ÎCCJ, decizie (scj.ro #81902)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81902) (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Cerere de revizuire
întemeiată pe dispozițiile
art
. 322
pct
. 5. Judecarea cererii de revizuire de către aceiași
judecători care au judecat cauza în apel
.
Cuprins pe materii.
Drept procesual
civil. Căi extraordinare de atac. Cerere de revizuire întemeiată pe
dispozițiile
art
. 322
pct
.
Judecarea cererii de revizuire de către aceiași judecători care au judecat
cauza în apel
Index alfabetic
. Drept procesual
civil.
-
revizuire
C.pr.civ
.
art
.
322
pct
. 5
Din perspectiva dreptului intern, situația în care un judecător
care a soluționat apelul este sesizat ulterior cu judecata unei cereri de
revizuire nu se încadrează în prevederile art.24 alin.1 Cod procedură civilă.
Nu se pune problema ca, soluționând cererea de revizuire
întemeiată pe dispozițiile art.322 pct.5 Cod procedură civilă, judecătorii care
au judecat fondul să se afle într-o atare situație, aceasta, deoarece
revizuirea pentru motivul descoperirii unui înscris presupune tocmai aducerea
la cunoștința instanței a unei împrejurări de care nu a avut știință la data
soluționării cauzei.
Pentru a putea face admisibilă cererea de revizuire, înscrisul
trebuie să fi existat la data soluționării fondului, să fi fost imposibil de
procurat de către
revizuientă
dintr-o împrejurare mai
presus de voința sa și să fie determinant pentru soluția în cauză.
Dat fiind că revizuirea a fost întemeiată pe prevederile art.322
pct.5 Cod procedură civilă - fără a putea repune în discuție proba cu expertiză
ori
reaprecia
înscrisurile preexistente la dosar,
deci fără a fi pusă în situația de a-și recunoaște vreo eroare de judecată -
instanța sesizată cu cererea de revizuire este obligată să se limiteze,
potrivit art.326 alin.3 Cod procedură civilă, la analiza admisibilității
cererii și a faptelor pe care se întemeiază; aceleași rigori sunt impuse și
instanței care soluționează apelul declarat împotriva sentinței prin care se
judecă cererea de revizuire, bineînțeles cu respectarea limitelor devoluțiunii,
conform art.295 Cod procedură civilă.
În verificarea înscrisurilor nou-înfățișate pe care se
întemeiază cererea de revizuire nu se poate susține că instanța ar fi ținută de
vreo prejudecată sau idee preconcepută, pentru a se putea considera că îi
lipsește imparțialitatea cerută de art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, ca garanție a unui proces echitabil.
Cum nu se poate reține, din acest punct de vedere, vreo
neconcordanță între reglementarea din Codul de procedură civilă și art.6
paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se pune nici
problema priorității Convenției reclamată de recurentă în temeiul art.11 alin.2
din Constituția României.
Prin urmare, faptul că la judecata apelului declarat împotriva
sentinței de respingere a cererii de revizuire ar fi participat aceiași
judecători care au soluționat apelul împotriva sentinței date asupra cererii de
decădere din drepturile conferite de marcă nu reprezintă motiv de casare a
deciziei, conform art.304 pct.1 Cod procedură civilă
.
Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate
intelectuală, decizia
nr
. 2683 din 30 aprilie
2010.
Prin cererea
înregistrată la data de 5 martie 2007,
revizuienta
S.C.
Vinexport
Trade
Mark
S.A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în
contradictoriu cu intimații S.C.
Vinexport
S.A. și
Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci – O.S.I.M. să dispună în temeiul
art.322 pct.5
C.pr.civ
., revizuirea sentinței civile
nr.405 din 15 aprilie 2005 a Tribunalului București, Secția a
III
-a civilă, definitivă
și irevocabilă, prin care
revizuienta
a fost decăzută
din drepturile conferite de înregistrarea mărcii „VINEXPORT” pentru nefolosire,
conform
art
. 45 din Legea
nr
.
84/1998; totodată, a solicitat și suspendarea executării acestei sentințe până
la soluționarea cererii de revizuire.
Revizuienta
a susținut, în
esență, că a descoperit după darea hotărârii o serie de înscrisuri care
dovedesc că marca a fost folosită după înregistrare; aceste înscrisuri s-au
aflat în păstrarea unei alte societăți comerciale, care i-a cedat marca și
care, intrând în lichidare, și-a schimbat sediul și nu mai putut fi
contactată.
Prin sentința civilă
nr
. 187 din 29 ianuarie 2008, tribunalul a respins cererea
de revizuire ca
nefondată
.
