ÎCCJ, decizie (scj.ro #81902)

Cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art . 322 pct . 5. Judecarea cererii de revizuire de către aceiași judecători care au judecat cauza în apel . Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art . 322 pct . 5. Judecarea cererii de revizuire de către aceiași judecători care au judecat cauza în apel Index alfabetic . Drept procesual civil. - revizuire C.pr.civ . art . 322 pct . 5 Din perspectiva dreptului intern, situația în care un judecător care a soluționat apelul este sesizat ulterior cu judecata unei cereri de revizuire nu se încadrează în prevederile art.24 alin.1 Cod procedură civilă.

Nu se pune problema ca, soluționând cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art.322 pct.5 Cod procedură civilă, judecătorii care au judecat fondul să se afle într-o atare situație, aceasta, deoarece revizuirea pentru motivul descoperirii unui înscris presupune tocmai aducerea la cunoștința instanței a unei împrejurări de care nu a avut știință la data soluționării cauzei. Pentru a putea face admisibilă cererea de revizuire, înscrisul trebuie să fi existat la data soluționării fondului, să fi fost imposibil de procurat de către revizuientă dintr-o împrejurare mai presus de voința sa și să fie determinant pentru soluția în cauză.

Dat fiind că revizuirea a fost întemeiată pe prevederile art.322 pct.5 Cod procedură civilă - fără a putea repune în discuție proba cu expertiză ori reaprecia înscrisurile preexistente la dosar, deci fără a fi pusă în situația de a-și recunoaște vreo eroare de judecată - instanța sesizată cu cererea de revizuire este obligată să se limiteze, potrivit art.326 alin.3 Cod procedură civilă, la analiza admisibilității cererii și a faptelor pe care se întemeiază; aceleași rigori sunt impuse și instanței care soluționează apelul declarat împotriva sentinței prin care se judecă cererea de revizuire, bineînțeles cu respectarea limitelor devoluțiunii, conform art.295 Cod procedură civilă.

În verificarea înscrisurilor nou-înfățișate pe care se întemeiază cererea de revizuire nu se poate susține că instanța ar fi ținută de vreo prejudecată sau idee preconcepută, pentru a se putea considera că îi lipsește imparțialitatea cerută de art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca garanție a unui proces echitabil. Cum nu se poate reține, din acest punct de vedere, vreo neconcordanță între reglementarea din Codul de procedură civilă și art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se pune nici problema priorității Convenției reclamată de recurentă în temeiul art.11 alin.2 din Constituția României.

Prin urmare, faptul că la judecata apelului declarat împotriva sentinței de respingere a cererii de revizuire ar fi participat aceiași judecători care au soluționat apelul împotriva sentinței date asupra cererii de decădere din drepturile conferite de marcă nu reprezintă motiv de casare a deciziei, conform art.304 pct.1 Cod procedură civilă . Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr . 2683 din 30 aprilie 2010. Prin cererea înregistrată la data de 5 martie 2007, revizuienta S.C. Vinexport Trade Mark S.A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în contradictoriu cu intimații S.C. Vinexport S.A. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci – O.S.I.M.

să dispună în temeiul art.322 pct.5 C.pr.civ ., revizuirea sentinței civile nr.405 din 15 aprilie 2005 a Tribunalului București, Secția a III -a civilă, definitivă și irevocabilă, prin care revizuienta a fost decăzută din drepturile conferite de înregistrarea mărcii „VINEXPORT” pentru nefolosire, conform art . 45 din Legea nr . 84/1998; totodată, a solicitat și suspendarea executării acestei sentințe până la soluționarea cererii de revizuire. Revizuienta a susținut, în esență, că a descoperit după darea hotărârii o serie de înscrisuri care dovedesc că marca a fost folosită după înregistrare; aceste înscrisuri s-au aflat în păstrarea unei alte societăți comerciale, care i-a cedat marca și care, intrând în lichidare, și-a schimbat sediul și nu mai putut fi contactată.

