ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4662/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 21/CA din 19 ianuarie 2010,

Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul M.M., în contradictoriu

cu pârâta Casa Județeană de Pensii Tulcea a anulat hotărârea nr. 6537/2009 emisă

de pârâtă și a constatat că reclamantul are calitatea de beneficiar al Legii

nr. 189/2000.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut, în baza probelor administrate în cauză, că

potrivit declarației pe proprie răspundere din 26 mai 1966, reclamantul a arătat

că a avut domiciliul în România - Tulcea, iar în timpul urmăririlor evreilor a fost

luat la muncă obligatorie, în perioada: 01 iulie 1941-iulie 1942 – Cerna, Măcin

(Tulcea); iulie 1942-aprilie 1942 – Nămoloasa (Galați); aprilie 1942- martie 1944

– Balta Bodorovka-Britafca Cicelnic (Transnistria) și martie 1944-august 1944 –

Doaga (Focșani).

În această perioadă a

fost forțat să muncească, fără plată, fiind păzit tot timpul și fără a avea voie

să părăsească zona respectivă.

Instanța a mai reținut

că situația relatată de reclamant este susținută și de către martorul V.M., prin

declarația dată în fața notarului H.I. (Israel).

De asemenea, despre lagărul

din Transnistria unde evreii au fost au fost supuși exterminării ori muncii forțate

se relatează și în publicațiile depuse la dosar.

Potrivit art. 1 lit. b)

și d) din Legea nr. 189/2000, de prevederile acestei legi beneficiază persoanele

care au suferit persecuții din motive etnice, au fost private de libertate în lagăre

de detenție în țară și străinătate ori au făcut parte din detașamentele de muncă

forțată.

În speță, a reținut instanța,

declarația reclamantului a fost făcută în anul 1966, cu mult înainte de apariția

O.U.G. nr. 105/1999 și a Legii nr. 189/2000, astfel că aceasta nu poate fi apreciată

ca probă pro-cauza, iar declarația se coroborează cu celelalte probe din care rezultă

că reclamantul a suportat persecuții de natură etnică în perioada 1941-1944, ce

au constat în deportarea în lagăre de concentrare, din afara țării, respectiv strămutarea

din localitatea de domiciliu (Tulcea) în altă localitate din țară, unde a fost obligat

la muncă forțată.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Tulcea, susținând că este netemeinică

și nelegală.

În motivarea recursului,

pârâta a susținut că în raport de înscrisurile depuse de către reclamant, Comisia

de Aplicare a Legii nr. 189/2000 nu a fost în măsură să stabilească dacă acesta

a fost deportat în lagărele de concentrare sau în detașamentele de muncă forțată.

Totodată, este criticată

soluția instanței de fond și în ceea ce privește modul în care a fost stabilită

calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 a intimatului-reclamant, în speță,

doar în baza declarației de martor și a declarației pe proprie răspundere a intimatului-reclamant.

Examinând sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum

și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta

în continuare.

Prima instanță a stabilit

în mod corect că intimatul-reclamant M.M. a suportat persecuții de natură etnică

în perioada 1941-1944, ce au constat în deportarea în lagăre de concentrare din

afara țării, respectiv strămutarea din localitatea de domiciliu (Tulcea) în altă

localitate din țară, unde a fost obligat la muncă forțată.

Astfel, potrivit art.

1 lit. b) și d) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care,

în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 septembrie 1940-06 martie

1945, a avut de suferit persecuții etnice, după cum urmează:

b) au fost private de

libertate în lagăre de detenție în țară și străinătate;

d) au făcut parte din

detașamentele de muncă forțată.

Din conținutul textului

de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă persoanelor care,

în perioada precizată, au avut de suferit persecuții din motive etnice, materializate

în una din modalitățile anterior individualizate.

De

asemenea,

potrivit

art. 6¹

din

O.G.

nr. 105/1999 și art.

4

din Normele

pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ,

aprobate prin H.G. nr. 127/2002, d

ovada încadrării în situațiile

prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele

competente și,

î

n

lipsa acestor acte, prin orice mijloc de probă.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte,

Înalta Curte constată că din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă cu

evidență că intimatul-reclamant M.M. a avut de suferit persecuții din motive etnice,

fiind privat de libertate în locuri de detenție sau în lagăre de concentrare.

Așa cum bine a reținut

prima instanță, înscrisul intitulat „Declarație prin jurământ” aflat la dosarul

cauzei, din care rezultă că intimatul-reclamant M.M., în timpul urmăririi evreilor

a efectuat muncă obligatorie în perioadele: 01 iulie 1941-iulie 1942 - Cerna-Măcin

(Tulcea); iulie 1942-aprilie 1942 – Nămoloasa (Galați); aprilie 1942-martie 1944

– Balta-Bodorovka-Britafca Cicelnic (Transnistria) și martie 1944-august 1944 –

Doaga (Focșani), nu poate fi considerat o probă pro-cauza, fiind întocmit cu mult

înainte de apariția Legii nr. 189/2000, dar, în aceeași măsură, Înalta Curte apreciază

că reprezintă o probă pertinentă, concludentă, verosimilă și utilă cauzei.

De altfel, situația relatată

de intimatul-reclamant este susținută și de martorul V.M. prin declarația dată în

fața notarului H.I. (Israel).

Coroborând declarațiile

celor două persoane menționate, în contextul evenimentelor istorice petrecute, prima

instanță a ajuns la o concluzie justă pe care instanța de recurs și-o însușește.

În acest sens, Înalta

Curte constată că intimatul-reclamant a făcut dovada persecuției etnice la care

a fost suspus în perioada 1941-1944, constând în deportarea în lagăre de concentrare,

din afara țării, respectiv strămutarea din localitatea de domiciliu (Tulcea) în

altă localitate din țară, unde a fost obligat la muncă forțată.

Pentru motivele arătate,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

se va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa Județeană de Pensii Tulcea împotriva sentinței nr. 21/CA din 19

ianuarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială,

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2010.