ÎCCJ, Decizia nr. 319/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1637 din 1 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 6787/1/2010 a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul M.L. împotriva rezoluției nr. 6185/2921/VIII/1/2010 din 14 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele: Petentul M.L.

a solicitat tragerea la răspundere penală a magistraților care au pronunțat sentința civilă nr. 175/ CA din 26 noiembrie 2001 în Dosarul nr. 4251/2001 al Curții de Apel Iași și decizia civilă nr. 3323 din 5 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, și a Ministerului Justiției care a refuzat numirea petentului ca procuror, toți pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 248 1 C. pen. Plângerea a fost respinsă ca inadmisibilă de către Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin sentința nr. 1637 din 1 noiembrie 2010, cu motivarea că plângerea petentului nu a fost îndreptată împotriva unei soluții de neîncepere a urmăririi penale dintre cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 278 1 alin. 1 C. proc.

pen. Împotriva acestei sentințe, petentul M.L. a declarat recurs, susținând, potrivit motivelor de recurs depuse în scris la dosar (filele 7-11), că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică. Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat. Potrivit art. 278 1 C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 C. proc. pen. împotriva rezoluției de neîncepere a urmării penale sau a ordonanței, ori după caz a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278 C. proc.

pen., la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Rezultă așadar, din cuprinsul normelor legale enunțate, că plângerea care are un asemenea temei vizează exclusiv o rezoluție sau ordonanță a procurorului de netrimitere în judecată, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate în temeiul art. 275-278 C. proc. pen. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că plângerea petentului adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate face obiectul controlului judecătoresc reglementat de prevederile art. 278 1 C. proc. pen., întrucât nu privește o soluție de netrimitere în judecată dispusă de procuror, iar din examinarea actelor dosarului rezultând că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a comunicat acestuia o soluție de netrimitere în judecată.

Invocarea de către recurentul petent a prevederilor art. 278 1 C. proc. pen., este greșită, întrucât, astfel cum s-a arătat, nu sunt incidente dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., deoarece petentul nu a făcut dovada existenței unei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale, împotriva căreia să fi făcut plângerea cu care a investit instanța de fond. Pe de altă parte, plângerea petentului nu conturează nici conținutul unei plângeri ca act de sesizare al organelor de urmărire penală, în conformitate cu dispozițiile art. 222 C. proc. pen., având în vedere că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute în alin. (2) al acestui text legal, întrucât în conținutul său nu sunt descrise în concret faptele pentru care se solicită tragerea la răspundere penală a persoanelor reclamate, nefiind indicate data, locul și împrejurările în care se presupune că acestea ar fi fost săvârșite făcându-se doar generic referire la „încălcarea unor drepturi din Constituție”.

Soluția pronunțată de prima instanță nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României, întrucât instanța a procedat la o riguroasă interpretare a normelor arătate, limitarea dreptului de a acționa în instanță și condiționarea exercitării acestuia de îndeplinirea unor cerințe legale neconstituind o îngrădire a accesului liber la justiție. Criticile recurentului petent reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acestei, după cum s-a și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală, a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanțe. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte , în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. , va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul M.L. împotriva sentinței nr. 1637 din 1 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 6787/1/2010. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul M.L. împotriva sentinței nr. 1637 din 1 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 6787/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 mai 2011.