ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4305/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4305/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 260 din 31 martie

2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr.

10719/3/2010, în baza art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (1), (3) din Legea

nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul E.M. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.

În baza art. 71 C.

pen. i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit.

a), lit. b), lit. c) C. pen. după rămânerea definitivă a hotărârii până la

executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.

În baza art. 254 C.

pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul

la pedeapsa de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art.

64 lit. a), b), c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

În baza art. 71 C.

pen. i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit.

a), lit. b), lit. c) C. pen. după rămânerea definitivă a hotărârii până la

executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.

În baza art. 33 lit.

a), art. 34 lit. b), art. 35 alin. (1) C. pen. au fost contopite pedepsele

aplicate în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea

drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.

În baza art. 71 C.

pen. i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit.

a), lit. b), lit. c) C. pen. după rămânerea definitivă a hotărârii până la

executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.

în baza art. 86

1

C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un

termen de încercare de 7 ani, stabilit conf. art. 86

2

C. pen.

În baza art. 86

3

alin. (1) C. pen. s-au dispus următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la

datele fixate la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București;

- să anunțe în

prealabil orice schimbare de domiciliu, reședința sau locuința și orice

deplasare care depășește 8 zile precum și întoarcerea;

- să comunice și să

justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice

informații de natură a putea fi controlate mijloacele de existență.

S-a făcut aplicația

dispozițiilor art. 359 C. proc. pen. și art. 86

4

C. pen.

În baza art. 71 alin.

(5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării

pedepsei principale.

În baza art. 350

alin. (3) lit. b) C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a

inculpatului E.M., arestat în baza M.A.P. din 08 februarie 2010 emis de

Tribunalul București, secția I penală, dacă nu este arestat în altă cauză.

În baza art. 88 C.

pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată reținerea și arestarea preventivă de la 08

februarie 2010 la zi.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Tribunalul București nr. 510/P/2010 din 01 martie 2010 a fost trimis în judecată,

în stare de arest preventiv, inculpatul E.M. pentru săvârșirea, în stare de

concurs real, a infracțiunilor de trafic de influență, prev. de art. 257 C.

pen. rap. la art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000 și luare de mită,

prev. de art. 254 C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu

aplicarea art. 33 lit a) C. pen.

În fapt, s-a reținut

prin actul de inculpare următoarea situație de fapt: la data de 07 februarie

2010 inculpatul E.M. a primit, în baza unei pretinderi anterioare, suma de

2.000 de euro de la martorul-denunțător C.I., în scopul de a-i remite unui

angajat al I.M.L. pentru a-l determina pe acesta să soluționeze favorabil

cererea de recalculare a alcoolemiei martorului-denunțător și suma de 500 de

euro, în scopul de a da o soluție de neîncepere a urmăririi penale în dosarul

având ca obiect infracțiunea de conducere sub influența băuturilor alcoolice,

săvârșită de către martorul-denunțător.

Situația de fapt

reținută mai sus a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă indicate în

actul de sesizare: denunțul și declarațiile martorului C.I.; declarațiile

martorilor; declarațiile învinuitului/inculpatului; procese-verbale de

transcriere a convorbirilor telefonice și în mediul ambiental purtate de părți;

proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante și planșa foto;

proces-verbal de marcare criminalistică.

În cursul cercetării

judecătorești a fost audiat inculpatul, acesta recunoscând săvârșirea faptelor

și descriind amănunțit modalitatea de comitere.

La termenul din 25

martie 2010, instanța a dispus ca martorii indicați în rechizitoriu să nu mai

fie audiați, apreciind că ascultarea acestora nu este necesară, în raport de

atitudinea procesuală a inculpatului de recunoaștere a faptelor și de celelalte

mijloace de probă din cursul urmăririi penale.

Inculpatul a depus la

dosar înscrisuri în circumstanțiere.

