ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7143/2007

Deliberând asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția

civilă, la data de 15 martie 2007, sub nr. 858/115, reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte a chemat în judecată pe pârâta D.A.M. solicitând ca în

baza art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 să se dispună restrângerea

exercitării dreptului pârâtei la liberă circulație pe teritoriul Italiei, pe o

perioadă de cel mult trei ani.

În motivarea acțiunii s-a arătat că pârâta a fost returnată din Italia

la data de 27 decembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de

România cu această țară.

Soluționând litigiul în primă instanță, Tribunalul Caraș-Severin, secția

civilă, prin sentința nr. 846 din 18 aprilie 2007, a respins acțiunea, ca

nefondată, cu motivarea că, raportat la normele comunitare în materie,

determinate de aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie

2007, respectiv Directiva nr. 38/CE/2004, art. 27, nu există temeiuri pentru

restrângerea exercitării dreptului pârâtei la liberă circulație în Italia,

atâta timp cât nu s-a făcut dovada unor motive de ordine publică, siguranță

publică sau sănătate publică, care să justifice o asemenea măsură.

Sentința susmenționată a fost atacată cu apel de reclamantă.

Prin decizia nr. 286 din 24 mai 2007,

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul, ca nefondat,

apreciind că în mod corect prima instanță a respins acțiunea dedusă judecății,

deoarece nu se justifică restrângerea exercitării dreptului pârâtei la liberă

circulație în contextul ordinii juridice comunitare de la momentul aplicării

acestei măsuri, reprezentată de Directiva Parlamentului și Consiliului Europei

nr. 38/2004, aplicabilă de la data aderării României la Uniunea Europeană, 1

ianuarie 2007; art. 27 din Directiva 38/2004 prevede în mod limitativ doar trei

situații în care statul ar putea restrânge dreptul la liberă circulație a

cetățenilor săi și anume afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a

sănătății publice, or în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul s-ar afla în una

din aceste situații.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs reclamanta.

În motivarea recursului s-a arătat,

în esență, că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a

legii atunci când a confirmat soluția fondului de respingere a acțiunii,

neținând seama de dispozițiile legii interne edictate pentru a stopa migrația

ilegală pe teritoriul unor state membre ale Uniunii Europene, respectiv de

dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care nu condiționează instituirea

restricției la libera circulație decât de returnarea prin acordul de

readmisiei, nu și de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a dispus

returnarea, precum și a pericolului real pe care îl reprezintă persoana

returnată pentru valorile sociale pretins protejate.

Recursul nu este fondat.

Prin Legea nr. 248/2005 a fost

reglementat regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Potrivit art. 38 din această lege,

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a

cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani,

numai în condițiile și pentru următoarele categorii de persoane:

a) cu privire la persoana care a

fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între

România și acel stat;

b) cu privire la persoana a cărei

prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar

urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după

caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Rezultă, din dispoziția legală

enunțată, că instanța poate dispune restrângerea exercitării dreptului la

libera circulație numai în condițiile și cu privire la persoanele expres

menționate, în funcție de împrejurările de fapt ale fiecărei pricini.

Aplicarea prevederilor art. 38 din

Legea nr. 248/2005 trebuie făcută, însă, în corelare cu dispozițiile art. 2

pct. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenției pentru apărarea dreptului omului și a

libertăților fundamentale și cu cele din Directiva Parlamentului și Consiliului

Europei nr. 38/2004 deoarece, în raport de prevederile art. 20 din Constituția

României, interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților cetățenești se

fac în concordanță cu prevederile pactelor și tratatelor internaționale la care

România este parte, reglementările internaționale din domeniul drepturilor

omului, cuprinse în pactele și tratatele ratificate de România, având

prioritate față de reglementările interne în cazul în care între ele există

neconcordanță.