Prin sentința civilă nr . 187 din 29 ianuarie 2008, tribunalul a respins cererea de revizuire ca nefondată . Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Actele invocate de către revizuienta nu se încadrează în prevederile art.322 pct.5 C.pr.civ ., în sensul de a nu fi fost folosite de instanța care a judecat cererea de decădere din dreptul la marcă, pentru că nu au putut fi înfățișate acesteia dintr-o împrejurare mai presus de voința părții și de a fi determinante, având o importanță deosebită, dacă nu chiar hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Revizuienta nu a făcut dovada susținerilor sale privind imposibilitatea obiectivă de a produce aceste acte, în absența cunoașterii noului sediu a S.C.

Vinexport Trade Mark Company LTD care deținea aceste acte și se afla în lichidare judiciară, fără a-și înscrie noul sediu. Singurul act menit să ateste această împrejurare este un înscris intitulat proces-verbal, din 3 martie 2007, prin care reprezentantul S.C. Vinexport Trade Mark Company LTD confirmă prin propria semnătură cele învederate de către revizuientă și pune la dispoziția acesteia un număr de 337 documente și un număr de 20 fotografii ale mostrelor, din care rezultă folosirea mărcii în perioada 2000-9 iunie 2004, data cesiunii mărcii.

Înscrisurile nu îndeplinesc nici condiția de a fi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în speță neavând relevanță perioada supusă examinării de către reclamantă, după cum s-a stabilit irevocabil prin hotărârea pronunțată în cauza de decădere și cum rezultă din art . 45 lit . a din Legea nr . 84/1998, perioada de referință fiind de 5 ani de la data înregistrării mărcii, respectiv 23 iulie 1998 – 23 iulie 2003. Prin decizia nr.28A din 5 februarie 2009 Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondat apelul declarat de revizuientă împotriva sentinței, cât și cererea intimatei S.C. Vinexport S.A. de amendare a apelantei, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a constatat și reținut următoarele: În ce privește motivul de ordin procedural, susținut de apelantă la pct . 1, constând în nesoluționarea de către prima instanță a cererii de suspendare a executării hotărârii împotriva căreia s-a declarat calea de atac a revizuirii, din încheierea de dezbateri din 15 ianuarie 2008 rezultă că revizuienta și-a exprimat poziția cu privire la cererea de suspendare, arătând că nu înțelege să o mai susțină. În raport de această poziție procesuală, instanța a procedat la judecarea cererii de revizuire, fără a mai cerceta îndeplinirea celorlalte condiții pe care legea le impune prin art . 325 Cod procedură civilă, respectiv plata unei cauțiuni.

În absența unei hotărâri asupra cererii de suspendare, curtea nu are a verifica legalitatea hotărârii asupra fondului, demersul procesual fiind la acest moment epuizat, cu atât mai mult cu cât în apel nu s-a formulat o cerere similară, de suspendare a executării. În ce privește criticile aduse sentinței în privința modului de soluționare a revizuirii înseși, curtea reține că în speță nu sunt întrunite condițiile art.322 pct . 5 Cod procedură civilă, conform căruia revizuirea unei hotărâri rămase definitive se poate cere dacă după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Condițiile impuse prin aceste dispoziții trebuie îndeplinite în mod cumulativ, neîndeplinirea oricăreia conducând la respingerea cererii de revizuire care, potrivit art . 326 alin.(3) C.pr.civ ., este analizată în cadrul dezbaterilor exclusiv sub aspectul admisibilității. Prima instanță a cercetat cererea de revizuire, contrar susținerilor apelantei revizuiente , din perspectiva îndeplinirii tuturor condițiilor, deși acest lucru nu era necesar potrivit normei de drept invocate. Astfel, nu este necesară efectuarea unei analize similare cu cea efectuată de prima instanță, câtă vreme, potrivit actelor și lucrărilor dosarului, se constată că nu este îndeplinită în cauză cerința ca înscrisurile doveditoare, descoperite după data hotărârii să fi fost reținute de partea potrivnică sau să nu fi putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Excluzând din cadrul analizei cea dintâi teză, a reținerii înscrisurilor de partea potrivnică, se impune a se verifica în ce măsură situația de fapt prezentată de către revizuientă , potrivit căreia înscrisurile se aflau în posesia societății care i-a cedat marca, S.C. Vinexport Trading Company LTD , societate care și-a schimbat sediul, fără a efectua publicitatea impusă de regulile comerciale în materie și fără a o anunța pe revizuientă , care s-a văzut astfel în imposibilitate de a furniza pe parcursul procesului acte doveditoare ale utilizării mărcii, în raport de care să fie respinsă acțiunea în decădere, reprezintă o împrejurare mai presus de voința sa.

