ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 750/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 1 septembrie 2010, și precizată la data de 22 iunie 2011, reclamanta SC R.R. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC E.D.M. SA București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei să restituie suma de 515.301,81 RON, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă și să comunice toți utilizatorii cărora le-a emis aviz de racordare la instalația electrică făcută de reclamantă, pe cheltuiala sa și să vireze sumele de bani reprezentând compensații, aferente avizelor emise, așa cum sunt prevăzute de H.G.

nr. 90/2008 și Ordinul ANRE nr. 28/2003. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a deschis în anul 2006 un punct lucru - Stație de betoane - în localitatea Otopeni, județul Ilfov și a solicitat pârâtei emiterea avizului de racordare la rețeaua electrică, însă aceasta a condiționat emiterea acestui aviz de acceptarea de către reclamantă a soluției tehnice propuse de pârâtă și efectuarea extinderii rețelei electrice pe cheltuiala reclamantei. Până la realizarea noii rețele electrice, timp de aproximativ 8 luni, reclamanta a fost racordată la vechea rețea electrică, L20 PM, în urma căreia a funcționat la capacitate maximă. După punerea în funcțiune a noii rețele electrice, efectuată pe cheltuiala reclamantei, pârâta a emis avize tehnice de racordare la vechea rețea unor solicitanți care astfel au fost racordați la o rețea care „nu ar fi făcut față capacității necesare societăți reclamante, dar care s-a dovedit ulterior că face față chiar mai multor utilizatori.

Așadar, prin impunerea efectuării extensiei de către reclamantă, pârâta nu a urmărit decât să-și întărească fiabilitatea și siguranța rețelelor preexistente, motiv care nu justifică încărcarea reclamantei cu obligația de a suporta niște cheltuieli foarte mari. Deși pârâta a răspuns solicitării reclamantei în sensul că nu a emis nici un aviz de racordare nici unui solicitant la instalația realizată de către reclamanta, în data de 4 august 2008, a virat în contul societății reclamante suma de 22.753,80 RON fără nici o explicație, reprezentând în fapt o compensație bănească pentru racordarea unui utilizator. În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 8 și 10 din Legea nr. 554/2004, art. 994 și următoarele C. civ., art. 1092 C. civ., H.G.

nr. 90/2008. Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bihor, raportat la prevederile art. 5 C. proc. civ. și art. 10 alin. (4) C. proc. civ. și consideră că Legea nr. 554/2004 nu este aplicabilă în prezenta cauză, întrucât este o persoană juridică cu statut de societate comercială, iar legea instituie o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile unui comerciant, potrivit art. 56 C. com. Prin Sentința nr. 1752/CA din 29 iunie 2011 Tribunalul Bihor a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Comercială. Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială cauza a fost înregistrată la data de 5 august 2011, sub nr. 56231/3/2011.

La data de 4 octombrie 2011 reclamanta a depus precizări prin care a indicat că renunță la primul capăt de cerere, evaluabil în bani, susținând doar cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtei să comunice toți utilizatorii cărora le-a emis aviz de racordare la instalația electrică făcută de reclamantă, pe cheltuiala sa și să vireze sumele de bani reprezentând compensații, aferente avizelor emise, solicitând în probațiune interogatoriul pârâtei și obligarea acesteia să depună situația avizelor tehnice de racordare la instalația realizată pe cheltuiala societății reclamate, precum și avizele de racordare aferente posturilor de transformare: 3569, 3599, 3698, 4085, 4004, 4099, 4102. Cererea precizatoare a fost comunicată reclamantei de instanța de fond la termenul din 4 octombrie 2011. Prin Sentința civilă nr. 20857 din 8 noiembrie 2011, Tribunalul București a respins, cererea formulată de reclamanta SC R.R.

