ÎCCJ, Decizia nr. 191/2011

Ședința publică de la 28 martie 2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr.

1438 din 21 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, în dosarul nr. 5737/1/2010 a fost respinsă, ca inadmisibilă,

plângerea formulată de petentul A.I., cu obligarea acestuia la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut următoarele:

Petentul A.I., la

data de 28 iunie 2010, a formulat plângere împotriva rezoluției nr. 4949/2479/VIII/1/2010

din 18 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, susținând că „au fost

emise acte false și abuzive împotriva actelor probatorii”.

Plângerea a fost

respinsă ca inadmisibilă de către Secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin sentința nr.1438 din 21 septembrie 2010, cu motivarea că

plângerea petentului nu a fost îndreptată împotriva unei soluții de neîncepere

a urmăririi penale dintre cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile

art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.

Împotriva acestei

sentințe, petentul A.I. a declarat recurs, solicitând, potrivit motivelor de

recurs depuse în scris la dosar (fila 10), admiterea recursului, casarea sentinței

atacate și rejudecarea cauzei cu valorificarea actelor probatorii, susținând

„în esență” că : sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor

art. 10 lit. j), art. 48 lit. g) C. proc. pen., art. 49 alin. (2) C. proc. pen.,

art. 62, art. 277, art. 278

1

alin. (2) și (12) C. proc. pen., art. 6

din Legea nr. 304/2004 și art. 21 din Constituția României.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 C. proc.

pen. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței,

ori după caz a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de

încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și

orice persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în

termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de

rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278 C. proc. pen., la judecătorul de la

instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în

primă instanță.

Rezultă așadar, din

cuprinsul normelor legale enunțate, că plângerea care are un asemenea temei

vizează exclusiv o rezoluție sau ordonanță a procurorului de netrimitere în

judecată, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate în temeiul

art. 275-278 C. proc. pen.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Curtea constată că plângerea petentului adresată Înaltei

Curți de Casație și Justiție nu poate face obiectul controlului judecătoresc

reglementat de prevederile art. 278

1

C. proc. pen., întrucât nu

privește o soluție de netrimitere în judecată dispusă de procuror, iar din

examinarea actelor dosarului rezultă că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție nu a comunicat acestuia o soluție de netrimitere în

judecată.

Invocarea de către

recurentul petent a

prevederilor art. 278

1

C. proc. pen., este

greșită, întrucât, astfel cum s-a arătat, nu sunt incidente dispozițiile mai

sus menționate, deoarece petentului nu i s-a comunicat nicio soluție de

netrimitere în judecată.

Referitor la

criticile petentului vizând încălcarea dispozițiilor art. 48 lit. g) C. proc.

pen., art. 278

1

alin. (12) C. proc. pen., Curtea apreciază că

acestea sunt nefondate, întrucât cazurile de incompatibilitate pot fi invocate

pe calea unei cereri de recuzare a magistraților investiți cu soluționarea în

primă instanță a cauzei, cerere neformulată de petent.

În ceea ce privesc

susținerile recurentului petent, în sensul nerespectării termenelor prevăzute

de art. 277 C. proc. pen., sunt neîntemeiate, având în vedere caracterul de

recomandare al termenelor cuprinse în conținutul acestor dispoziții legale.

Soluția pronunțată de

prima instanță nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Legea nr.

304/2004 și art. 21 din Constituția României, întrucât instanța a procedat la o

riguroasă interpretare a normelor arătate, limitarea dreptului de a acționa în

instanță și condiționarea exercitării acestuia de îndeplinirea unor cerințe

legale neconstituind o îngrădire a accesului liber la justiție.

Criticile

recurentului petent reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală

adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a

și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală, a recursului nu s-au

dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei

instanțe.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul

A.I.

împotriva

sentinței nr. 1438 din 21 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5737/1/2010.

Totodată, în baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata

sumei de 300 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 1438 din

21 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 5737/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.