Curtea nu exclude de plano includerea acestei situații în categoria acelor împrejurări mai presus de voința părților, sintagmă care, deși nedefinită prin dispoziții ale legii, se impune a fi interpretată în cadrul analizei efectuate de prima instanță, potrivit dovezilor prezentate de revizuientă . Cererea de chemare în judecată în calitate de pârâtă, în cadrul acțiunii în decădere a fost înregistrată la data de 11 februarie 2005. Prin întâmpinarea formulată în cadrul dosarului de fond la data de 9 martie 2005, pârâta, revizuientă în cauza de față, a invocat existența contractului de cesiune a mărcii și faptul utilizării mărcii de către S.C.

Vinexport Trading Company LTD , anterior cesiunii, depunând în dovedirea acestor susțineri și o serie de facturi prin care aceasta a livrat produse alcoolice - vinuri, către diferite societăți comerciale, invocând în acest sens adresa primită din partea acestei societăți la data de 23 februarie 2005 . Această adresă conține date privitoare la starea societății - aflată în lichidare, adresa (cea sub care a figurat societatea) și adresa de e-mail la care această societate ar fi putut fi contactată. În raport de acest act, este nejustificată cererea revizuientei de a fi avută în vedere, ca împrejurare mai presus de voința ei, necunoașterea noului sediu al acestei societăți despre care avea cunoștință că se află în lichidare din chiar momentul chemării sale în judecată.

Față de această împrejurare și față de conținutul însuși al adresei la care s-a făcut referire anterior, rezultă că SC Vinexport Trading Company LTD , prin lichidatorul acesteia, S.C. Geocon Consult - societate înregistrată în mod legal și care, așa fiind, putea fi oricând contactată pe parcursul procesului - își arăta disponibilitatea de a-i elibera copii de pe un număr mai mare de facturi, pentru a face dovezile necesare în procesul de decădere.

Cu alte cuvinte, nici intrarea în lichidare a societății cedente, fapt cunoscut revizuientei , și nici schimbarea sediului acesteia, fapt care, deși real, nu era de natură să împiedice comunicarea dintre cele două societăți, fie direct, la adresa de e-mail , ce apare înscrisă în josul paginii și care se prezumă a nu se fi schimbat, fie indirect, prin lichidator, persoană în privința căreia nu se poate susține aceeași teză, nu pot fi considerate, în sensul dispozițiilor legale, împrejurări mai presus de voința părții și care să o fi împiedicat pe aceasta să obțină înscrisurile pe baza cărora solicită revizuirea hotărârii.

Pe de altă parte, curtea mai reține și faptul că pe parcursul soluționării cauzei, pârâta nu a invocat niciodată împrejurarea că s-ar afla în imposibilitate de a mai depune alte acte decât cele pe care a înțeles să le prezinte în justificarea poziției sale procesuale, imposibilitate pe care o menționează numai cu ocazia formulării cererii de revizuire, aspect care devine relevant în raport de actul la care s-a făcut anterior referire și care a fost depus la dosar odată cu întâmpinarea la cererea de chemare în judecată. Susținerile formulate în apel, legate de respingerea cererii de efectuare a unei expertize pe temeiul căreia ar fi avut posibilitatea să dovedească utilizarea efectivă a mărcii, atât de către ea, cât și de către cedentă , sunt în mod evident circumscrise unei teze probatorii care a fost dezvoltată numai în calea de atac a revizuirii.

Prin urmare, nu se poate considera că împrejurarea învederată în susținerea cererii de revizuire ar fi fost una obiectivă, mai presus de voința sa, de natură să o împiedice de a folosi înscrisuri considerate ca fiind determinante în soluționarea pe fond a cauzei. În aceste condiții, în mod corect cererea de revizuire a fost respinsă, în cauză nefiind îndeplinită condiția de admisibilitate a acestei căi de atac, anume aceea ca înscrisurile să nu fi putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părții. Odată constatată ca nefiind îndeplinită această condiție, restul argumentelor pe baza cărora prima instanță a respins cererea de revizuire nu mai prezintă importanță și nu se mai impuneau a fi analizate, deoarece toate condițiile trebuie îndeplinite în mod cumulativ.

