ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4305/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 260 din 31 martie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 10719/3/2010, în baza art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul E.M. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență. În baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a), lit. b), lit. c) C. pen. după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei. În baza art. 254 C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.

pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. În baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a), lit. b), lit. c) C. pen. după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 35 alin. (1) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. În baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a), lit. b), lit. c) C. pen. după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.

în baza art. 86 1 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de încercare de 7 ani, stabilit conf. art. 86 2 C. pen. În baza art. 86 3 alin. (1) C. pen. s-au dispus următoarele măsuri de supraveghere: - să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București; - să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședința sau locuința și orice deplasare care depășește 8 zile precum și întoarcerea; - să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; - să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele de existență. S-a făcut aplicația dispozițiilor art. 359 C. proc. pen. și art. 86 4 C. pen. În baza art. 71 alin. (5) C. pen.

s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei principale. În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului E.M., arestat în baza M.A.P. din 08 februarie 2010 emis de Tribunalul București, secția I penală, dacă nu este arestat în altă cauză. În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată reținerea și arestarea preventivă de la 08 februarie 2010 la zi. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București nr. 510/P/2010 din 01 martie 2010 a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul E.M. pentru săvârșirea, în stare de concurs real, a infracțiunilor de trafic de influență, prev. de art. 257 C. pen.

rap. la art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000 și luare de mită, prev. de art. 254 C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit a) C. pen. În fapt, s-a reținut prin actul de inculpare următoarea situație de fapt: la data de 07 februarie 2010 inculpatul E.M. a primit, în baza unei pretinderi anterioare, suma de 2.000 de euro de la martorul-denunțător C.I., în scopul de a-i remite unui angajat al I.M.L. pentru a-l determina pe acesta să soluționeze favorabil cererea de recalculare a alcoolemiei martorului-denunțător și suma de 500 de euro, în scopul de a da o soluție de neîncepere a urmăririi penale în dosarul având ca obiect infracțiunea de conducere sub influența băuturilor alcoolice, săvârșită de către martorul-denunțător.

Situația de fapt reținută mai sus a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă indicate în actul de sesizare: denunțul și declarațiile martorului C.I.; declarațiile martorilor; declarațiile învinuitului/inculpatului; procese-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice și în mediul ambiental purtate de părți; proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante și planșa foto; proces-verbal de marcare criminalistică. În cursul cercetării judecătorești a fost audiat inculpatul, acesta recunoscând săvârșirea faptelor și descriind amănunțit modalitatea de comitere. La termenul din 25 martie 2010, instanța a dispus ca martorii indicați în rechizitoriu să nu mai fie audiați, apreciind că ascultarea acestora nu este necesară, în raport de atitudinea procesuală a inculpatului de recunoaștere a faptelor și de celelalte mijloace de probă din cursul urmăririi penale.

Inculpatul a depus la dosar înscrisuri în circumstanțiere. În drept, s-a stabilit că fapta inculpatului E.M. constând în aceea că a primit, în baza unei pretinderi anterioare, suma de 2.000 de euro de la martorul-denunțător C.I., în scopul de a-i remite unui angajat al I.M.L. pentru a-l determina pe acesta să soluționeze favorabil cererea de recalculare a alcoolemiei martorului denunțător, în scopul de a da o soluție de neîncepere a urmăririi penale în dosarul având ca obiect infracțiunea de conducere sub influența băuturilor alcoolice, săvârșită de către martorul denunțător, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 C. pen. Sub aspectul laturii obiective, s-a stabilit că elementul material al infracțiunii constă în acțiunea inculpatului de a prelua suma de 2.000 de euro de la martorul denunțător, lăsând să se înțeleagă că are influență asupra unui funcționar I.M.L.