Pentru a pronunța
această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Actele invocate de
către
revizuienta
nu se încadrează în prevederile
art.322 pct.5
C.pr.civ
., în sensul de a nu fi fost
folosite de instanța care a judecat cererea de decădere din dreptul la marcă, pentru
că nu au putut fi înfățișate acesteia dintr-o împrejurare mai presus de voința
părții și de a fi determinante, având o importanță deosebită, dacă nu chiar
hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Revizuienta
nu a făcut dovada
susținerilor sale privind imposibilitatea obiectivă de a produce aceste acte,
în absența cunoașterii noului sediu a S.C.
Vinexport
Trade
Mark
Company
LTD
care deținea aceste
acte și se afla în lichidare judiciară, fără a-și înscrie noul sediu.
Singurul act menit să
ateste această împrejurare este un înscris intitulat proces-verbal, din 3
martie 2007, prin care reprezentantul S.C.
Vinexport
Trade
Mark
Company
LTD
confirmă prin propria
semnătură cele învederate de către
revizuientă
și
pune la dispoziția acesteia un număr de 337 documente și un număr de 20
fotografii ale mostrelor, din care rezultă folosirea mărcii în perioada 2000-9
iunie 2004, data cesiunii mărcii.
Înscrisurile nu îndeplinesc nici condiția de a fi hotărâtoare pentru
dezlegarea pricinii, în speță
neavând
relevanță perioada
supusă examinării de către reclamantă, după cum s-a stabilit irevocabil prin
hotărârea pronunțată în cauza de decădere și cum rezultă din
art
. 45
lit
. a din Legea
nr
. 84/1998, perioada de referință fiind de 5 ani de la
data înregistrării mărcii, respectiv 23 iulie 1998 – 23 iulie 2003.
Prin decizia nr.28A
din 5 februarie 2009 Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru
cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca
nefondat
apelul declarat de
revizuientă
împotriva sentinței,
cât și cererea intimatei S.C.
Vinexport
S.A. de
amendare a apelantei, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța
această decizie, curtea de apel a constatat și reținut următoarele:
În ce privește motivul
de ordin procedural, susținut de apelantă la
pct
. 1,
constând în
nesoluționarea
de către prima instanță a
cererii de suspendare a executării hotărârii împotriva căreia s-a declarat
calea de atac a revizuirii, din încheierea de dezbateri din 15 ianuarie 2008
rezultă că
revizuienta
și-a exprimat poziția cu
privire la cererea de suspendare, arătând că nu înțelege să o mai susțină.
În raport de această
poziție procesuală, instanța a procedat la judecarea cererii de revizuire, fără
a mai cerceta îndeplinirea celorlalte condiții pe care legea le impune prin
art
. 325 Cod procedură civilă, respectiv plata unei
cauțiuni.
În absența unei
hotărâri asupra cererii de suspendare, curtea nu are a verifica legalitatea
hotărârii asupra fondului, demersul procesual fiind la acest moment epuizat, cu
atât mai mult cu cât în apel nu s-a formulat o cerere similară, de suspendare a
executării.
În ce privește
criticile aduse sentinței în privința modului de soluționare a revizuirii înseși,
curtea reține că în speță nu sunt întrunite condițiile art.322
pct
. 5 Cod procedură civilă, conform căruia revizuirea unei
hotărâri rămase definitive se poate cere dacă după darea hotărârii, s-au
descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au
putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.
Condițiile impuse prin
aceste dispoziții trebuie îndeplinite în mod cumulativ,
neîndeplinirea
oricăreia conducând la respingerea cererii de revizuire care, potrivit
art
. 326 alin.(3)
C.pr.civ
., este
analizată în cadrul dezbaterilor exclusiv sub aspectul admisibilității.
Prima instanță a
cercetat cererea de revizuire, contrar susținerilor apelantei
revizuiente
, din perspectiva îndeplinirii tuturor
condițiilor, deși acest lucru nu era necesar potrivit normei de drept invocate.
Astfel, nu este
necesară efectuarea unei analize similare cu cea efectuată de prima instanță,
câtă vreme, potrivit actelor și lucrărilor dosarului, se constată că nu este
îndeplinită în cauză cerința ca înscrisurile doveditoare, descoperite după data
hotărârii să fi fost reținute de partea potrivnică sau să nu fi putut fi
înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.
Excluzând din cadrul
analizei cea dintâi teză, a reținerii înscrisurilor de partea potrivnică, se
impune a se verifica în ce măsură situația de fapt prezentată de către
revizuientă
, potrivit căreia înscrisurile se aflau în
posesia societății care i-a cedat marca, S.C.
