CASE OF DIMITRIE DAN POPESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află o cerere (nr. 21397/02) îndreptată împotriva României prin care un cetățean al acestui stat, Domnul Dimitrie Dan Popescu (“reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 22 mai 2002 în temeiul articolului 34 al Convenției de Protecție a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale (“Convenția”).

Reclamantul, căruia i s-a permis să beneficieze de asistență juridică, a fost reprezentat de D.-O. Călinescu, avocată în București. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramașcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.

La data de 23 noiembrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenției, ea a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § a regulamentului).

Reclamantul s-a născut în 1934 și locuiește în București.

În 1925 G.D., bunicul reclamantului, a construit o casă situată la nr. 44 pe strada Dezrobirii, în Eforie Sud. În 1950, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia respectivei case precum și a terenului aferent de 600 m².

Printr-un contract din 5 noiembrie 1997, încheiat în temeiul legii nr. 112/95, întreprinderea U., administratora bunurilor imobiliare ale statului, a vândut respectivul imobil lui D.A. și D.E. care îl ocupau în calitate de chiriași.

La 24 martie 1998 reclamantul a resizat judecătoria Constanța cu o acțiune în revendicare imobiliară îndreptată împotriva Primăriei din Eforie Sud. El a invocat că, în temeiul decretului nr. 92/1950, bunurile ce aparțineau unor anumite categorii sociale erau scutite de naționalizare și că bunicul său făcea parte din acea categorie.

Printr-o sentință preliminară din 20 iunie 1999 judecătoria a trimis cauza la tribunalul județean Constanța datorită competenței ce îi era atribuită. În fața acestui tribunal reclamantul și-a extins cererea în justiție pentru a obține de asemenea anularea contractului de vânzare încheiat cu locatarii.

La 2 februarie 2000 tribunalul, considerând că statul a intrat în posesia bunului fără “titlu valabil” și că naționalizarea fusese ilegală, a ordonat statului să îl restituie reclamantului. Prin aceeași sentință tribunalul a confirmat contractul de vânzare, considerând că întreprinderea care gestiona bunurile imobiliare ale statului deținea o “putere legală” pentru a vinde bunul în litigiu și în consecință vânzarea a fost legală.

La apelul reclamantului, printr-o hotărâre din 8 decembrie 2000, Curtea de apel Constanța a confirmat această sentință cu motivația următoare:

Reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei decizii susținând că în momentul încheierii contractului părțile erau de rea credință.

La 30 noiembrie 2001 Curtea Supremă de Justiție a confirmat hotărârea Curții de apel, reluând aceeași motivație ca cea a instanțelor inferioare.

Conform unei scrisori a Primăriei din Constanța, adresată la 8 februarie 2006 Ministerului Afacerilor Externe, la o dată neprecizată, reclamantul ar fi depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001. Din aceeași scrisoare reiese că nu s-a dat curs favorabil cererii sale.

Dispozițiile legale și jurisprudența interne pertinente sunt descrise în hotărârile

Reclamantul invocă faptul că vânzarea bunului către terți, confirmată de Curtea Supremă de Justiție la 30 noiembrie 2001, a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:

Guvernul evocă dificultățile pe care problema caselor naționalizate le-a pus, la vremea faptelor, având în vedere contextul politic și juridic al societății române. El insistă asupra preocurării legiuitorului de a păstra un echilibru just între interesele foștilor proprietari și cele ale chiriașilor. În opinia Guvernului, Curtea trebuie să ia în considerație situația economică dificilă în care se afla statul în momentul despăgubirii pentru pierderea proprietății foștilor proprietari ai caselor naționalizate.

Guvernul rezumă obiectivele legii nr. 10/2001, care a fost prima lege ce a reglementat în mod global problema imobilelor naționalizate, vizând echilibrul dintre cerințele compensației și siguranța raporturilor juridice și, în fine, ale legii nr. 247/2005, care a modificat și a completat legea nr. 10/2001 punând la punct cadrul instituțional și financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei ultime legi. El amintește că reclamantul ar fi depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001.

Guvernul consideră că autoritățile naționale beneficiază de o largă putere discreționară, nu numai în privința alegerii măsurilor vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau reglementarea în materie de drept de proprietate, ci și pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică. El consideră că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005 impune principiul acordării despăgubirilor echitabile și neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize și accelerează procedura de restituire a compensației. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participație la un organism colectiv de valori mobiliare (

În fine, Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu ar fi de natură să întrerupă echilibrul just dintre protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general.

Reclamantul contestă afirmația Guvernului. El consideră că a suferit o atingere adusă dreptului său de proprietate și invocă

Curtea amintește că, în cauza

În plus, în cauza

În cazul în speță Curtea nu vede niciun motiv să se îndepărteze de jurisprudența citată anterior, situația de fapt fiind clar aceeași. În prezenta cauză, după exemplul cauzei

Curtea constată că vânzarea bunului reclamantului în baza legii nr. 112/1005 îl împiedică să beneficieze de dreptul său de proprietate și că nu i-a fost dată nicio despăgubire pentru această privare. Într-adevăr, deși a depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001, nu a primit nici până astăzi vreun răspuns favorabil (paragraful 14 de mai sus).

Curtea notează că la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la despăgubire, la nivelul valorii de piață a bunului care nu poate fi restituit persoanelor ce se află în aceeași situație ca a reclamantului. Ea propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obține restituirea bunului lor în natură, să le acorde o despăgubire sub forma unei participații, în calitate de acționari, la un organism de plasament al valorilor mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele îndreptățite să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acțiuni, odată ce societatea va fi cotată la bursă.