În drept, s-a

stabilit că fapta inculpatului E.M. constând în aceea că a primit, în baza unei

pretinderi anterioare, suma de 2.000 de euro de la martorul-denunțător C.I., în

scopul de a-i remite unui angajat al I.M.L. pentru a-l determina pe acesta să

soluționeze favorabil cererea de recalculare a alcoolemiei martorului

denunțător, în scopul de a da o soluție de neîncepere a urmăririi penale în

dosarul având ca obiect infracțiunea de conducere sub influența băuturilor

alcoolice, săvârșită de către martorul denunțător, întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 C. pen.

Sub aspectul laturii

obiective, s-a stabilit că elementul material al infracțiunii constă în

acțiunea inculpatului de a prelua suma de 2.000 de euro de la martorul

denunțător, lăsând să se înțeleagă că are influență asupra unui funcționar

I.M.L. care să rezolve favorabil cererea de recalculare a alcoolemiei. Acest

funcționar a fost identificat prin calitatea sa și sarcinile în cadrul I.M.L.,

fără a fi necesară precizarea numelui său, dar creând martorului denunțător

falsa credință că acesta îl poate ajuta și având caracter determinat pentru

acceptarea tranzacției de către martor. Urmarea imediată a faptei s-a stabilit

că este concretizată într-o stare de pericol pentru relațiile sociale

referitoare la activitatea de serviciu, activitate a cărei bună desfășurare

este incompatibilă cu suspiciunea că funcționarii pot fi influențați în

exercitarea atribuțiilor de persoane care au o influență reală sau presupusă

asupra lor, iar legătura de cauzalitate dintre faptă și urmare rezultă ex re

fiind vorba de o infracțiune de pericol.

Sub aspectul laturii

subiective, s-a reținut că inculpatul a săvârșit infracțiunea cu intenție

directă în sensul dispozițiilor art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen. Inculpatul a

avut reprezentarea faptelor, a consecințelor antisociale și a urmărit

producerea rezultatului care apare ca inevitabil din momentul săvârșirii

elementului material. Intenția a fost calificată de existența scopului existent

la momentul săvârșirii faptei de a determina funcționarul I.N.M.L. să facă un

act ce intra în atribuțiile sale de serviciu (recalcularea alcoolemiei martorului

denunțător).

Tot astfel, s-a

stabilit că fapta inculpatului E.M., constând în aceea că a primit, în baza

unei pretinderi anterioare, suma de 500 de euro de la martorul denunțător C.I.,

în scopul de a da o soluție de neîncepere a urmăririi penale în dosarul având

ca obiect infracțiunea de conducere sub influența băuturilor alcoolice,

săvârșită de către martorul denunțător, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de luare de mită, prev. de art. 254 C. pen.

Sub aspectul laturii

obiective, s-a stabilit că elementul material al infracțiunii constă în

acțiunea inculpatului de a pretinde și primi suma de 500 de euro de la martorul

denunțător, sume necuvenite, cu titlu de contraechivalent al conduitei pe care

inculpatul s-a angajat să o aibă, de a îndeplini atribuțiile de serviciu,

respectiv de a pronunța o soluție de neîncepere a urmăririi penale în dosarul

penal pe care îl instrumenta cu privire la martorul denunțător. Atât

pretinderea, cât și preluarea sumei de bani au avut loc anterior îndeplinirii

de către inculpat a atribuțiilor de serviciu, respectiv de pronunțarea unei

soluții în acest dosar, pe care era competent a-l soluționa. S-a reținut că și

condiția atașată subiectului activ de a fi funcționar public în sensul

dispozițiilor art. 147 C. pen. este îndeplinită, inculpatul fiind polițist,

deci exercitând cu titlu permanent o însărcinare retribuită în serviciul unei

instituții publice. Totodată, s-a stabilit că urmarea imediată a faptei constă

într-o stare de pericol pentru relațiile sociale referitoare la activitatea de

serviciu, care presume îndeplinirea cu probitate de către funcționarii publici

a îndatoririlor de serviciu, iar legătura de cauzalitate dintre faptă și urmare

rezultă ex re fiind vorba de o infracțiune de pericol.