În ce privește cererea formulată de intimată, de amendare a apelantei pentru exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale, curtea de apel a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că revizuirea unei hotărâri reprezintă o cale egală de atac, iar respingerea acesteia este urmarea unei interpretări asupra căreia numai instanța era chemată să se pronunțe, neexistând premisa prevăzută de art . 108 alin.1 pct.1 lit . a Cod procedură civilă, ca cererea să fie vădit netemeinică . În ce privește cererea de amendare pe temeiul art . 108 alin.1 pct . 1 lit . b Cod procedură civilă, măsura amendării apelantei pentru formularea cu rea-credință a cererii de recuzare, aceasta putea fi dispusă de completul care a soluționat cererea de recuzare, aplicarea sancțiunii de către completul recuzat putând căpăta, în percepția părții, o semnificație negativă, din perspectiva obiectivității acestuia, în absența unei norme clare, previzibile, care să reglementeze aplicarea acestei sancțiuni, aspecte față de care cererea va fi respinsă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta, invocând următoarele motive: 1.Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale (art.304 pct.l C.pr.civ .) Apelul declarat în cauză a fost soluționat de doi judecători incompatibili - respectiv doamnele magistrat A.L.C. și E.V.T. - aceiași care au pronunțat în cauză decizia civilă nr.37A din 6 martie 2006 a Curții de Apel București Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, prin care s-a menținut sentința a cărei revizuire se cere. Conform art.27 pct.7 C.pr.civ . judecătorul poate fi recuzat dacă și-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă. Conform art.6 parag . 1 C.E.D.O., orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de către o instanță imparțială.

Condiția de imparțialitate nu este îndeplinită în cauză, fiind greu de crezut că unul și același magistrat va pronunța o hotărâre contrară celei dintâi, admițând practic că a greșit anterior. Potrivit jurisprudenței europene, imparțialitatea se definește ca absența oricărei prejudecăți sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluția unui proces. Revine statelor contractante obligația de a-și organiza sistemul judiciar în așa fel încât acesta să răspundă exigențelor art.6 paragr . 1, în rândul cărora un loc eminent îl ocupă netăgăduit asigurarea imparțialității instanțelor care îl compun.

O interpretare restrictivă a dispozițiilor art.6 paragr . 1, în special cu privire la respectarea principiului fundamental al imparțialității judecătorului, nu ar fi conformă cu obiectul și scopul acestor prevederi, dat fiind locul primordial pe care-l ocupă dreptul la un proces echitabil într-o societate democratică, în sensul Convenției (a se vedea, Corneliu Bârsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol.I , Ed.All Beck București 2005, p.493-494). Reglementările art.6 parag . 1 CEDO au prioritate. Conform art.11 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În cauză, doamnele judecător și-au mai exprimat opinia asupra pricinii, prin aceea că au reținut că nu s-a făcut dovada folosirii efective și serioase a mărcii Vinexport și au respins pârâtei proba cu expertiză de specialitate prin care să dovedească utilizarea mărcii. În prezentul dosar, aceeași judecători sunt chemați să își recunoască propria eroare de judecată atunci când au pronunțat decăderea pârâtei din drepturile asupra mărcii „ Vinexport ", prin depunerea unui vast material probator, din care rezultă că această marcă a fost folosită în mod serios, material care i-a fost inaccesibil în primul proces. Aceste acte provin de la cedenta mărcii „ Vinexport ”, S.C. Vinexport Trading Company S.R.L., o terță societate aflată în lichidare la momentul judecării pricinii.