Vinexport
Trading
Company
LTD
, societate care și-a
schimbat sediul, fără a efectua publicitatea impusă de regulile comerciale în
materie și fără a o anunța pe
revizuientă
, care s-a
văzut astfel în imposibilitate de a furniza pe parcursul procesului acte
doveditoare ale utilizării mărcii, în raport de care să fie respinsă acțiunea
în decădere, reprezintă o împrejurare mai presus de voința sa.
Curtea nu exclude de
plano includerea acestei situații în categoria acelor împrejurări mai presus de
voința părților, sintagmă care, deși nedefinită prin dispoziții ale legii, se
impune a fi interpretată în cadrul analizei efectuate de prima instanță,
potrivit dovezilor prezentate de
revizuientă
.
Cererea de chemare în
judecată în calitate de pârâtă, în cadrul acțiunii în decădere a fost
înregistrată la data de 11 februarie 2005.
Prin întâmpinarea
formulată în cadrul dosarului de fond la data de 9 martie 2005, pârâta,
revizuientă
în cauza de față, a invocat existența
contractului de cesiune a mărcii și faptul utilizării mărcii de către S.C.
Vinexport
Trading
Company
LTD
, anterior cesiunii,
depunând în dovedirea acestor susțineri și o serie de facturi prin care aceasta
a livrat produse alcoolice - vinuri, către diferite societăți comerciale,
invocând în acest sens adresa primită din partea acestei societăți la data de
23 februarie 2005 .
Această adresă conține
date privitoare la starea societății - aflată în lichidare, adresa (cea sub
care a figurat societatea) și adresa de
la
care această societate ar fi putut fi contactată.
În raport de acest
act, este nejustificată cererea
revizuientei
de a fi
avută în vedere, ca împrejurare mai presus de voința ei, necunoașterea noului
sediu al acestei societăți despre care avea cunoștință că se află în lichidare
din chiar momentul chemării sale în judecată.
Față de această împrejurare
și față de conținutul însuși al adresei la care s-a făcut referire anterior,
rezultă că SC
Vinexport
Trading
Company
LTD
, prin lichidatorul
acesteia, S.C.
Geocon
Consult - societate
înregistrată în mod legal și care, așa fiind, putea fi oricând contactată pe
parcursul procesului - își arăta disponibilitatea de a-i elibera copii de pe un
număr mai mare de facturi, pentru a face dovezile necesare în procesul de
decădere.
Cu alte cuvinte, nici
intrarea în lichidare a societății cedente, fapt cunoscut
revizuientei
,
și nici schimbarea sediului acesteia, fapt care, deși real, nu era de natură să
împiedice comunicarea dintre cele două societăți, fie direct, la adresa de
, ce apare înscrisă în josul paginii și care se
prezumă a nu se fi schimbat, fie indirect, prin lichidator, persoană în
privința căreia nu se poate susține aceeași teză, nu pot fi considerate, în
sensul dispozițiilor legale, împrejurări mai presus de voința părții și care să
o fi împiedicat pe aceasta să obțină înscrisurile pe baza cărora solicită
revizuirea hotărârii.
Pe de altă parte,
curtea mai reține și faptul că pe parcursul soluționării cauzei, pârâta nu a
invocat niciodată împrejurarea că s-ar afla în imposibilitate de a mai depune
alte acte decât cele pe care a înțeles să le prezinte în justificarea poziției
sale procesuale, imposibilitate pe care o menționează numai cu ocazia
formulării cererii de revizuire, aspect care devine relevant în raport de actul
la care s-a făcut anterior referire și care a fost depus la dosar odată cu
întâmpinarea la cererea de chemare în judecată.
Susținerile formulate
în apel, legate de respingerea cererii de efectuare a unei expertize pe temeiul
căreia ar fi avut posibilitatea să dovedească utilizarea efectivă a mărcii,
atât de către ea, cât și de către
cedentă
, sunt în
mod evident circumscrise unei teze probatorii care a fost dezvoltată numai în
calea de atac a revizuirii.
Prin urmare, nu se
poate considera că împrejurarea învederată în susținerea cererii de revizuire
ar fi fost una obiectivă, mai presus de voința sa, de natură să o împiedice de
a folosi înscrisuri considerate ca fiind determinante în soluționarea pe fond a
cauzei.
În aceste condiții, în
mod corect cererea de revizuire a fost respinsă, în cauză
nefiind
îndeplinită condiția de admisibilitate a acestei căi de atac, anume aceea ca
înscrisurile să nu fi putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de
voința părții.
