ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 89/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul Spitalul

Județean de Urgență Vâlcea a chemat în judecată Curtea de Conturi -

Departamentul V, solicitând anularea Încheierii nr. 103 din 17 octombrie 2011,

emisă de Curtea de Conturi a României.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că prin Decizia nr. 13/2011 emisă de Directorul Camerei de Conturi a

Județului Vâlcea s-a dispus ca Spitalul Județean de Urgență Vâlcea să

înregistreze în evidența tehnic-operativă și financiară debitorii din

serviciile medicale prestate pentru persoanele internate, în urma unor

accidente de circulație sau agresiuni fizice.

Prin Sentința civilă

nr. 489 din 16 decembrie 2011 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă,

contencios administrativ și fiscal, a respins contestația formulată de

reclamantul Spitalul Județean de Urgență Vâlcea, împotriva Încheierii nr. 103

din 17 octombrie 2011 emisă de pârâta Curtea de Conturi a României -

Departamentul V.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că potrivit art. 313 din Legea nr.

95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, persoanele care prin faptele lor

aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să

repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând

cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele

reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de

servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume,

furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile

procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea

procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul

instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată.

Furnizorii de

servicii care acordă asistența medicală prevăzută la alin. (1) realizează o

evidență distinctă a acestor cazuri și au obligația să comunice lunar casei de

asigurări de sănătate cu care se află în relație contractuală această evidență,

în vederea decontării, precum și cazurile pentru care furnizorii de servicii

medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor

decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective.

Textul are în vedere

două categorii de evidențe: una care reflectă cazurile aflate în curs de

soluționare pe rolul instanțelor judecătorești, pentru antrenarea răspunderii

persoanei care a determinat prin fapta sa prestarea serviciilor medicale, ca

urmare a unor agresiuni sau accidente de circulație, respectiv o altă evidență,

care reflectă cazurile în care furnizorii de servicii au recuperat efectiv

cheltuielile de la persoana vinovată.

Față de clasificarea

menționată în art. 313 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, rezultă că unitatea

sanitară trebuie să dețină două evidențe diferite, numai cea de-a doua

încadrându-se în susținerile menționate în contestație în sensul că în

contabilitate se pot înregistra doar sume certe în funcție de soluția finală

care se va pronunța în instanța de judecată.

Curtea de Apel a

constatat că atât în încheierea Curții de conturi cât și în decizia Camerei de

conturi nu se vorbește despre înregistrarea în contabilitate a sumelor

menționate în prima categorie de evidențe, ci doar despre organizarea unei

evidențe a litigiilor în care au fost transmise spre instanță sumele pe care

spitalul le solicită a fi restituite, respectiv identificarea acestora.

În dispozitivul

deciziei și în încheiere nu se identifică sume concrete în raport cu care să se

facă înregistrările în evidența contabilă, acestea depinzând de soarta

procesului. Menționarea la pct. 2 din Decizia nr. 13/2011 a sumei totale de

486.797,58 RON servicii medicale facturate și încasate de la C.A.S. Vâlcea pe

anul 2010, nu atrage obligativitatea înregistrării acesteia în contabilitate în

condițiile în care la același pct. 2 se arată că o parte din aceste cheltuieli

au fost transmise către instanță în scopul recuperării serviciilor respective.

Împotriva hotărârii

instanței de fond reclamantul Spitalul Județean de Urgență Vâlcea a declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înainte de a analiza

motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale invocată, din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost

pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care se va admite

recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) se va casa sentința

atacată și se va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

Vâlcea, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Contenciosul administrativ

este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată,

ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios

administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel

puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie

din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul

acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim,

astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii

judiciare.

Competența materială

a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel".

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal, în raport cu organul emitent al actului și

în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ

contestat.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În raport cu obiectul

cererii de chemare în judecată și cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și

care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios

administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie

2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi

județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care "suspendă

obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de

Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la

data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a

Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația".

În raport cu

dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce

efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii

Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația,

acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura

juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

Este adevărat că

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că

împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de

soluționare a contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ".

Dat fiind faptul că

dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului

administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare

a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii

deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de

Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv

în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin

dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria

legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în

raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

Față de argumentele

expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se

respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de

Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului,

secția contencios administrativ și fiscal, deoarece obiectul litigiului este un

act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca

autoritate publică județeană.

Prin urmare, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Vâlcea, secția

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Spitalul Județean de Urgență Vâlcea împotriva Sentinței nr.

489/F-Cont din 16 decembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a

civilă, contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Vâlcea,

secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2013.

Procesat de GGC - CL