Deși revizuienta formulat cerere de recuzare a celor două judecătoare, această cerere a fost respinsă în mod nejustificat. 2.Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 C.pr.civ .) În mod nelegal curtea de apel a reținut că instanța de fond nu trebuia să se pronunțe asupra capătului de cerere privind suspendarea sentinței irevocabile de decădere, deoarece, așa cum rezultă din încheierea de dezbateri din 15 ianuarie 2008, revizuienta și-a exprimat poziția cu privire la cererea de suspendare, arătând că nu înțelege să o mai susțină. Conform art.129 al.6 C.pr.civ . judecătorii au obligația de a se pronunța asupra obiectului cererii deduse judecății. În mod eronat instanța reține că revizuienta ar fi renunțat să mai susțină această cerere.

O asemenea afirmație a fost făcută doar de apărătorul revizuientei . Este de principiu că renunțarea la judecată nu se poate face decât de către reclamant personal și că apărătorul nu poate renunța la judecată decât dacă are un mandat special, aceasta deoarece renunțarea la judecată este un act de dispoziție cu efecte defavorabile reclamantului (a se vedea Trib.Suprem , s.civ ., dec.nr.2080/27.12.1978, în Repertoriu III , nr.105, p.297). Nu există în cauză un mandat special în baza căruia apărătorul revizuientei să fi putut renunța în mod legal la vreunul din capetele acțiunii. Afirmația acestuia că înțelege să nu mai susțină cererea de suspendare nu înlătură obligația instanței de a o analiza și de a se pronunța asupra unei cereri cu care a fost investită.

3.Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 C.pr.civ .) Acțiunea de decădere a fost intentată la data de 10 februarie 2005, invocându-se neutilizarea mărcii pe o perioadă de 5 ani, față de pârâta S.C. Putna S.A. (actuala S.C. Vinexport Trade Mark S.A.), care însă abia dobândise marca în iulie 2004 și care până în momentul intentării acțiunii a efectuat multiple acte premergătoare utilizării mărcii precum și acte de folosință efectivă - comercializare, dar într-o măsură considerată insuficientă de către instanțe pentru conturarea unei concluzii ferme în acest sens motiv pentru care s-a dispus decăderea. Practic, utilizarea principală a mărcii în perioada reclamată 1994-2004 s-a făcut de către o altă societate, S.C.

Vinexport Trading Company LTD . care nu a fost chemată în judecată și cu care imediat după declanșarea litigiului nu s-a mai putut lua legătura. Actele, înscrisurile, care demonstrau utilizarea amplă a mărcii Vinexport de către această societate s-au aflat pe parcursul litigiului în posesia acestei societăți, la un sediu necunoscut, unde se mutase ca urmare a lichidării judiciare voluntare și lipsei de fonduri bănești, fiind inaccesibilă societății pârâte. S.C. Putna S.A. avea cunoștință de sediul S.C. Vinexport Trading Company LTD ca fiind poziționat în București, sectorul 1, de unde i s-a și expediat adresa 23 din 23 februarie 2005, prin care SC Vinexport Trading Company își manifesta disponibilitatea de a elibera copii de pe facturi privind comercializarea mărcii.

În mod eronat curtea de apel reține că din conținutul acestei adrese reiese că SC Vinexport Trading Company avea un lichidator -SC Geocon Consult, societate înregistrată legal și care putea fi contactată, precum și o adresă de email. Așa cum rezultă din sentința comercială nr.741 din 1 martie 2006 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială (dos. 19337/3/2005) - anexată motivelor de recurs, Hotărârea A.G.A. din 7 aprilie 2004 a S.C. Vinexport Trading Company , prin care a fost numit un lichidator a fost declarată nulă. Prin urmare, în mod eronat reține curtea că societatea avea un lichidator. Faptul că în subsolul adresei figurează o adresă de e-mail este lipsit de relevanță, față de împrejurările demonstrate că S.C.

Vinexport Trading Company LTD . și-a mutat sediul și că nu poseda nici măcar mijloace obișnuite de comunicare precum telefon sau fax, deci cu atât mai mult nici conexiune la internet . După data de 23 februarie 2005, SC Vinexport Trading Company LTD și-a modificat sediul fără a o anunța, a determinat ca revizuienta să nu mai poată lua legătura cu aceasta, în ciuda demersurilor făcute, pentru procurarea documentelor necesare apărării, astfel că litigiul s-a desfășurat în continuare la Tribunalul București, precum și în fața instanțelor de apel și recurs, în lipsa documentelor provenind de la cedentă . În aceste condiții și cum instanțele au respins proba cu expertiză, revizuientei nu i se poate reproșa o atitudine pasivă, neprocurarea documentelor de la SC Vinexport Trading Company datorându-se unor împrejurări mai presus de voința sa.