care să rezolve favorabil cererea de recalculare a alcoolemiei. Acest funcționar a fost identificat prin calitatea sa și sarcinile în cadrul I.M.L., fără a fi necesară precizarea numelui său, dar creând martorului denunțător falsa credință că acesta îl poate ajuta și având caracter determinat pentru acceptarea tranzacției de către martor. Urmarea imediată a faptei s-a stabilit că este concretizată într-o stare de pericol pentru relațiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, activitate a cărei bună desfășurare este incompatibilă cu suspiciunea că funcționarii pot fi influențați în exercitarea atribuțiilor de persoane care au o influență reală sau presupusă asupra lor, iar legătura de cauzalitate dintre faptă și urmare rezultă ex re fiind vorba de o infracțiune de pericol.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reținut că inculpatul a săvârșit infracțiunea cu intenție directă în sensul dispozițiilor art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen. Inculpatul a avut reprezentarea faptelor, a consecințelor antisociale și a urmărit producerea rezultatului care apare ca inevitabil din momentul săvârșirii elementului material. Intenția a fost calificată de existența scopului existent la momentul săvârșirii faptei de a determina funcționarul I.N.M.L. să facă un act ce intra în atribuțiile sale de serviciu (recalcularea alcoolemiei martorului denunțător).

Tot astfel, s-a stabilit că fapta inculpatului E.M., constând în aceea că a primit, în baza unei pretinderi anterioare, suma de 500 de euro de la martorul denunțător C.I., în scopul de a da o soluție de neîncepere a urmăririi penale în dosarul având ca obiect infracțiunea de conducere sub influența băuturilor alcoolice, săvârșită de către martorul denunțător, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, prev. de art. 254 C. pen. Sub aspectul laturii obiective, s-a stabilit că elementul material al infracțiunii constă în acțiunea inculpatului de a pretinde și primi suma de 500 de euro de la martorul denunțător, sume necuvenite, cu titlu de contraechivalent al conduitei pe care inculpatul s-a angajat să o aibă, de a îndeplini atribuțiile de serviciu, respectiv de a pronunța o soluție de neîncepere a urmăririi penale în dosarul penal pe care îl instrumenta cu privire la martorul denunțător.

Atât pretinderea, cât și preluarea sumei de bani au avut loc anterior îndeplinirii de către inculpat a atribuțiilor de serviciu, respectiv de pronunțarea unei soluții în acest dosar, pe care era competent a-l soluționa. S-a reținut că și condiția atașată subiectului activ de a fi funcționar public în sensul dispozițiilor art. 147 C. pen. este îndeplinită, inculpatul fiind polițist, deci exercitând cu titlu permanent o însărcinare retribuită în serviciul unei instituții publice. Totodată, s-a stabilit că urmarea imediată a faptei constă într-o stare de pericol pentru relațiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, care presume îndeplinirea cu probitate de către funcționarii publici a îndatoririlor de serviciu, iar legătura de cauzalitate dintre faptă și urmare rezultă ex re fiind vorba de o infracțiune de pericol.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reținut că inculpatul a săvârșit infracțiunea cu intenție directă în sensul dispozițiilor art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen. Inculpatul a avut reprezentarea faptelor, a consecințelor antisociale și a urmărit producerea rezultatului care apare ca inevitabil din momentul săvârșirii elementului material. S-a stabilit că intenția este calificată de scopul existent la momentul săvârșirii faptei, acela de a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu. La stabilirea pedepsei, instanța a avut vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen.: dispozițiile părții generale a C. pen. (condițiile răspunderii penale, formele de vinovăție), limitele de pedeapsă stabilite în C. pen.

la care se raportează dispozițiile referitoare la regimul sancționator din Legea nr. 78/2000 (referitoare la agravarea pedepsei în cazul în care faptele sunt săvârșite de persoane care au atribuții de constatare și urmărire a infracțiunilor), gradul de pericol social (în raport de extinderea fenomenului infracțional din acest domeniu pe întreg teritoriul țării, de faptul că inculpatul avea chiar atribuții de constatare a infracțiunilor și a comis infracțiunile în exercitarea acestor atribuții, deși era chiar el chemat să vegheze la respectarea ordinii legale), circumstanțele personale ale inculpatului (membrii familiei al cărei principal întreținător este au o stare de sănătate precară, după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, era integrat în societate și familie înainte de săvârșirea faptelor, nu are antecedente penale, fiind la primul conflict cu legea penală).

În raport gravitatea faptelor și de calitatea inculpatului, el însuși chemat să supravegheze respectarea ordinii legale în calitate de organ al poliției judiciare, instanța a apreciat că nu se impune coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de lege în urma aplicării unor circumstanțe atenuante, cooperarea cu organele judiciare și buna conduită anterior săvârșirii faptelor fiind avute în vedere la stabilirea cuantumului pedepselor. Față de aceste criterii, instanța a aplicat inculpatului o pedeapsă cu închisoarea orientată spre minimul special, de 2 ani închisoare pentru infracțiunea de trafic de influență și o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de luare de mită, apreciind că astfel vor fi atinse scopul preventiv, educativ, dar și coercitiv al pedepsei prevăzute în art. 52 C. pen.