Odată constatată ca
nefiind
îndeplinită această condiție, restul argumentelor
pe baza cărora prima instanță a respins cererea de revizuire nu mai
prezintă importanță și nu se mai impuneau a fi
analizate, deoarece toate condițiile trebuie îndeplinite în mod
cumulativ.
În ce privește cererea
formulată de intimată, de amendare a apelantei pentru exercitarea cu rea-credință
a drepturilor procesuale, curtea de apel a respins-o ca neîntemeiată, având în
vedere că revizuirea unei hotărâri reprezintă o cale egală de atac, iar
respingerea acesteia este urmarea unei interpretări asupra căreia numai
instanța era chemată să se pronunțe,
neexistând
premisa prevăzută de
art
. 108 alin.1 pct.1
lit
. a Cod procedură civilă, ca cererea să fie vădit
netemeinică
.
În ce privește cererea
de amendare pe temeiul
art
. 108 alin.1
pct
. 1
lit
. b Cod procedură
civilă, măsura amendării apelantei pentru formularea cu rea-credință a cererii
de recuzare, aceasta putea fi dispusă de completul care a soluționat cererea de
recuzare, aplicarea sancțiunii de către completul recuzat putând căpăta, în
percepția părții, o semnificație negativă, din perspectiva
obiectivității
acestuia, în absența unei norme clare, previzibile, care să reglementeze
aplicarea acestei sancțiuni, aspecte față de care cererea va fi respinsă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta, invocând
următoarele motive:
1.Instanța
nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale (art.304
pct.l
C.pr.civ
.)
Apelul declarat în
cauză a fost soluționat de doi judecători incompatibili - respectiv doamnele
magistrat A.L.C. și E.V.T. - aceiași care au pronunțat în cauză decizia civilă
nr.37A din 6 martie 2006 a Curții de Apel București Secția a IX-a Civilă și
pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, prin care s-a menținut sentința
a cărei revizuire se cere.
Conform art.27 pct.7
C.pr.civ
. judecătorul poate fi recuzat dacă și-a spus
părerea cu privire la pricina ce se judecă.
Conform art.6
parag
. 1 C.E.D.O., orice persoană are dreptul la judecarea
în mod echitabil a cauzei sale de către o instanță imparțială.
Condiția de
imparțialitate nu este îndeplinită în cauză, fiind greu de crezut că unul și
același magistrat va pronunța o hotărâre contrară celei dintâi, admițând
practic că a greșit anterior.
Potrivit
jurisprudenței europene, imparțialitatea se definește ca absența oricărei
prejudecăți sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluția unui proces.
Revine statelor contractante
obligația de a-și organiza sistemul
judiciar în așa fel încât acesta să răspundă exigențelor art.6
paragr
. 1, în rândul cărora un loc eminent îl ocupă
netăgăduit asigurarea imparțialității instanțelor care îl compun. O
interpretare restrictivă a dispozițiilor art.6
paragr
.
1, în special cu privire la respectarea principiului fundamental al
imparțialității judecătorului, nu ar fi conformă cu obiectul și scopul acestor prevederi,
dat fiind locul primordial pe care-l ocupă dreptul la un proces echitabil
într-o societate democratică, în sensul Convenției (a se vedea,
Corneliu
Bârsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
Comentariu pe articole,
Vol.I
,
Ed.All
Beck
București 2005, p.493-494).
Reglementările art.6
parag
. 1 CEDO au prioritate.
Conform art.11 alin.2
din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și
legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului
în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În cauză, doamnele
judecător și-au mai exprimat opinia asupra pricinii, prin aceea că au reținut că
nu s-a făcut dovada folosirii efective și serioase a mărcii
Vinexport
și au respins pârâtei proba cu expertiză de specialitate prin care să
dovedească utilizarea mărcii.
În prezentul dosar,
aceeași judecători sunt chemați să își recunoască propria eroare de judecată
atunci când au pronunțat decăderea pârâtei din drepturile asupra mărcii „
Vinexport
", prin depunerea unui vast material
probator, din care rezultă că această marcă a fost folosită în mod serios,
material care i-a fost inaccesibil în primul proces.
Aceste acte provin de
la
cedenta
mărcii „
Vinexport
”,
S.C.
Vinexport
Trading
Company
S.R.L., o terță societate aflată în lichidare la
momentul judecării pricinii.
Deși
revizuienta
formulat cerere de recuzare a celor două
judecătoare, această cerere a fost respinsă în mod nejustificat.