Abia ulterior soluționării definitive și irevocabile a cauzei, unul dintre reprezentanții săi zonali a identificat sediul actual - in sectorul 4, București și i-a comunicat prin poșta electronică această situație, conform e-mail din 26 februarie 2007. Notificând societatea la acest sediu în vederea concilierii, ca urmare a căderii în pretenții, revizuienta a aflat că cedenta , în lipsa disponibilităților bănești, aflându-se în lichidare judiciară voluntară, și-a mutat sediul și nu posedă telefon, fax sau orice alt mijloc de comunicare și nu mai avea nicio persoană angajată. Abia la data de 3 martie 2007 S.C. Vinexport Trading Company LTD . s-a prezentat, învederând că se află în lichidare judiciară, că și-a schimbat sediul, mențiune pe care nu a făcut-o la O.R.C.

și și-a arătat disponibilitatea în a pune la dispoziție actele existente în arhiva sa referitoare la comercializarea produselor purtând marca Vinexport pe anii 2000-2004. Astfel, revizuienta a intrat în posesia a numeroase documente -337 conform opisului anexat, mostre - sticle îmbuteliate, agendă, cataloage, bannere , casetă video, capsuloane personalizate, cutii carton personalizate - și fotografii cu privire la produse desfăcute sub marca Vinexport în perioada 2000-2004 de către S.C. Vinexport Trading Company LTD . Aceste documente sunt înscrisuri noi care nu au putut fi folosite în litigiul anterior și a căror existență revizuienta nu a cunoscut-o.

Față de aceste motive, solicită admiterea recursului și în principal casarea deciziei și trimiterea spre rejudecare fie la instanța de apel pentru a fi judecați de o instanță imparțială, fie la instanța de fond pentru a se pronunța asupra tuturor capetelor de cerere, iar în subsidiar modificarea deciziei, admiterea apelului, modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de revizuire și schimbării sentinței civile 405 din 15 aprilie 2005 a Tribunalului București, în sensul respingerii acțiunii de decădere ca nefondată . A anexat copia sentinței comerciale 741 din 1 martie 2006 a Tribunalului București. Analizând recursul, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: 1.În cauză nu se poate reține că instanța ar fi fost alcătuită cu nerespectarea dispozițiilor legale în sensul art.304 pct.1 Cod procedură civilă, prin aceea că la judecată au participat magistrați incompatibili.

Din perspectiva dreptului intern, situația în care un judecător care a soluționat apelul este sesizat ulterior cu judecata unei cereri de revizuire nu se încadrează în prevederile art.24 alin.1 Cod procedură civilă. Potrivit textului de lege menționat, judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare , după casare. În interpretarea textului de lege menționat, s-au pronunțat și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia nr . II din 15 ianuarie 2007 dată în interesul legii, în sensul că : „Judecătorul care soluționează fondul cauzei nu devine incompatibil să soluționeze cererea de revizuire sau contestația în anulare”.

Este adevărat că, așa cum se arată și în considerentele deciziei menționate, este posibil ca, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei și de motivul invocat, chiar și într-o cale extraordinară de atac, judecătorul să poată fi pus în situația de a-și evalua propria hotărâre sub un aspect cu privire la care și-a spus părerea, ceea ce însă nu atrage incompatibilitatea prevăzută de art.24, dar ar putea constitui, după caz, temei de abținere ori de recuzare. În speță, însă, nu se pune problema ca, soluționând cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art.322 pct.5 Cod procedură civilă, judecătorii care au judecat fondul să se afle într-o atare situație. Aceasta, deoarece revizuirea pentru motivul descoperirii unui înscris presupune tocmai aducerea la cunoștința instanței a unei împrejurări de care nu a avut știință la data soluționării cauzei.

