ÎCCJ, Decizia nr. 297/2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 937 din 1 iunie 2010,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr.

3343/1/2010 a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I.,

cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut următoarele:

Petentul A.I. la data

de 19 aprilie 2010 petentul A.I. a solicitat, în temeiul art. 278

1

C.

proc. pen., desființarea rezoluției nr. 2711/1389/VIII/1/2010 din 12 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Plângerea a fost

respinsă ca inadmisibilă de către Secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin sentința nr. 937 din 1 iunie 2010, cu motivarea că plângerea

petentului nu a fost îndreptată împotriva unei soluții de neîncepere a

urmăririi penale dintre cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art.

278

1

alin. (1) C. proc. pen.

Împotriva acestei

sentințe, petentul A.I. a declarat recurs, solicitând, potrivit motivelor de

recurs depuse în scris la dosar (fila 5), admiterea recursului, casarea sentinței

atacate și rejudecarea cauzei cu valorificarea actelor probatorii, susținând

„în esență” că : sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art.

10 lit. j), art. 48 lit. g) C. proc. pen., C. proc. pen., art. 62, art. 277, art.

278

1

alin. (2) și (12) C. proc. pen., art. 6 din Legea nr. 304/2004

și art. 21 din Constituția României.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 C. proc.

pen. împotriva rezoluției de neîncepere a urmării penale sau a ordonanței, ori

după caz a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de

încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și

orice persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în

termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de

rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278 C. proc. pen., la judecătorul de la

instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în

primă instanță.

Rezultă așadar, din

cuprinsul normelor legale enunțate, că plângerea care are un asemenea temei

vizează exclusiv o rezoluție sau ordonanță a procurorului de netrimitere în

judecată, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate în temeiul art.

275-278 C. proc. pen.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Curtea constată că plângerea petentului adresată Înaltei

Curți de Casație și Justiție nu poate face obiectul controlului judecătoresc

reglementat de prevederile art. 278

1

C. proc. pen., întrucât nu

privește o soluție de netrimitere în judecată dispusă de procuror, iar din

examinarea actelor dosarului rezultând că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție nu a comunicat acestuia o soluție de netrimitere în

judecată.

Invocarea de către recurentul

petent a

prevederilor

art. 278

1

C. proc. pen., este greșită, întrucât, astfel cum s-a

arătat, nu sunt incidente dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.,

deoarece petentul nu a făcut dovada existenței unei rezoluții de neîncepere a

urmăririi penale, împotriva căreia să fi făcut plângerea cu care a investit

instanța de fond.

În ceea ce privesc

susținerile recurentului petent, în sensul nerespectării termenelor prevăzute

de art. 278

1

alin. (12) și art. 277 din C. proc. pen., sunt neîntemeiate,

având în vedere caracterul de recomandare al normelor cuprinse în conținutul

acestor dispoziții legale.

Soluția pronunțată de

prima instanță nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 21 din

Constituția României și art. 6 din Legea nr. 304/2004, întrucât instanța a

procedat la o riguroasă interpretare a normelor arătate, limitarea dreptului de

a acționa în instanță și condiționarea exercitării acestuia de îndeplinirea

unor cerințe legale neconstituind o îngrădire a accesului liber la justiție.

Criticile

recurentului petent reiau, în esență, aspectele invocate în plângerea penală

adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a

și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală, a recursului nu s-au

dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei

instanțe.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte

,

în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

, va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul

A.I.

împotriva sentinței nr. 937 din

1 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în Dosarul nr. 3343/1/2010.

Totodată, în baza art.

192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata

sumei de 400 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 937 din 1

iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

Dosarul nr. 3343/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 mai 2011.