ÎCCJ, decizie (scj.ro #86984)

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

-  SECȚIILE UNITE   -

D E C I Z I A nr. XXXV                                                           Dosar nr. 9/2007

Ședința de la 7 mai 2007

Sub președinția domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la încadrarea juridică a faptei unei persoane de a pretinde, primi sau accepta bani sau alte foloase spre a le remite unui funcționar asupra căruia are influență sau lasă să se creadă că are influență, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 90 de judecători din totalul de 116 aflați în funcție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că fapta unei persoane de a pretinde, primi sau accepta bani sau alte foloase, în vederea remiterii acestora unui funcționar asupra căruia are influență sau lasă să se creadă că ar avea influență, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, constituie în orice situație infracțiunea de trafic de influență prevăzută în art. 257 din Codul penal, iar nu infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 din același cod.

SECȚIILE UNITE,

Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general  al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se învederează că instanțele judecătorești s-au pronunțat în mod diferit cu privire la încadrarea juridică a faptei unei persoane de a pretinde, primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui funcționar, asupra căruia pretinde că are influență, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

Astfel, se susține că unele instanțe au considerat că o asemenea faptă constituie infracțiunea de trafic de influență prevăzută în art. 257 din Codul penal, iar alte instanțe au încadrat atari fapte în infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 din același cod.

S-a relevat, în acest sens, că principalul criteriu de distincție dintre cele două infracțiuni ar trebui să-l constituie caracterul influenței ce o poate exercita autorul faptei asupra funcționarului vizat de trafic, o atare influență neputând fi decât fie reală, fie posibilă și credibilă, fără de care prestigiul acelui funcționar nu ar fi afectat, iar încadrarea faptei în art. 257 din Codul penal nu s-ar justifica.

În fine, s-a argumentat că expresiei „pentru altul”, la care se referă atât art. 215 alin. 1 din Codul penal, cât și art. 257 alin. 1 din același cod, nu are relevanța ce i s-a atribuit de unele instanțe, pentru a diferenția infracțiunea de înșelăciune de aceea de trafic de influență, câtă vreme în noțiunea „pentru altul” poate fi inclus și funcționarul față de care făptuitorul are sau pretinde că ar avea influență.

S-a mai subliniat că trebuie avut în vedere că, în timp ce obiectul juridic al infracțiunii de trafic de influență îl constituie încrederea în prestigiul și integritatea funcționarului aflat în serviciul unei persoane juridice, obiectul juridic al infracțiunii de înșelăciune constă doar în buna-credință ce trebuie să existe în cadrul relațiilor sociale ce privesc patrimoniul.

Or, se susține că din moment ce cumpărătorul de influență urmărește realizarea unui anumit interes, legal sau ilicit, în schimbul folosului pe care îl asigură persoanei ce are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarului pe care pretinde că îl va determina să facă ori să nu facă un anumit act din sfera atribuțiilor sale de serviciu, nu se poate considera că ar fi prejudiciat prin fapta respectivă câtă vreme el și-a micșorat de bună voie patrimoniul în schimbul serviciului  dorit sau acceptat.

Ca urmare, prin recursul în interesul legii s-a cerut să se stabilească deosebirea dintre infracțiunea de trafic de influență și aceea de înșelăciune în raport cu aceste criterii de distincție.

Examinându-se recursul în interesul legii, în raport cu situațiile invocate și aspectele de practică judiciară la care se face referire, se constată următoarele:

Potrivit art. 257 alin. 1 din Codul penal, infracțiunea de trafic de influență constă în „primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu”.

Spre deosebire de această infracțiune, infracțiunea de înșelăciune, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 215 alin. 1 din Codul penal, constă în „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă”.

Așa cum rezultă din prevederile menționate, între cele două infracțiuni există deosebiri esențiale, atât cu privire la obiectul juridic și latura obiectivă a acestora, cât mai ales referitor la trăsăturile specifice ce caracterizează latura lor subiectivă.

Or, aceste deosebiri, ce particularizează modul de săvârșire a celor două infracțiuni, situațiile relevate prin recursul în interesul legii nu subliniază dificultăți de interpretare a dispozițiilor art. 257 alin. 1 din Codul penal în comparație cu cele înscrise în art. 215 alin. 1 din același cod, atunci când fapta concretă se referă la oferire sau acceptare de a da bani sau alte foloase în schimbul unor acte promise de o persoană cu reală sau presupusă influență asupra unui funcționar cu atribuții de serviciu în sfera cărora intră și posibilitatea de a îndeplini acele acte.

Mai mult, soluțiile invocate în sprijinul sesizării cu recurs în interesul legii nu conțin elemente de comparare care să justifice cerința de a se da dezlegare într-o problemă de încadrare juridică diferită dată de instanțe cu privire la spețe identice, hotărârile la care s-a făcut referire în anexele privind fapte săvârșite în condiții diferite, care, evident, nu ar justifica aceeași încadrare juridică.

Așa fiind și cum, în raport cu dispozițiile art. 414

2

alin. 1 din Codul de procedură penală, se poate cere Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii, să se pronunțe numai asupra chestiunilor de drept care au primit o soluționare neunitară din partea instanțelor judecătorești, iar nu și atunci când soluțiile evocate privesc situații premisă diferite, se constată că nu sunt întrunite condițiile pentru a se adopta o soluție în interesul legii cu privire la încadrarea juridică a faptei la care se referă sesizarea.

În consecință, urmează ca recursul în interesul legii să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la încadrarea juridică a faptei persoanei de a pretinde, primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui funcționar, asupra căruia pretinde că are sau lasă să se creadă că are influență, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, în infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 Cod penal și nu de înșelăciune prevăzută de art. 215 Cod penal.

Pronunțată, în ședință publică, azi 7 mai 2007.

PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

Prof. univ. dr.

Nicolae Popa

PRIM MAGISTRAT ASISTENT,

Victoria Maftei