2.Hotărârea
este dată cu aplicarea greșită a
legii (art.304 pct.9
C.pr.civ
.)
În mod nelegal curtea
de apel a reținut că instanța de fond nu trebuia să se pronunțe asupra
capătului de cerere privind suspendarea sentinței irevocabile de decădere,
deoarece, așa cum rezultă din încheierea de dezbateri din 15 ianuarie 2008,
revizuienta
și-a exprimat poziția cu privire la cererea de
suspendare, arătând că nu înțelege să o mai susțină.
Conform art.129 al.6
C.pr.civ
. judecătorii au obligația de a se pronunța asupra
obiectului cererii deduse judecății.
În mod eronat instanța
reține că
revizuienta
ar fi renunțat să mai susțină
această cerere. O asemenea afirmație a fost făcută doar de apărătorul
revizuientei
.
Este de principiu că
renunțarea la judecată nu se poate face decât de către reclamant personal și că
apărătorul nu poate renunța la judecată decât dacă are un mandat special,
aceasta deoarece renunțarea la judecată este un act de dispoziție cu efecte
defavorabile reclamantului (a se vedea
Trib.Suprem
,
s.civ
., dec.nr.2080/27.12.1978, în Repertoriu
III
, nr.105, p.297).
Nu există în cauză un
mandat special în baza căruia apărătorul
revizuientei
să fi putut renunța în mod legal la vreunul din capetele acțiunii.
Afirmația acestuia că
înțelege să nu mai susțină cererea de suspendare nu înlătură obligația
instanței de a o analiza și de a se pronunța asupra unei cereri cu care a fost
investită.
3.Hotărârea este
dată cu aplicarea greșită a legii
(art.304 pct.9
C.pr.civ
.)
Acțiunea de decădere a
fost intentată la data de 10 februarie 2005, invocându-se
neutilizarea
mărcii pe o perioadă de 5 ani, față de pârâta S.C.
Putna
S.A. (actuala S.C.
Vinexport
Trade
Mark
S.A.), care însă abia dobândise marca în iulie 2004 și
care până în momentul intentării acțiunii a efectuat multiple acte
premergătoare utilizării mărcii precum și acte de folosință efectivă -
comercializare, dar într-o măsură considerată insuficientă de către instanțe
pentru conturarea unei concluzii ferme în acest sens motiv pentru care s-a
dispus decăderea.
Practic, utilizarea
principală a mărcii în perioada reclamată 1994-2004 s-a făcut de către o altă
societate, S.C.
Vinexport
Trading
Company
LTD
. care nu a fost
chemată în judecată și cu care imediat după declanșarea litigiului nu s-a mai
putut lua legătura.
Actele, înscrisurile,
care demonstrau utilizarea amplă a mărcii
Vinexport
de către această societate s-au aflat pe parcursul litigiului în posesia
acestei societăți, la un sediu necunoscut, unde se mutase ca urmare a
lichidării judiciare voluntare și lipsei de fonduri bănești, fiind inaccesibilă
societății pârâte.
S.C.
Putna
S.A. avea cunoștință de sediul S.C.
Vinexport
Trading
Company
LTD
ca fiind poziționat
în București, sectorul 1, de unde i s-a și expediat adresa 23 din 23 februarie
2005, prin care SC
Vinexport
Trading
Company
își manifesta disponibilitatea de a elibera
copii de pe facturi privind comercializarea mărcii.
În mod eronat curtea
de apel reține că din conținutul acestei adrese reiese că SC
Vinexport
Trading
Company
avea un lichidator -SC
Geocon
Consult, societate înregistrată legal și care putea fi contactată, precum și o
adresă de email.
Așa cum rezultă din
sentința comercială nr.741 din 1 martie 2006 a Tribunalului București, secția a
VI-a comercială (dos. 19337/3/2005) - anexată motivelor de recurs, Hotărârea
A.G.A. din 7 aprilie 2004 a S.C.
Vinexport
Trading
Company
, prin care a fost
numit un lichidator a fost declarată nulă.
Prin urmare, în mod
eronat reține curtea că societatea avea un lichidator.
Faptul că în subsolul
adresei figurează o adresă de
este lipsit de
relevanță, față de împrejurările demonstrate că S.C.
Vinexport
Trading
Company
LTD
. și-a mutat sediul și
că nu poseda nici măcar mijloace obișnuite de comunicare precum telefon sau
fax, deci cu atât mai mult nici conexiune la
internet
.
