței competente se

face în raport de dispozițiile în materie ale legii noi, și anume art. 154 din

Legea nr. 263/2010.

Prin legea nouă,

competența teritorială de soluționare a cererilor cu privire la deciziile emise

de casele de pensii sectoriale (fostele case de pensii ale Ministerului

Apărării Naționale, ale Ministerului Administrației și Internelor și SRI) a

fost modificată în sensul că cererile în această materie se soluționează de

către instanța de la domiciliul reclamantului.

Normele de procedură

civilă sunt de imediată aplicare potrivit dispozițiilor art. 725 C. proc. civ.,

astfel că, în raport de norma de competență instituită prin legea nouă,

cuprinsă în art. 154 din Legea nr. 263/2010, competența de soluționare a cauzei

revine instanței de la domiciliul reclamantului, în speță Tribunalul

Bistrița-Năsăud.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în

baza art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

În stabilirea

instanței competente teritorial să soluționeze prezenta cauză se pune problema

interpretării dispozițiilor legale incidente și aplicarea legilor în timp, în

funcție de succesiunea acestora.

Astfel, este adevărat

că art. 156 din Legea nr. 19/2000, în vigoare la data emiterii deciziei a cărei

anulare se solicită, prevedea că se adresează instanței în a cărei rază

teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul, cererile îndreptate

împotriva C.N.P.A.S. sau împotriva caselor teritoriale de pensii, celelalte

cereri adresându-se instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul

sau sediul pârâtul.

Textul menționat mai

sus a fost însă abrogat expres prin art. 196 lit. a) din Legea nr. 263/2010

privind sistemul unitar de pensii publice.

Prin dispozițiile

cuprinse la art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 s-a reglementat

competența de soluționare a cererilor îndreptate împotriva C.N.P.P., a caselor

teritoriale de pensii sau împotriva caselor de pensii sectoriale, prevăzându-se

că acestea se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are

domiciliul ori sediul reclamantul.

Aceste prevederi

reprezintă o derogare de la dispozițiile alin. (2) al textului de lege

menționat, conform cărora "celelalte cereri se adresează instanței în a

cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtul", de natură a

facilita accesul la instanță al persoanelor îndreptățite.

Trebuie precizat,

totodată, că față de dispozițiile legii vechi, Legea nr. 263/2010 a introdus

noțiunea de case de pensii sectoriale, iar legea nouă conține o dispoziție

specială prin textul de la art. 132 alin. (2), în sensul că acestea sunt, de

fapt, succesoarele de drept ale fostelor structuri organizatorice responsabile

cu pensiile din Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Administrației și

Internelor (în prezent, Ministerul Afacerilor Interne) și Serviciului Român de

Informații, structuri care au fost desființate și a căror activitate este

coordonată metodologic de C.N.P.P., potrivit art. 132 alin. (3) din Legea nr.

263/2010.

În ceea ce privește

aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 263/2010 unei acțiuni formulate după

intrarea actului normativ în vigoare, dar care privește o decizie emisă în baza

legii vechi, respectiv Legea nr. 119/2010, se reține că potrivit art. 725 alin.

(1) C. proc. civ., care reprezintă dreptul comun în materie (art. 156 din Legea

nr. 263/2010 stipulează că prevederile legii, referitoare la jurisdicția

asigurărilor sociale, se completează cu dispozițiile Codului de procedură

civilă), dispozițiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării ei

în vigoare, inclusiv proceselor în curs de judecată începute sub legea veche,

precum și executărilor silite începute sub acea lege.

De asemenea, nu se

poate reține că, în litigiul dedus judecății legitimare procesuală activă are

Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere,

întrucât dreptul material ce face obiectul cererii de chemare în judecată

aparține pensionarului, iar potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 a

dialogului social, organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în

exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), și anume în cele prin

care apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, din

statutele funcționarilor publici, din contractele colective de muncă și din

contractele individuale de muncă. Or, prezenta cauză nu are ca obiect un drept

protejat de legislația muncii, astfel că organizația, denumită impropriu

sindicat, în raport de definiția dată prin art. 1 lit. w) din Legea nr. 62/2011

(potrivit căreia sindicatul constituie o formă de organizare voluntară a

angajaților, în scopul apărării drepturilor în relația cu angajatorul), a

acționat numai în calitate de mandatar în favoarea titularului dreptului de

pensie, sediul acesteia neprezentând relevanță pentru determinarea competenței

de soluționare a litigiului.

Față de cele

reținute, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 22 alin. (3) și (5) C. proc.

civ., să stabilească competența judecării cauzei în favoarea Tribunalului

Hunedoara, în a cărui rază teritorială se află domiciliul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara, secția litigii de

muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 octombrie 2013.

Procesat de GGC - GV