Curtea constată că la 29 decembrie 2005 societatea pe acțiuni

În cazul în speță, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamant în temeiul legii nr. 10/2001 este admisibilă și poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea constată că

În consecință, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul său de proprietate asupra bunului imobiliar situat la nr. 44 pe strada Dezrobirii în Eforie Sud, combinat cu lipsa totală a despăgubirii de aproape cinci ani, l-au făcut să sufere o greutate disproporțională și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.

Reclamantul invocă faptul că vânzarea casei chiriașilor D.A. și D.E. a condus la imposibilitatea executării sentinței definitive din 2 decembrie 2000 a tribunalului județean Constanța, care a ordonat statului să-i restituie imobilul, ceea ce a încălcat articolul 6 § 1 al Convenției, care prevede următoarele:

Curtea consideră, ținând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 23-30 de mai sus, că nu trebuie să se decisă asupra fondului acestei plângeri (a se vedea,

În temeiul articolului 41 al Convenției,

În fond reclamantul cere restituirea casei respective sau acordarea sumei de 80.000 euro (EUR). El a prezentat la dosar un raport de expertiză. El cere de asemenea 43.920 euro pentru nebeneficierea de bun începând din 2002 până în 2006. El cere de asemenea 20.000 euro cu titlu de daună morală pentru suferințele, neliniștea și incertitudinea cauzate de amestecul statului în dreptul său de proprietate.

Guvernul estimează că valoarea de piață a bunului este de 57.039 euro. El prezintă opinia unui expert imobiliar în acest sens. În privința sumei reprezentând chiriile neîncasate, Guvernul consideră că în principiu, nu se poate acorda o asemenea compensație și invocă, între altele, cauza

În observațiile sale de răspuns la cele ale Guvernului, reclamantul a prezentat la dosar un răspuns la opinia exprimată de expertul Guvernului, în care insistă asupra rezultatului expertizei sale inițiale. El exprimă îndoieli în privința imparțialității expertului Guvernului care și-a exprimat opinia, deoarece era vorba despre Domnul L.M., aceeași persoană care face toate expertizele în cauzele comunicate Guvernului român. În opinia reclamantului, fiind vorba despre un număr mare de expertize efectuate de Guvern și ținând cont de onorariile practicate de respectivul expert, această situație poate influența, într-o anumită măsură, rezultatele expertizei.

În ceea ce privește suma corespunzătoare nebeneficierii de bun, reclamantul cere Curții fie să acorde o reparație bănească cu acest titlu, fie să țină cont de ea cu ocazia reparației prejudiciului moral, în conformitate cu cauza

În circumstanțele speței Curtea constituie că restituirea casei situate la nr. 44 pe strada Dezrobirii în Eforie Sud, precum și a terenului aferent, așa cum a fost ordonată la 2 februarie 2000 de către tribunalul județean Constanța, ar pune reclamantul pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 ar fi necunoscute. În cazul în care statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatului, pentru paguba materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.

Pe această temă Curtea remarcă cu interes că legea nr. 247/2005 care aduce o modificare la legea nr. 10/2001 asupra restituirii bunurilor naționalizate atât legal cât și ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrară în privința reparațiilor datorate în caz de acte ilicite și confirmate în mod constant de Curte în jurisprudența sa referitoare la privațiunile ilegale sau

Într-adevăr, noua lege română califică drept abuzive naționalizările efectuate de regimul comunist și prevede obligația de restituire în natură a unui bun ieșit din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituire din cauza, de exemplu, vânzării bunului unui terț de bună credință, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii comerciale a bunului în momentul acordării (titlul I, secțiunea I, articolele 1, 16 și 43 ale legii).

Curtea constată că opinia supusă atenției de expertul Guvernului este bazată pe o valoare ipotetică, deoarece expertul nu a vizitat bunul. Ținând cont de expertiza prezentată de reclamant precum și de informațiile de care Curtea dispune asupra prețurilor pieții imobiliare locale, ea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 80.000 euro.

În privința sumelor cerute cu titlu de chirii neîncasate, Curtea nu ar putea face speculații asupra posibilității și randamentului unei chirii a bunului în chestiune (cf.

În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantului la respectarea bunului său, pentru care suma de 8.000 euro reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Reclamantul cere de asemenea suma de 3.048,26 euro pentru cheltuielile și taxele plătite în fața Curții, pe care o împarte după cum urmează: 30,81 euro pentru cheltuielile poștale, 238,87 euro pentru onorariile expertului, precum și 2.778,58 euro pentru onorariile avocatului. Reclamantul a prezentat la dosar acte doveditoare în acest sens. În ceea ce privește ultimele onorarii, reclamantul a depus la dosar copia unei convenții privind plata lor direct avocatei sale.

Guvernul consideră că suma cu titlu de onorarii ale avocatului este prea ridicată și face trimitere la jurisprudența Curții, în special la cauzele bulgărești (

În observațiile sale de răspuns la cele ale Guvernului, reclamantul amintește că avocatul său a facturat onorarii diferite din cauza muncii specifice pentru fiecare etapă a procedurii, adică 80,25 euro sau chiar 5 euro pe oră, ceea ce constituie o medie de 37 euro pe oră, adică o valoare inferioară celei invocată de Guvernul pârât.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale decât în măsura în care li s-a stabilit caracterul real, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Pe baza elementelor aflate în posesia sa și a criteriilor mai sus menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 3.048,26 euro. Ținând cont de convenția menționată anterior, precum și de asistența judiciară a Consiliului Europei, Curtea decide că suma de 1.928,58 euro se va plăti direct avocatei reclamantului.

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.

Declară cererea admisibilă;

Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1;

Decide că nu se poate decide asupra fondului plângerii inspirată din articolul 6 § 1 al Convenției;

Decide

Respinge cererea de reparație echitabilă pentru restul.