După data de 23
februarie 2005, SC
Vinexport
Trading
Company
LTD
și-a modificat sediul
fără a o anunța, a determinat ca
revizuienta
să nu
mai poată lua legătura cu aceasta, în ciuda demersurilor făcute, pentru
procurarea documentelor necesare apărării, astfel că litigiul s-a desfășurat în
continuare la Tribunalul București, precum și în fața instanțelor de apel și
recurs, în lipsa documentelor provenind de la
cedentă
.
În aceste condiții și
cum instanțele au respins proba cu expertiză,
revizuientei
nu i se poate reproșa o atitudine pasivă,
neprocurarea
documentelor de la SC
Vinexport
Trading
Company
datorându-se unor împrejurări mai presus de
voința sa.
Abia ulterior
soluționării definitive și irevocabile a cauzei, unul dintre reprezentanții săi
zonali a identificat sediul actual - in sectorul 4, București și
i-a comunicat prin poșta electronică această situație, conform
din 26 februarie 2007.
Notificând societatea
la acest sediu în vederea concilierii, ca urmare a căderii în pretenții,
revizuienta
a aflat că
cedenta
,
în lipsa disponibilităților bănești, aflându-se în lichidare judiciară
voluntară, și-a mutat sediul și nu posedă telefon, fax sau orice alt mijloc de
comunicare și nu mai avea
nicio
persoană angajată.
Abia la data de 3
martie 2007 S.C.
Vinexport
Trading
Company
LTD
. s-a prezentat,
învederând că se află în lichidare judiciară, că și-a schimbat sediul, mențiune
pe care nu a făcut-o la O.R.C. și și-a arătat disponibilitatea în a pune la
dispoziție actele existente în arhiva sa referitoare la comercializarea
produselor purtând marca
Vinexport
pe anii 2000-2004.
Astfel,
revizuienta
a intrat în posesia a numeroase documente
-337 conform opisului anexat, mostre - sticle îmbuteliate, agendă, cataloage,
bannere
, casetă video,
capsuloane
personalizate, cutii carton personalizate - și fotografii cu privire la produse
desfăcute sub marca
Vinexport
în perioada 2000-2004
de către S.C.
Vinexport
Trading
Company
LTD
.
Aceste documente sunt
înscrisuri noi care nu au putut fi folosite în litigiul anterior și a căror
existență
revizuienta
nu a cunoscut-o.
Față de aceste motive,
solicită admiterea recursului și în principal casarea deciziei și trimiterea
spre
rejudecare
fie la instanța de apel pentru a fi
judecați de o instanță imparțială, fie la instanța de fond pentru a se pronunța
asupra tuturor capetelor de cerere, iar în subsidiar modificarea deciziei,
admiterea apelului, modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de
revizuire și schimbării sentinței civile 405 din 15 aprilie 2005 a Tribunalului
București, în sensul respingerii acțiunii de decădere ca
nefondată
.
A anexat copia
sentinței comerciale 741 din 1 martie 2006 a Tribunalului București.
Analizând
recursul, Înalta Curte constată că acesta este
nefondat
pentru următoarele considerente:
1.În
cauză nu se poate reține că instanța ar fi fost alcătuită cu
nerespectarea
dispozițiilor legale în sensul art.304 pct.1
Cod procedură civilă, prin aceea că la judecată au participat magistrați
incompatibili.
Din
perspectiva dreptului intern, situația în care un judecător care a soluționat
apelul este sesizat ulterior cu judecata unei cereri de revizuire nu se
încadrează în prevederile art.24 alin.1 Cod procedură civilă.
Potrivit
textului de lege menționat, judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o
pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs
și nici în caz de
rejudecare
, după casare.
În
interpretarea textului de lege menționat, s-au pronunțat și Secțiile Unite ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia
nr
.
II din 15 ianuarie 2007 dată în interesul legii, în sensul că :
„Judecătorul
care soluționează fondul cauzei nu devine incompatibil să soluționeze cererea
de revizuire sau contestația în anulare”.
Este
adevărat că, așa cum se arată și în considerentele deciziei menționate, este
posibil ca, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei și de motivul
invocat, chiar și într-o cale extraordinară de atac, judecătorul să poată fi
pus în situația de a-și evalua propria hotărâre sub un aspect cu privire la
care și-a spus părerea, ceea ce însă nu atrage incompatibilitatea prevăzută de
art.24, dar ar putea constitui, după caz, temei de abținere ori de recuzare.
În
speță, însă, nu se pune problema ca, soluționând cererea de revizuire
întemeiată pe dispozițiile art.322 pct.5 Cod procedură civilă, judecătorii care
au judecat fondul să se afle într-o atare situație.