SRL Oradea în contradictoriu cu pârâta SC E.D.M. SA București ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că: Conform prevederilor art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 867/2003, pentru aprobarea Regulamentului de racordare a utilizatorilor la rețeaua electrică, pentru realizarea racordării, utilizatorii achită operatorului de rețea, deținător al rețelei electrice, tariful de racordare stabilit conform metodologiei emise de autoritatea competentă, pe baza propunerilor operatorilor de rețea, în vigoare la data realizării lucrărilor de racordare. În art. 40 alin. (1) și (2) din Hotărârea nr. 867/2003, pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la rețelele electrice de interes public, publicat în M. Of.

nr. 559 din 4 august 2003 au fost prevăzute modalitățile de execuție a acestor lucrări, respectiv, cu forțe proprii de către operatorul de rețea sau prin contractarea conform reglementărilor legale, cu terții atestați de Autoritatea Națională în Domeniul Energiei în condițiile legii. Dispozițiile cuprinse în H.G. nr. 867/2003, au fost preluate, identic de noua reglementare - H.G. 90/2008. Pentru aprobarea Regulamentului de racordare a utilizatorilor la rețelele electrice, publicat în M. Of. nr. 109/2008. Prin Avizul CTE nr. 759 din 16 noiembrie 2006 emis de către OD SC F.E.M. SA, actualmente E.D.M. SA, a aprobat solicitarea de racordare la rețeaua OD conform Studiului de Soluție realizat de către SC A.E.

SRL, proiectant atestat de către Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și ales de reclamantă. Conform Studiului de Soluție propus de proiectantul ales de către reclamantă, și avizat de pârâta în calitate de Operator de distribuție prin Avizului CTE nr. 759 din 16 noiembrie 2006, rezultă că beneficiarul (reclamanta) a solicitat racordarea la rețeaua obiectivului "Stație de ecologică de preparare betoane", amplasat în Orașul Otopeni, DE 316, județul Ilfov, din instalațiile SDFEE Ilfov, reiese că în zona în care este amplasat obiectivul se afla amplasată LEA (linia electrică aeriană) 20 kV, linie ce nu putea prelua noul consumator (9.77A).

Prin același studiu de soluție proiectantul ales de reclamantă a propus realizarea unei injecții din LEA 20 kV Odăi, în LEA 20 kV (existentă la S 3228) cu montarea unui separator de ax pe care se va face injecția în LEA 20 kV Odăii, astfel încât LEA 20 kV PM să fie preluat în LEA kV Odăi, aflată la cca 2 km de separatorul S 3228, situat la intersecția Șoseaua de Centură cu DN 1, unde este amplasată unitatea de secționare Queksec pe derivația din LEA 20 kV Odăi către Postul de transformare (PT 30900 (..). Față de cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată, să oblige pârâta să comunice toți utilizatorii cărora li s-au emis avize tehnice de racordare la instalația electrică, și să vireze sumele de bani reprezentând compensații bănești, datorate de acești utilizatori, tribunalul reține că Hotărârea nr. 867/2003, pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la rețelele electrice de interes public, publicat în M. Of.

nr. 559 din 4 august 2003, în vigoare la data realizării lucrărilor de racordare prevedea în art. 28 următoarele: (1) Locul și, după caz, numărul punctelor de delimitare se propun de către operatorul de rețea, se stabilesc de comun acord cu utilizatorul, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, și se precizează în avizul tehnic de racordare. (2) La stabilirea punctului de delimitare se vor avea în vedere: a) tipul instalației: de transport, de distribuție, de utilizare și altele; b) limita de proprietate asupra terenurilor; instalațiile operatorului de rețea nu se vor amplasa pe proprietatea utilizatorului; c) probabilitatea de racordare a noi utilizatori la instalația de racordare.

(3) În cazul în care, din motive tehnice sau economice delimitarea instalațiilor nu poate fi făcută conform alin. (2) lit. b), la limita de proprietate, utilizatorul nu va emite pretenții financiare legate de existența unor instalații realizate exclusiv în beneficiul lui și amplasate pe proprietatea sa, dar care aparțin operatorului de rețea. (4) În situația prevăzută la alin. (2) lit. c), primul utilizator va primi, din partea următorilor utilizatori racordați în primii 5 ani de la punerea în funcțiune a instalației de racordare, o compensație bănească. Valoarea acestei compensații va fi stabilită de operatorul de rețea, în baza unei metodologii aprobate de autoritatea competentă.