Sub aspectul laturii

subiective, s-a reținut că inculpatul a săvârșit infracțiunea cu intenție

directă în sensul dispozițiilor art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen. Inculpatul a

avut reprezentarea faptelor, a consecințelor antisociale și a urmărit

producerea rezultatului care apare ca inevitabil din momentul săvârșirii

elementului material. S-a stabilit că intenția este calificată de scopul

existent la momentul săvârșirii faptei, acela de a îndeplini un act privitor la

îndatoririle sale de serviciu.

La stabilirea

pedepsei, instanța a avut vedere criteriile generale de individualizare a

pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen.: dispozițiile părții generale a C. pen.

(condițiile răspunderii penale, formele de vinovăție), limitele de pedeapsă

stabilite în C. pen. la care se raportează dispozițiile referitoare la regimul

sancționator din Legea nr. 78/2000 (referitoare la agravarea pedepsei în cazul

în care faptele sunt săvârșite de persoane care au atribuții de

constatare și urmărire a infracțiunilor), gradul de pericol social (în raport

de extinderea fenomenului infracțional din acest domeniu pe întreg teritoriul

țării, de faptul că inculpatul avea chiar atribuții de constatare a

infracțiunilor și a comis infracțiunile în exercitarea acestor atribuții, deși

era chiar el chemat să vegheze la respectarea ordinii legale), circumstanțele

personale ale inculpatului (membrii familiei al cărei principal întreținător

este au o stare de sănătate precară, după cum rezultă din înscrisurile depuse

la dosar, era integrat în societate și familie înainte de săvârșirea faptelor,

nu are antecedente penale, fiind la primul conflict cu legea penală).

În raport gravitatea

faptelor și de calitatea inculpatului, el însuși chemat să supravegheze

respectarea ordinii legale în calitate de organ al poliției judiciare, instanța

a apreciat că nu se impune coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de

lege în urma aplicării unor circumstanțe atenuante, cooperarea cu organele

judiciare și buna conduită anterior săvârșirii faptelor fiind avute în vedere

la stabilirea cuantumului pedepselor.

Față de aceste

criterii, instanța a aplicat inculpatului o pedeapsă cu închisoarea orientată

spre minimul special, de 2 ani închisoare pentru infracțiunea de trafic de

influență și o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de luare de

mită, apreciind că astfel vor fi atinse scopul preventiv, educativ, dar și

coercitiv al pedepsei prevăzute în art. 52 C. pen.

În raport de natura

și gravitatea faptei, de împrejurările de săvârșire și de persoana

inculpatului, i s-a aplicat, pe lângă pedeapsa principală aplicată inculpatului

pentru infracțiunea de luare de mită, și pedeapsa complementară S.L.

interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. pe o perioadă

de 2 ani.

Tribunalul a apreciat

că în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire

la aplicarea art. 3 Protocol 1 stabilite în cauzele Hirst c. Marii Britanii și

Calmanovici c. României se impune și interzicerea dreptului de a participa la

alegerile legislative, prin săvârșirea faptelor inculpatul exprimându-și o

opinie incompatibilă cu dreptul de a participa la stabilirea componenței

organelor îndreptățite să reprezinte membrii societății. De asemenea, s-a

apreciat că interzicerea funcției de polițist, în exercitarea căreia inculpatul

a săvârșit faptele, se impune în cauză.

În raport de

particularitățile dezvoltării psiho-sociale a inculpatului și împrejurările

cauzei, instanța a considerat că scopurile educativ, preventiv și represiv ale

pedepselor pot fi atinse și fără executarea efectivă a pedepselor privative de

libertate, astfel încât a suspendat sub supraveghere executarea acesteia.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul

București și inculpatul E.M., criticând-o pe motive de netemeinicie sub

aspectul greșitei individualizări a pedepsei ce i-a fost aplicată de instanța

de fond.

Prin Decizia penală

nr. 155/A din 22 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul E.M.

împotriva Sentinței penale nr. 260/F din 31 martie 2010, pronunțată de

Tribunalul București, secția a II-a penală.

A obligat inculpatul

la 400 RON cheltuieli judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, în sumă de 50 RON, să se suporte din fondul Ministerului

Justiției.