Aceasta,
deoarece revizuirea pentru motivul descoperirii unui înscris presupune tocmai
aducerea la cunoștința instanței a unei împrejurări de care nu a avut știință
la data soluționării cauzei.
Pentru
a putea face admisibilă cererea de revizuire, înscrisul trebuie să fi existat
la data soluționării fondului, să fi fost imposibil de procurat de către
revizuientă
dintr-o împrejurare mai presus de voința sa și
să fie determinant pentru soluția în cauză.
În
speță,
recurenta-revizuientă
susține că judecătorii
și-ar fi spus părerea prin aceea că au soluționat cererea de decădere din
dreptul la marcă în apel, ocazie cu care au respins proba cu expertiză de
specialitate și că, astfel, aceiași judecători au fost chemați să-și recunoască
propria eroare de judecată, ce reiese dintr-un vast material probator, constând
în acte ce atestă folosirea mărcii.
În
realitate, împrejurarea că judecătorii din apel au respins proba cu expertiză
și au reținut o anumită situație de fapt pe baza probei cu înscrisuri
administrată în această fază procesuală nu poate fi cenzurată în calea de atac
extraordinară a revizuirii.
Dat
fiind că revizuirea a fost întemeiată pe prevederile art.322 pct.5 Cod
procedură civilă - fără a putea repune în discuție proba cu expertiză ori
reaprecia
înscrisurile preexistente la dosar, deci fără a
fi pusă în situația de a-și recunoaște vreo eroare de judecată, așa cum susține
recurenta - instanța sesizată cu cererea de revizuire este obligată să se
limiteze, potrivit art.326 alin.3 Cod procedură civilă, la analiza
admisibilității cererii și a faptelor pe care se întemeiază; aceleași rigori
sunt impuse și instanței care soluționează apelul declarat împotriva sentinței
prin care se judecă cererea de revizuire, bineînțeles cu respectarea limitelor
devoluțiunii, conform art.295 Cod procedură civilă.
În
verificarea înscrisurilor nou-înfățișate pe care se întemeiază cererea de
revizuire nu se poate susține că instanța ar fi ținută de vreo prejudecată sau
idee preconcepută, pentru a se putea considera că îi lipsește imparțialitatea
cerută de art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca
garanție a unui proces echitabil.
Cum
nu se poate reține, din acest punct de vedere, vreo neconcordanță între
reglementarea din Codul de procedură civilă și art.6 paragraful 1 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, nu se pune nici problema priorității Convenției
reclamată de recurentă în temeiul art.11 alin.2 din Constituția României.
Prin
urmare, faptul că la judecata apelului declarat împotriva sentinței de
respingere a cererii de revizuire ar fi participat aceiași judecători care au
soluționat apelul împotriva sentinței date asupra cererii de decădere din
drepturile conferite de marcă nu reprezintă motiv de casare a deciziei, conform
art.304 pct.1 Cod procedură civilă.
2.Este
real că orice renunțare la judecată - fie și la judecata unei cereri de
suspendare a executării, formulată pe cale incidentală în cadrul revizuirii –
este permisă reprezentantului convențional al părții numai în baza unui mandat
special, conform art.69 alin.1
C.pr.civ
..
În
speță, însă, așa cum corect a reținut instanța de apel, în condițiile în care
apărătorul
revizuientei
a declarat că nu înțelege să
mai susțină cererea de suspendare a executării sentinței a cărei revizuire se
cerea, tribunalul nu ar fi putut oricum să o admită, dat fiind că o atare
soluție este condiționată de plata unei cauțiuni conform art.325 Cod procedură
civilă.
Prin
urmare, chiar dacă tribunalul ar fi refuzat să ia act de declarația avocatului
revizuientei
, pe motiv că nu depune la dosar un mandat
expres de renunțare la judecata cererii de suspendare, ar fi fost în situația
de a respinge cererea, fiind greu de presupus că apărătorul
revizuientei
,
reprezentând interesele acesteia, ar fi arătat că aceasta nu mai dorește
suspendarea executării, dar ar fi achitat în schimb o cauțiune în acest scop.
Mai
mult decât atât, dacă ar fi fost interesată în obținerea suspendării
executării, nimic nu o împiedica pe
revizuientă
să
revină cu astfel de cerere în faza apelului, ceea ce nu s-a întâmplat.
În
orice caz, chiar dacă acest motiv s-a găsi întemeiat, el nu are
nicio
influență asupra soluției cu privire la revizuire și,
în actualul stadiu al procesului,
nicio
finalitate
practică.