(..)" Tribunalul a mai reținut că în perioada scursă între data realizării instalației de racordare și data promovării prezentei acțiuni, operatorul de distribuție a emis un aviz tehnic de racordare în anul 2008 solicitantului SC T. SRL, singurul utilizator racordat din instalația dezvoltată de către R.R. SRL, EDM virând către reclamantă suma de 22.753,80 RON (adică 227.538.000 ROL), reprezentând compensație bănească, calculată conform prevederilor Ordinului nr. 28/2003, pentru aprobarea Metodologiei de stabilire a compensațiilor bănești între utilizatorii racordați în etape diferite, prin instalație comună la rețelele electrice de distribuție. Conform art. 1169 C. civ. „Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească". Față de considerentele expuse, tribunalul a apreciat că reclamanta nu aduce în sprijinul pretențiilor sale vreo dovadă, astfel cum în mod imperativ prevăd dispozițiile art. 1169 C. civ.

și a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel apelanta reclamantă SC R.R. SRL. Intimata-pârâtă E.D.M. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului. Prin Decizia civilă nr. 93 din 24 februarie 2012 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta SC R.R. SRL, cu sediul în Oradea, împotriva Sentinței civile nr. 20857 din 8 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 56231/3/2011 în contradictoriu cu intimata-pârâtă E.D.M. SA, București. Analizând actele și lucrările dosarului curtea a reținut următoarele: În ceea ce privește criticile formulate cu privire la administrarea materialului probator, curtea a reținut că, în ceea ce privește proba cu interogatoriul intimatei (întrebările 1 - 8), toate aspectele chestionate priveau situații deja exprimate de către intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Pârâta fiind o societate comercială, deci având posibilitatea de a răspunde în scris, după comunicarea interogatoriului, nu s-ar putea reține o vătămare procesuală din faptul că ea, chiar înainte de comunicare, răspunsese prin intermediul altui act procedural (întâmpinare) la susținerile - pretențiile reclamantei. Astfel, cu privire la emiterea de avize de racordare către alți utilizatori (întrebarea esențială, nr. 4 - 5) pârâta a precizat pe tot parcursul litigiului că nu a folosit instalația de racordare la a cărei plată a contribuit reclamanta, cu excepția unui singur aviz tehnic de racordare, respectiv către SC T. SRL, virând către apelanta-reclamantă pentru acesta suma de 22.753,80 RON, reprezentând compensație bănească.

Aceasta răspunde implicit și la întrebările 6 și 7 și 8 (ultima în sensul nerecunoașterii ca întemeiate a pretențiilor reclamantei). Cât privește probatoriul cu înscrisuri, în afară de administrarea implicită a înscrisurilor deja depuse până la momentul pronunțării de către părți, nesolicitarea de la partea adversă a unor înscrisuri, în cadrul administrării acestei probe, ar putea conduce la anularea hotărârii atacate în condițiile în care s-ar dovedi încălcarea art. 172 C. proc. civ., raportate la 167 din același cod. Or, art. 172 C. proc.

civ., arată că instanța „poate ordona" (aspect de apreciere a pertinenței solicitării) înfățișarea înscrisului de către partea adversă dacă aceasta deține un înscris „privitor la pricină". Implicit, dovada că acesta ar fi privitor la pricină sau formarea convingerii instanței în sensul că ar putea privi pricina este impusă celui ce solicită administrarea probei (în acest sens putându-se aprecia și printr-o interpretare lato sensu a art. 1169 C. civ. (1864). Simpla enumerare a unor numere de avize tehnice de racordare, fără a indica în nici un fel beneficiarii, sau punctul de transformare la care se referă, pentru a putea verifica dacă acestea au legătură cu drepturile invocate de reclamantă, nu poate conduce la concluzia unei neadministrări culpabile din partea instanței de fond a unui probatoriu insuficient circumstanțiat pentru aprecierea pertinenței sale.

În ceea ce privește criticile ce privesc în mod direct fondul cererii și raporturile juridice dintre părți, și acestea sunt neîntemeiate. Astfel, deși ambele părți indică o multitudine de norme de drept, niciuna dintre ele nu neagă în esență dreptul la compensație bănească în cazul folosirii instalației de racordare (pentru terți) pentru care apelanta reclamantă a achitat tariful de racordare în condițiile art. 9 și 10 din Ordinul nr. 28/2003. Acest drept implică în mod evident și obligația de a comunica situațiile în care ar fi necesar calculul compensației. Însă, în cadrul litigiului, pârâta a contestat folosirea instalației de racordare a reclamantei, depunând înscrisuri inclusiv în calea de atac prin care se atestă folosirea unui alt punct de transformare pentru racordarea unor noi utilizatori (PT 3698 Petrom), punct pentru care reclamanta nu a făcut dovada că ar beneficia de vreun drept de compensare.