În raport de natura și gravitatea faptei, de împrejurările de săvârșire și de persoana inculpatului, i s-a aplicat, pe lângă pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru infracțiunea de luare de mită, și pedeapsa complementară S.L. interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. pe o perioadă de 2 ani. Tribunalul a apreciat că în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la aplicarea art. 3 Protocol 1 stabilite în cauzele Hirst c. Marii Britanii și Calmanovici c. României se impune și interzicerea dreptului de a participa la alegerile legislative, prin săvârșirea faptelor inculpatul exprimându-și o opinie incompatibilă cu dreptul de a participa la stabilirea componenței organelor îndreptățite să reprezinte membrii societății.

De asemenea, s-a apreciat că interzicerea funcției de polițist, în exercitarea căreia inculpatul a săvârșit faptele, se impune în cauză. În raport de particularitățile dezvoltării psiho-sociale a inculpatului și împrejurările cauzei, instanța a considerat că scopurile educativ, preventiv și represiv ale pedepselor pot fi atinse și fără executarea efectivă a pedepselor privative de libertate, astfel încât a suspendat sub supraveghere executarea acesteia. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul E.M., criticând-o pe motive de netemeinicie sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei ce i-a fost aplicată de instanța de fond.

Prin Decizia penală nr. 155/A din 22 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul E.M. împotriva Sentinței penale nr. 260/F din 31 martie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală. A obligat inculpatul la 400 RON cheltuieli judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 50 RON, să se suporte din fondul Ministerului Justiției. Curtea de Apel, verificând cauza atât sub aspectul motivelor de apel formulate, cât și din oficiu, potrivit art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, a apreciat apelurile declarate ca fiind nefondate, constatând că în cauză s-a făcut de către instanța de fond o interpretare judicioasă a probelor administrate și o analiză corespunzătoare a acestora, reținându-se în mod corect atât situația de fapt, cât și vinovăția inculpatului și încadrarea juridică a faptelor penale săvârșite de acesta. Sub aspectul proporționalizării pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, s-a reținut că instanța de fond a făcut o corectă individualizare, ținând seama de toate criteriile generale prev. de art. 72 alin. (1) C. pen., constatându-se că elementele legate de faptă și de persoana inculpatului au fost corect valorificate de prima instanță în procesul de individualizare a sancțiunii penale, existența acestora justificând aplicarea unei pedepse orientate spre minimum special prevăzut de lege.

Ca urmare, Curtea de Apel a constatat că atât pedeapsa principală, cât și cea accesorie și complementară au fost corect stabilite de instanța de fond, ținându-se seama de gravitatea faptelor și periculozitatea sporită a inculpatului. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul E.M., ambele recursuri fiind întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. Parchetul a susținut că hotărârile pronunțate în cauză sunt netemeinice sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei, în ceea ce privește modalitatea de executare a acesteia, iar inculpatul a solicitat reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.

Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Înalta Curte, examinând recursurile declarate prin prisma cazului de casare invocat, dar și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că nu sunt întemeiate criticile formulate, hotărârile pronunțate în cauză fiind însă criticabile sub aspectul pedepselor complementară și accesorie pentru considerentele care urmează. Situația de fapt reținută de instanța de fond, cât și de cea de prim control judiciar este în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, din care rezultă fără dubiu că inculpatul a săvârșit faptele reținute în sarcina sa.

Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de Parchet și de către recurentul intimat inculpat nu sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că în cauză s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancțiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităților acesteia. Înalta Curte reține că în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedepsele au fost stabilite într-un cuantum corespunzător circumstanțelor reale ale săvârșirii infracțiunilor și circumstanțelor personale ale inculpatului. Este neîndoielnic că faptele săvârșite prezintă un grad de pericol social sporit, dovadă fiind limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor pentru aceste infracțiuni, precum și împrejurările în care au fost comise și modul de acționare.