Potrivit art. 2 alin. (2) și (3) din

Protocolul nr. 4 la Convenție, orice persoană este liberă să părăsească orice

țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul

altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare,

într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranță publică,

menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau

a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Potrivit art. 27 din Directiva CE

nr. 38/2004, cetățenilor Uniunii Europene sau membrilor lor de familie li se

poate restricționa dreptul la liberă circulație și de rezidență pe teritoriul

unui alt stat membru al Uniunii pentru motive de ordine publică, securitate

publică sau sănătate publică, iar măsurile care afectează libera circulație și

rezidența trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză.

Normele internaționale menționate

prevăd, deci, în mod expres și limitativ situațiile în care se poate restrânge

libertatea de circulație a persoanelor, afectarea ordinii publice, a siguranței

publice sau a sănătății publice, apreciate în funcție de conduita proprie a

persoanei în cauză, pe când norma internă cuprinsă în art. 38 lit. a) din Legea

nr. 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulație

dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat membru al Uniunii pe baza

unui acord de readmisiei, fără nici o distincție în ceea ce privește conduita

persoanei în cauză, respectiv dacă prezența acesteia în statul din care a fost

returnată prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea

publică a acelui stat.

Se constată, deci, că norma internă

este parțial incompatibilă cu normele internaționale în materie aplicabile

raportului juridic dedus judecății, în măsura în care permite restrângerea

dreptului la liberă circulație a cetățenilor români care au fost returnați

dintr-un stat membru al Uniunii, în baza unui acord de readmisie, în alte

situații decât acelea în care prezența cetățenilor români în statul din care au

fost returnați ar constitui o amenințare la ordinea publică, securitatea

publică sau sănătatea publică a acelui stat.

Ca atare, norma trebuie aplicată

doar atunci când se referă la restrângerea dreptului la liberă circulație a

persoanelor în condiții ce lezează ordinea, siguranța sau sănătatea publică,

pentru fapte sau situații ce au condus la încălcări grave ale ordinii,

siguranței sau sănătății publice.

Aceasta înseamnă că măsura de

returnare a unui cetățean român dispusă de autoritățile unui stat membru al

Uniunii nu este suficientă prin ea însăși pentru ca instanța română să

interzică dreptul de circulație al cetățeanului său pe teritoriul statului din

care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului la libera circulație

urmând a se aprecia de către instanța națională prin raportare la ordinea

juridică în vigoare la momentul aplicării unei eventuale astfel de măsuri,

determinată de aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie

2007, ordine care impune în mod obligatoriu aprecierea situației concrete a

cetățeanului în cauză.

În speță, prin cererea de chemare în judecată reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea dreptului la liberă circulație

a pârâtei D.A.M. pe teritoriul Italiei cu motivarea că pârâta a fost returnată

de pe teritoriul Italiei în baza unui acord de readmisie, pentru că a încălcat

dreptul de ședere pe teritoriul acestui stat, aceeași motivare fiind reluată și

în recurs pentru a se susține că cererea de chemare în judecată trebuia admisă.

În acord cu această motivare,

singura probă făcută în cauză a fost aceea că pârâta a fost returnat la data de

27 decembrie 2006, din Italia, pentru ședere ilegală, în baza Acordului de

readmisie încheiat de România cu Belgia.

Nu a fost administrată de către

recurenta-reclamantă nici o dovadă în sensul unei conduite a pârâtei care să se

constituie într-o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa

unui interes fundamental al societății, de natură a aduce atingere ordinii

publice, securității publice ori sănătății publice a statului din care a fost

returnat.

Simpla nerespectare a condițiilor

prevăzute de legea italiană referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul său

a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu poate fi

încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice, pentru a se putea admite acțiunea cu

care recurenta-reclamantă a învestit instanța.

În concluzie, urmează a se reține

că, în contextul probator al cauzei, instanța de apel a aplicat corect

prevederile Legii nr. 248/2005 prin raportare la normele comunitare în materia

restrângerii dreptului la liberă circulație atunci când a confirmat soluția

primei instanțe de respingere a cererii de restrângere a exercitării dreptului

pârâtei la liberă circulație în Italia.

Așa fiind, critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitatea în

speță, astfel că recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr.

286 din 24 mai 2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie

2007.