3.Cererea
de revizuire a fost respinsă pe considerentul că înscrisurile pe care s-a
întemeiat nu îndeplinesc condiția de a nu fi putut fi depuse la dosar dintr-o
împrejurare mai presus de voința părții.
Revizuienta
a susținut că înscrisurile care dovedeau
folosirea mărcii s-au aflat în posesia S.C.
Vinexport
Trade
Company
Ltd
. care,
intrând în lichidare, după data de 23 februarie 2005 și-a modificat sediul fără
a o anunța, astfel încât nu a mai putut lua legătura cu aceasta în ciuda
tuturor demersurilor întreprinse în acest scop.
Instanța
de apel, menținând hotărârea tribunalului, a reținut sub acest aspect că, încă
din momentul depunerii întâmpinării în primă instanță, cu ocazia judecării
cererii de decădere, titulara mărcii a invocat adresa primită la data de 23
februarie 2005 din partea S.C.
Vinexport
Trade
Company
Ltd
., adresă care
conținea date privitoare la starea societății, respectiv aceea de lichidare, la
sediu, precum și la adresa de
la care această
societate ar fi putut fi contactată.
De
asemenea, rezulta din adresă și lichidatorul S.C.
Geocon
Consult, societate comercială înregistrată legal și care putea fi oricând
contactată pe parcursul procesului pentru a-i furniza documentele necesare în
combaterea cererii de decădere.
Revizuienta
reia în recurs argumentele pentru care, în
opinia sa, instanța de apel trebuia să rețină că s-a aflat în imposibilitate de
a contacta societatea comercială în posesia căreia se afla documentele,
argumente referitoare la intrarea acesteia în stare de lichidare și la
schimbarea neanunțată a sediului.
Aceste
argumente, cu trimitere la dovezile care ar trebui considerate relevante în
acest sens, nu pot face obiect de analiză în recurs față de prevederile art.304
pct.1-9 Cod procedură civilă, care permit casarea sau modificarea unei hotărâri
numai pentru
nelegalitate
și nu pentru netemeinicie.
Or,
instanța de apel nu a considerat că înscrisurile invocate nu întrunesc
de
plano
cerințele art.322 pct.5
C.pr.civ
., ci a
stabilit că nu s-a dovedit existența unei împrejurări insurmontabile, care să
împiedice procurarea lor în timpul judecății, ceea ce reprezintă o chestiune de
temeinicie.
Ceea
ce a fost considerat relevant de către curtea de apel a fost faptul că, chiar
în condițiile intrării în lichidare a S.C.
Vinexport
Trading
Company
Ltd
și schimbării sediului acesteia, numirea
lichidatorului, a cărui identitate îi era cunoscută
revizuientei
încă din data de 23 februarie 2005, îi asigura acesteia posibilitatea de a
solicita documentele care o interesau în cauză.
Sub
acest aspect, în recurs s-a invocat faptul că prin sentința comercială nr.471
din 1 martie 2006, Tribunalul București - Secția a VI- a comercială ar fi
declarat nulă hotărârea A.G.A. din 7 aprilie 2004, prin care a fost numit
lichidatorul.
Această
susținere a fost dovedită prin copia sentinței comerciale anterior menționate,
dar nu este aptă să schimbe soluția dată cererii de revizuire, deoarece
în speță nu se discută legalitatea numirii lichidatorului, ci dacă pe perioada
cât acesta a îndeplinit această calitate, putea servi
revizuientei
drept sursă de informare cu privire la situația societății comerciale aflată în
lichidare.
Or,
de la data de 23 februarie 2005, reținută ca dată la care
revizuienta
a luat cunoștință despre existența lichidatorului și până la data de 1 martie
2006, când hotărârea de numire a acestuia a fost declarată nulă, nu se poate
reține că
revizuienta
ar fi fost împiedicată de vreo
împrejurare asimilată forței majore să contacteze pe lichidatorul societății
comerciale aflate în lichidare, în scopul procurării înscrisurilor și depunerii
lor la dosar, sentința a cărei revizuire se cere fiind pronunțată la 15 aprilie
2005.
Dat
fiind că, pentru considerentele arătate, înscrisurile invocate în calea de atac
a revizuirii nu întrunesc cerința de a nu fi putut fi depuse la dosar dintr-un
motiv mai presus de voința părții, condiția ca acestea să fie determinante în
privința soluției nu se mai impune a fi analizată, așa cum corect a arătat și
instanța de apel.
Având
în vedere că în cauză nu sunt incidente nici prevederile art.304 pct.9 Cod
procedură civilă, în baza art.312 Cod procedură civilă, Înalta Curte a menținut
decizia atacată și a respins recursul ca
nefondat
.