Individualizarea judiciară a pedepsei nu se face în mod arbitrar de către instanța de judecată, ci ținând cont de normele prevăzute în C. pen., care stabilește anumite criterii de individualizare expres reglementate de art. 72 C. pen., printre acestea enumerându-se și personalitatea inculpatului și împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.

În literatura juridică s-a precizat că acest criteriu de individualizare a pedepsei privește un complex de date referitoare la situația sau calitatea infractorului (capacitatea psihofizică, vârsta, ocupația, nivel cultural, antecedente penale, conduita după săvârșirea faptei), criteriu care reflectă cerința ca sancțiunea penală, ca reacție împotriva răului pricinuit prin săvârșirea unei infracțiuni să fie proporțională cu particularitățile făptuitorului împotriva căruia se aplică, fundamentându-se prin urmare ideea de personalizare a pedepsei, adică a fixării pedepsei concrete în raport cu particularitățile persoanei infractorului amplu cunoscute.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, ca mijloc de individualizare judiciară a pedepsei, poate fi acordată de către instanță dacă se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia în regim privativ de libertate, iar din datele care caracterizează persoana inculpatului se poate desprinde o asemenea concluzie, luând în considerare că anterior acesta nu a mai fost condamnat. Inculpatul, comițând fapta în circumstanțele anterior menționate, dovedește un comportament ce permite presupunerea că aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este suficientă pentru a se realiza reeducarea inculpatului și prevenirea comiterii de noi infracțiuni.

Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu studiat după anumite reguli și criterii precis determinate. Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării sancțiunii, așa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanță. De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.

Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate. Se reține că pedeapsa nu reprezintă doar un mijloc de constrângere a infractorului, ci și un mijloc de reeducare a acestuia, pedeapsa aplicându-se, totodată, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni. Astfel, pedeapsa are și o finalitate de exemplaritate, aceasta concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și comportamentul făptuitorului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată este corespunzătoare criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., atât sub aspectul cuantumului, cât și sub aspectul modalității de executare, ținând cont și de textul incriminator, fiind aptă să răspundă scopului preventiv și de reeducare al pedepsei, consfințit prin disp. art. 52 C. pen., cât și principiului proporționalității între gravitatea concretă a faptei și datele personale ale inculpatului, pe de o parte și sancțiunea aplicată, pe de altă parte, astfel că nu se impune nici redozarea pedepsei, nici schimbarea modalității de executare a acesteia. Pe de altă parte, Înalta Curte constată, însă, că hotărârile pronunțate suportă critici sub aspectul pedepselor complementară și accesorie.

Astfel, se reține că inculpatul E.M. a fost condamnat la o pedeapsă de trei ani închisoare și doi ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen., în baza art. 71 C. pen. fiindu-i interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a), lit. b), lit. c) C. pen. după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei. În acest sens se reține că dispozițiile legale în discuție trebuie interpretate și aplicate prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiționale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României, fac parte din dreptul intern.

Astfel, față de jurisprudența constantă a Curții (Sabou și Pârcălab c. României, Hirst c. Marii Britanii), se reține că materia pedepselor accesorii este guvernată de principiul individualizării judiciare, conform căruia sancțiunile penale care constau în aplicarea interdicțiilor cu efect restrictiv asupra drepturilor și libertăților fundamentale, nu pot fi interzise ope legis, ci doar în măsura în care infracțiunea care a atras condamnarea nu este străină aspectelor privind exercitarea drepturilor cu privire la care a fost aplicată pedeapsa accesorie. În lumina acestor considerații, față de natura faptelor comise și de modul concret de săvârșire, se apreciază că în cauză nu se impune îndepărtarea inculpatului de la activitățile care presupun dreptul său de a alege, nefiind incompatibile cu exercitarea acestui drept fundamental, astfel că numai din această perspectivă recursurile declarate în cauză urmează a fi admise în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc.

pen. și se vor casa ambele hotărâri, urmând a se înlătura din conținutul pedepselor complementară și accesorie interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen., menținându-se celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul E.M. împotriva Deciziei penale nr. 155/A din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Casează, în parte, decizia atacată și Sentința penală nr. 260 din 31 martie 2010 a Tribunalului București, secția a Ii-a penală, numai sub aspectul pedepselor complementară și accesorie. Înlătură din conținutul acestora interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen. Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 noiembrie 2010.