Curtea de Apel,

verificând cauza atât sub aspectul motivelor de apel formulate, cât și din

oficiu, potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt

și de drept, a apreciat apelurile declarate ca fiind nefondate, constatând că

în cauză s-a făcut de către instanța de fond o interpretare judicioasă a

probelor administrate și o analiză corespunzătoare a acestora, reținându-se în

mod corect atât situația de fapt, cât și vinovăția inculpatului și încadrarea

juridică a faptelor penale săvârșite de acesta.

Sub aspectul

proporționalizării pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, s-a reținut că

instanța de fond a făcut o corectă individualizare, ținând seama de toate

criteriile generale prev. de art. 72 alin. (1) C. pen., constatându-se că

elementele legate de faptă și de persoana inculpatului au fost corect

valorificate de prima instanță în procesul de individualizare a sancțiunii

penale, existența acestora justificând aplicarea unei pedepse orientate spre

minimum special prevăzut de lege.

Ca urmare, Curtea de Apel a constatat că atât

pedeapsa principală, cât și cea accesorie și complementară au fost corect

stabilite de instanța de fond, ținându-se seama de gravitatea faptelor și

periculozitatea sporită a inculpatului.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București și inculpatul E.M., ambele recursuri fiind întemeiate pe cazul

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

Parchetul a susținut

că hotărârile pronunțate în cauză sunt netemeinice sub aspectul greșitei

individualizări a pedepsei, în ceea ce privește modalitatea de executare a acesteia,

iar inculpatul a solicitat reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de

lege.

Concluziile formulate

de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul

cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei

hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte,

examinând recursurile declarate prin prisma cazului de casare invocat, dar și

din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., pe baza

lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că nu sunt întemeiate

criticile formulate, hotărârile pronunțate în cauză fiind însă criticabile sub

aspectul pedepselor complementară și accesorie pentru considerentele care

urmează.

Situația de fapt

reținută de instanța de fond, cât și de cea de prim control judiciar este în

deplină concordanță cu probele administrate în cauză, din care rezultă fără

dubiu că inculpatul a săvârșit faptele reținute în sarcina sa.

Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate,

criticile formulate de Parchet și de către recurentul intimat inculpat nu sunt

întemeiate, Înalta Curte apreciind că în cauză s-a făcut o corectă

individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice

acestui proces de alegere a sancțiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii

finalităților acesteia.

Înalta Curte reține

că în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile

generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedepsele au fost stabilite

într-un cuantum corespunzător circumstanțelor reale ale săvârșirii

infracțiunilor și circumstanțelor personale ale inculpatului.

Este neîndoielnic că

faptele săvârșite prezintă un grad de pericol social sporit, dovadă fiind

limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor pentru aceste infracțiuni, precum

și împrejurările în care au fost comise și modul de acționare.

Individualizarea

judiciară a pedepsei nu se face în mod arbitrar de către instanța de judecată,

ci ținând cont de normele prevăzute în C. pen., care stabilește anumite

criterii de individualizare expres reglementate de art. 72 C. pen., printre

acestea enumerându-se și personalitatea inculpatului și împrejurările care

agravează sau atenuează răspunderea penală. În literatura juridică s-a precizat

că acest criteriu de individualizare a pedepsei privește un complex de date

referitoare la situația sau calitatea infractorului (capacitatea psihofizică,

vârsta, ocupația, nivel cultural, antecedente penale, conduita după săvârșirea

faptei), criteriu care reflectă cerința ca sancțiunea penală, ca reacție

împotriva răului pricinuit prin săvârșirea unei infracțiuni să fie

proporțională cu particularitățile făptuitorului împotriva căruia se aplică,

fundamentându-se prin urmare ideea de personalizare a pedepsei, adică a fixării

pedepsei concrete în raport cu particularitățile persoanei infractorului amplu

cunoscute.

Suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere, ca mijloc de individualizare judiciară a

pedepsei, poate fi acordată de către instanță dacă se apreciază că scopul

pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia în regim privativ de

libertate, iar din datele care caracterizează persoana inculpatului se poate

desprinde o asemenea concluzie, luând în considerare că anterior acesta nu a

mai fost condamnat. Inculpatul, comițând fapta în circumstanțele anterior

menționate, dovedește un comportament ce permite presupunerea că aplicarea unei

pedepse cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este suficientă

pentru a se realiza reeducarea inculpatului și prevenirea comiterii de noi

infracțiuni.

Chiar dacă

individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al

judecătorului, ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră,

el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material

probatoriu studiat după anumite reguli și criterii precis determinate.

Înscrierea în lege a

criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea

explicită a principiului individualizării sancțiunii, așa încât respectarea

acestuia este obligatorie pentru instanță.

De altfel, ca să-și

poată îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului

său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă

sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și

potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana

infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența

pedepsei.

Funcțiile de

constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi

realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama

de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în

sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

Se reține că pedeapsa

nu reprezintă doar un mijloc de constrângere a infractorului, ci și un mijloc

de reeducare a acestuia, pedeapsa aplicându-se, totodată, în scopul prevenirii

săvârșirii de noi infracțiuni.

Astfel, pedeapsa are

și o finalitate de exemplaritate, aceasta concretizând dezaprobarea legală și

judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și

comportamentul făptuitorului.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că pedeapsa aplicată este corespunzătoare criteriilor prevăzute

de art. 72 C. pen., atât sub aspectul cuantumului, cât și sub aspectul

modalității de executare, ținând cont și de textul incriminator, fiind aptă să

răspundă scopului preventiv și de reeducare al pedepsei, consfințit prin disp.

art. 52 C. pen., cât și principiului proporționalității între gravitatea

concretă a faptei și datele personale ale inculpatului, pe de o parte și

sancțiunea aplicată, pe de altă parte, astfel că nu se impune nici redozarea

pedepsei, nici schimbarea modalității de executare a acesteia.

Pe de altă parte,

Înalta Curte constată, însă, că hotărârile pronunțate suportă critici sub

aspectul pedepselor complementară și accesorie.

Astfel, se reține că

inculpatul E.M. a fost condamnat la o pedeapsă de trei ani închisoare și doi

ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen., în baza art.

71 C. pen. fiindu-i interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art.

64 lit. a), lit. b), lit. c) C. pen. după rămânerea definitivă a hotărârii până

la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.

În acest sens se

reține că dispozițiile legale în discuție trebuie interpretate și aplicate prin

prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiționale și

a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în conformitate cu

dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României, fac parte

din dreptul intern.

Astfel, față de

jurisprudența constantă a Curții (Sabou și Pârcălab c. României, Hirst c. Marii

Britanii), se reține că materia pedepselor accesorii este guvernată de

principiul individualizării judiciare, conform căruia sancțiunile penale care

constau în aplicarea interdicțiilor cu efect restrictiv asupra drepturilor și

libertăților fundamentale, nu pot fi interzise ope legis, ci doar în măsura în

care infracțiunea care a atras condamnarea nu este străină aspectelor privind

exercitarea drepturilor cu privire la care a fost aplicată pedeapsa accesorie.

În lumina acestor

considerații, față de natura faptelor comise și de modul concret de săvârșire,

se apreciază că în cauză nu se impune îndepărtarea inculpatului de la

activitățile care presupun dreptul său de a alege, nefiind incompatibile cu

exercitarea acestui drept fundamental, astfel că numai din această perspectivă

recursurile declarate în cauză urmează a fi admise în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen. și se vor casa ambele hotărâri, urmând a se

înlătura din conținutul pedepselor complementară și accesorie interzicerea

dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen., menținându-se celelalte

dispoziții ale hotărârilor atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București și de inculpatul E.M. împotriva Deciziei penale

nr. 155/A din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie.

Casează, în parte,

decizia atacată și Sentința penală nr. 260 din 31 martie 2010 a Tribunalului

București, secția a Ii-a penală, numai sub aspectul pedepselor complementară și

accesorie.

Înlătură din

conținutul acestora interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza I

C. pen.

Menține celelalte

dispoziții ale hotărârilor atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 30 noiembrie 2010.