De asemenea, deși afirmă racordarea unor terți, de o manieră abstractă, reclamanta nu a depus în niciun fel diligentele procesuale impuse de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., art. 723 C. proc. civ., în sensul prezentării pentru a explicita susținerile sale, sau cele impuse de art. 1169 C. civ., în sensul prezentării unei teze probatorii sau a unor probatorii care să convingă instanța de situația de fapt afirmată. Față de aceste aspecte, în aplicarea principiilor de interpretare a probelor ce impun sarcina principală părții cu calitate procesual activă (actori incumbit probatio sau idem este non esse at non probare potest) instanța nu poate constata drept stabilită situația de fapt pe care își întemeiază apelanta-reclamantă pretențiile.

Împotriva Deciziei civile nr. 93 din 24 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC R.R. SRL Oradea, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său, desființării sentinței instanței de fond și admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată.

În criticile formulate, recurenta reclamantă, după o prezentare a situației de fapt, a susținut în esență următoarele: Decizia din apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea dreptului său la apărare prin necomunicarea actelor de procedură depuse la dosar de pârâtă, respectiv a întâmpinării și a înscrisurilor depuse de aceasta în ședința de judecată, și nu să procedeze la pronunțarea deciziei chiar la primul termen de judecată, lipsind-o de posibilitatea de a formula apărări și de a solicita alte probe utile cauzei, respectiv și cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel nu a ținut cont nici de petitul acțiunii sale, de obligare a pârâtei să-i comunice toți utilizatorii cărora le-a emis aviz de racordare la instalația electrică făcută de societatea sa, pe cheltuiala sa, de faptul că nu avea copii ale avizelor tehnice de racordare, situație în care dacă le-ar fi reținut, ar fi formulat direct acțiune în pretenții, care în virtutea rolului său activ avea posibilitatea să oblige pârâta să-i comunice actele solicitate. Prin Încheierea de ședință nr. 3579 din 25 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a scos cauza de pe rol și a trimis-o spre soluționare secției I civilă a ICCJ, iar prin Încheierea nr. 6862 din 8 noiembrie 2012, cauza a fost retrimisă de secția I civilă a ICCJ, secției a II-a civilă.

Înalta Curte, examinând cererea de recurs formulată de reclamanta SC R.R. SRL Oradea împotriva Deciziei civile nr. 93 din 24 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă din perspectiva criticilor indicate de parte, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiurilor de drept indicate, reține inexistența motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. Conform, art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, prevăzute expres și limitativ la punctele 1 - 9, iar potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Deși recurenta-reclamantă formulează critici se reține că deși acestea fac referire la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dezvoltarea motivelor de recurs făcute nu indică în mod concret dispoziția legală încălcată sau greșit aplicabilă, astfel că acestea nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care să conducă la casarea sau modificarea hotărârii atacate, și nici nu pot face obiectul controlului de legalitate.

Susținerea recurentei reclamante, în sensul că decizia din apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea dreptului său la apărare prin necomunicarea actelor depuse de pârâtă la dosar, în ședința de judecată din 24 februarie 2012, respectiv a întâmpinării și a înscrisurilor anexate, și nu să procedeze la pronunțarea deciziei chiar la primul termen de judecată, lipsind-o de posibilitatea de a formula apărări și de a solicita alte probe utile cauzei, vizează numai aspecte de netemeinicie legate de stabilirea situației de fapt și de administrarea de către instanța de apel a probelor pertinente soluționării cauzei, știut fiind că potrivit art. 167 C. proc. civ., încuviințarea probelor este lăsată de legiuitor la latitudinea instanței, elemente ce nu vizează nelegalitatea.

Prin urmare, recursul nefiind o cale de atac devolutivă care să permită reanalizarea situației de fapt și reinterpretarea probelor, nefiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu se poate realiza un examen al deciziei atacate, sub aspectul legalității acesteia. Constatându-se, totodată, că nu sunt nici motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția și va constata nulitatea cererii de recurs, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. raportat la art. 306 alin. (1) din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC R.R. SRL Oradea împotriva Deciziei civile nr. 93 din 24 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 26 februarie 2013. Procesat de GGC - LM