Pentru a putea face admisibilă cererea de revizuire, înscrisul trebuie să fi existat la data soluționării fondului, să fi fost imposibil de procurat de către revizuientă dintr-o împrejurare mai presus de voința sa și să fie determinant pentru soluția în cauză. În speță, recurenta-revizuientă susține că judecătorii și-ar fi spus părerea prin aceea că au soluționat cererea de decădere din dreptul la marcă în apel, ocazie cu care au respins proba cu expertiză de specialitate și că, astfel, aceiași judecători au fost chemați să-și recunoască propria eroare de judecată, ce reiese dintr-un vast material probator, constând în acte ce atestă folosirea mărcii. În realitate, împrejurarea că judecătorii din apel au respins proba cu expertiză și au reținut o anumită situație de fapt pe baza probei cu înscrisuri administrată în această fază procesuală nu poate fi cenzurată în calea de atac extraordinară a revizuirii.

Dat fiind că revizuirea a fost întemeiată pe prevederile art.322 pct.5 Cod procedură civilă - fără a putea repune în discuție proba cu expertiză ori reaprecia înscrisurile preexistente la dosar, deci fără a fi pusă în situația de a-și recunoaște vreo eroare de judecată, așa cum susține recurenta - instanța sesizată cu cererea de revizuire este obligată să se limiteze, potrivit art.326 alin.3 Cod procedură civilă, la analiza admisibilității cererii și a faptelor pe care se întemeiază; aceleași rigori sunt impuse și instanței care soluționează apelul declarat împotriva sentinței prin care se judecă cererea de revizuire, bineînțeles cu respectarea limitelor devoluțiunii, conform art.295 Cod procedură civilă.

În verificarea înscrisurilor nou-înfățișate pe care se întemeiază cererea de revizuire nu se poate susține că instanța ar fi ținută de vreo prejudecată sau idee preconcepută, pentru a se putea considera că îi lipsește imparțialitatea cerută de art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca garanție a unui proces echitabil. Cum nu se poate reține, din acest punct de vedere, vreo neconcordanță între reglementarea din Codul de procedură civilă și art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se pune nici problema priorității Convenției reclamată de recurentă în temeiul art.11 alin.2 din Constituția României.

Prin urmare, faptul că la judecata apelului declarat împotriva sentinței de respingere a cererii de revizuire ar fi participat aceiași judecători care au soluționat apelul împotriva sentinței date asupra cererii de decădere din drepturile conferite de marcă nu reprezintă motiv de casare a deciziei, conform art.304 pct.1 Cod procedură civilă.

2.Este real că orice renunțare la judecată - fie și la judecata unei cereri de suspendare a executării, formulată pe cale incidentală în cadrul revizuirii – este permisă reprezentantului convențional al părții numai în baza unui mandat special, conform art.69 alin.1 C.pr.civ .. În speță, însă, așa cum corect a reținut instanța de apel, în condițiile în care apărătorul revizuientei a declarat că nu înțelege să mai susțină cererea de suspendare a executării sentinței a cărei revizuire se cerea, tribunalul nu ar fi putut oricum să o admită, dat fiind că o atare soluție este condiționată de plata unei cauțiuni conform art.325 Cod procedură civilă.

Prin urmare, chiar dacă tribunalul ar fi refuzat să ia act de declarația avocatului revizuientei , pe motiv că nu depune la dosar un mandat expres de renunțare la judecata cererii de suspendare, ar fi fost în situația de a respinge cererea, fiind greu de presupus că apărătorul revizuientei , reprezentând interesele acesteia, ar fi arătat că aceasta nu mai dorește suspendarea executării, dar ar fi achitat în schimb o cauțiune în acest scop. Mai mult decât atât, dacă ar fi fost interesată în obținerea suspendării executării, nimic nu o împiedica pe revizuientă să revină cu astfel de cerere în faza apelului, ceea ce nu s-a întâmplat. În orice caz, chiar dacă acest motiv s-a găsi întemeiat, el nu are nicio influență asupra soluției cu privire la revizuire și, în actualul stadiu al procesului, nicio finalitate practică.

3.Cererea de revizuire a fost respinsă pe considerentul că înscrisurile pe care s-a întemeiat nu îndeplinesc condiția de a nu fi putut fi depuse la dosar dintr-o împrejurare mai presus de voința părții. Revizuienta a susținut că înscrisurile care dovedeau folosirea mărcii s-au aflat în posesia S.C. Vinexport Trade Company Ltd . care, intrând în lichidare, după data de 23 februarie 2005 și-a modificat sediul fără a o anunța, astfel încât nu a mai putut lua legătura cu aceasta în ciuda tuturor demersurilor întreprinse în acest scop. Instanța de apel, menținând hotărârea tribunalului, a reținut sub acest aspect că, încă din momentul depunerii întâmpinării în primă instanță, cu ocazia judecării cererii de decădere, titulara mărcii a invocat adresa primită la data de 23 februarie 2005 din partea S.C.

Vinexport Trade Company Ltd ., adresă care conținea date privitoare la starea societății, respectiv aceea de lichidare, la sediu, precum și la adresa de e-mail la care această societate ar fi putut fi contactată. De asemenea, rezulta din adresă și lichidatorul S.C. Geocon Consult, societate comercială înregistrată legal și care putea fi oricând contactată pe parcursul procesului pentru a-i furniza documentele necesare în combaterea cererii de decădere. Revizuienta reia în recurs argumentele pentru care, în opinia sa, instanța de apel trebuia să rețină că s-a aflat în imposibilitate de a contacta societatea comercială în posesia căreia se afla documentele, argumente referitoare la intrarea acesteia în stare de lichidare și la schimbarea neanunțată a sediului.

Aceste argumente, cu trimitere la dovezile care ar trebui considerate relevante în acest sens, nu pot face obiect de analiză în recurs față de prevederile art.304 pct.1-9 Cod procedură civilă, care permit casarea sau modificarea unei hotărâri numai pentru nelegalitate și nu pentru netemeinicie. Or, instanța de apel nu a considerat că înscrisurile invocate nu întrunesc de plano cerințele art.322 pct.5 C.pr.civ ., ci a stabilit că nu s-a dovedit existența unei împrejurări insurmontabile, care să împiedice procurarea lor în timpul judecății, ceea ce reprezintă o chestiune de temeinicie. Ceea ce a fost considerat relevant de către curtea de apel a fost faptul că, chiar în condițiile intrării în lichidare a S.C.

Vinexport Trading Company Ltd și schimbării sediului acesteia, numirea lichidatorului, a cărui identitate îi era cunoscută revizuientei încă din data de 23 februarie 2005, îi asigura acesteia posibilitatea de a solicita documentele care o interesau în cauză. Sub acest aspect, în recurs s-a invocat faptul că prin sentința comercială nr.471 din 1 martie 2006, Tribunalul București - Secția a VI- a comercială ar fi declarat nulă hotărârea A.G.A. din 7 aprilie 2004, prin care a fost numit lichidatorul. Această susținere a fost dovedită prin copia sentinței comerciale anterior menționate, dar nu este aptă să schimbe soluția dată cererii de revizuire, deoarece în speță nu se discută legalitatea numirii lichidatorului, ci dacă pe perioada cât acesta a îndeplinit această calitate, putea servi revizuientei drept sursă de informare cu privire la situația societății comerciale aflată în lichidare.

Or, de la data de 23 februarie 2005, reținută ca dată la care revizuienta a luat cunoștință despre existența lichidatorului și până la data de 1 martie 2006, când hotărârea de numire a acestuia a fost declarată nulă, nu se poate reține că revizuienta ar fi fost împiedicată de vreo împrejurare asimilată forței majore să contacteze pe lichidatorul societății comerciale aflate în lichidare, în scopul procurării înscrisurilor și depunerii lor la dosar, sentința a cărei revizuire se cere fiind pronunțată la 15 aprilie 2005. Dat fiind că, pentru considerentele arătate, înscrisurile invocate în calea de atac a revizuirii nu întrunesc cerința de a nu fi putut fi depuse la dosar dintr-un motiv mai presus de voința părții, condiția ca acestea să fie determinante în privința soluției nu se mai impune a fi analizată, așa cum corect a arătat și instanța de apel.

Având în vedere că în cauză nu sunt incidente nici prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în baza art.312 Cod procedură civilă, Înalta Curte a menținut decizia atacată și a respins recursul ca nefondat .