ÎCCJ, decizie (scj.ro #86074)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86074) (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
- SECȚIILE UNITE -
DECIZIA Nr. 9
din 18
februarie
2008
Dosar nr. 66/2007
Publicat
in
Monitorul
Oficial
,
Partea
I nr.
831 din
10/12/2008
Sub
președinția
domnului
profesor
univ
.
dr
.
Nicolae
Popa
,
președintele
Înaltei
Curți
de
Casație
și
Justiție
,
Secțiile
Unite ale
Înaltei
Curți
de
Casație
și
Justiție
,
în
conformitate
cu
dispozițiile
art. 25 lit. a)
din
Legea
nr. 304/2004
privind
organizarea
judiciară
,
republicată
, s-au
întrunit
pentru
a
examina
recursul
în
interesul
legii
,
declarat
de
procurorul
general al
Parchetului
de
pe
lângă
Înalta
Curte
de
Casație
și
Justiție
,
privind
verificarea
legalității
și
temeiniciei
actului
de
trimitere
în
judecată
, conform art. 264
alin
.
3 din
Codul
de
procedură
penală
,
în
cazul
când
înaintarea
rechizitoriului
instanței
competente
se face
prin
adresă
, sub
semnătura
prim-
procurorului
,
procurorului
general al
parchetului
de
pe
lângă
curtea
de
apel
sau
a
procurorului
ierarhic
superior.
Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 87 de judecători din totalul de 114 aflați în funcție.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Nițu, prim-adjunct al procurorului general.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că semnătura procurorului ierarhic superior, pe adresa de înaintare a dosarului, nu este doar de natură administrativă, ci semnifică faptul că rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală.
SECȚIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu verificarea legalității și temeiniciei actului de trimitere în judecată, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală, în cazul când înaintarea rechizitoriului instanței competente se face prin adresă, sub semnătura prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului ierarhic superior.
Astfel, unele instanțe au considerat că, în asemenea situații, verificarea legalității și temeiniciei rechizitoriului se presupune efectuată în cazul în care acesta nu a fost infirmat, pentru realizarea condițiilor instituite de art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală fiind suficientă semnătura procurorului ierarhic superior pe adresa de înaintare a dosarului către instanța competentă.
Alte instanțe, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că verificarea rechizitoriului sub aspectul legalității și temeiniciei, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală, trebuie concretizată în mențiune expresă, apreciind că semnarea adresei de înaintare a dosarului de către procurorul ierarhic superior nu poate presupune îndeplinirea obligației instituite de acest text de lege.
Examinarea acestor puncte de vedere, în raport cu dispozițiile legale aplicabile, impune să se țină seama de următoarele:
Potrivit art. 264 alin. 1 din Codul de procedură penală, rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței de judecată.
Anterior modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea
nr. 356/2006
și Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 60/2006
, rechizitoriul trebuia întocmit de procurorul care a supravegheat urmărirea penală și dispoziția sa de trimitere în judecată producea efecte juridice, ca regulă generală, fără ca actul său să mai fie supus avizării procurorului ierarhic superior.
De la această regulă existau două excepții, în care rechizitoriul era supus confirmării organului ierarhic superior.
Astfel, dispozițiile
art. 209
alin. 5 din Codul de procedură penală prevedeau că, atunci când urmărirea penală era efectuată de procuror, rechizitoriul trebuia supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală era realizată de acesta, atribuția confirmării revenea procurorului ierarhic superior.
A doua situație era prevăzută în art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală. Potrivit acestui text de lege, când rechizitoriul era întocmit de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanței competente să judece cauza în fond, acesta era supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanțe.
În ambele ipoteze, confirmarea rechizitoriului, care este actul de sesizare a instanței, reprezenta o ratificare a acestuia, iar neconfirmarea lui în cazurile arătate mai sus atrăgea sancțiunea nulității absolute, dacă neregularitatea actului de sesizare nu putea fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen.
Or, ca
efect
al
modificărilor
aduse
prin
actele
normative
menționate
,
dispozițiile
art.
209
alin
.
5
și
art.
264
alin
.
2 din
Codul
de
procedură
penală
au
fost
abrogate,
astfel
că
,
în
reglementarea
actuală
,
singurele
dispoziții
care se
referă
la
emiterea
rechizitoriului
, ca act procedural de
sesizare
a
instanței
,
sunt
cele
ale art. 264 din
Codul
de
procedură
penală
.
În
acest
sens
,
este
de
observat
că
,
prin
noile
reglementări
, s-a
eliminat
confirmarea
rechizitoriului
de
către
procurorul-șef
în
cauzele
în
care
urmărirea
penală
se
efectuează
de
către
procuror
,
apreciindu
-se ca
fiind
o
măsură
de control
și
o
ingerință
din
partea
conducătorului
parchetului
,
în
condițiile
în
care
nu
are
atribuții
privind
întocmirea
actelor
de
urmărire
penală
,
așa
cum
rezultă
din
expunerea
de motive la
Legea
nr. 356/2006
.
Așa
fiind
, se
impune
să
se
constate
că
,
în
această
materie
,
instituția
confirmării
a
fost
înlocuită
cu
instituția
verificării
,
încât
implicarea
procurorului
ierarhic
superior
este
limitată
în
prezent
la
competența
de a
verifica
rechizitoriul
, sub
aspectul
legalității
și
temeiniciei
,
în
conformitate
cu
prevederile
alineatului
3 al art. 264 din
Codul
de
procedură
penală
.
Activitatea de verificare se poate finaliza prin identificarea unor carențe de legalitate sau/și temeinicie ori, dimpotrivă, cu concluzia deplinei conformități a rechizitoriului cu cerințele de temeinicie/legalitate.
Este adevărat că, potrivit art. 264 alin. 4 din Codul de procedură penală, "dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic superior care a efectuat verificarea îl înaintează instanței competente, împreună cu dosarul cauzei".
Dar, neprevederea expresă în legea procesuală a formei care trebuie să o îmbrace actul procesual al verificării legalității și temeiniciei rechizitoriului, nu poate înlătura obligativitatea menționării explicite a verificării.
De altfel, nici dispozițiile procedurale anterioare nu prevedeau modalitatea în care trebuia consemnată în scris confirmarea rechizitoriului de către prim-procuror. Cu toate acestea, atestarea procedurii de confirmare se făcea prin mențiune expresă pe rechizitoriu, cu semnarea și parafarea de către prim-procuror a rechizitoriului supus confirmării.
Or,
îndeplinirea
procedurii
de
verificare
prevăzute
în
art.
264
alin
.
3 din
Codul
de
procedură
penală
nu
trebuie
să
fie
echivocă
și
nici
nu
poate
fi
considerată
că
ar
rezulta
implicit din
semnarea
unei
adrese
de
înaintare
a
dosarului
,
cât
timp
rechizitoriului
îi
lipsește
mențiunea
privind
verificarea
lui
sub
aspectul
legalității
și
al
temeiniciei
.
Adresa
de
înaintare
semnată
de prim-
procuror
constituie
doar
mijlocul
de
corespondență
între
autoritățile
judiciare
,
sesizarea
instanței
neputând
fi
decât
efectul
rechizitoriului
, care
trebuie
să
cuprindă
dispoziția
de
trimitere
în
judecată
și
mențiunea
verificării
acestuia
sub
aspectul
legalității
și
temeiniciei
de
către
prim-
procurorul
parchetului
.
Lipsa
verificării
legalității
și
temeiniciei
rechizitoriului
invalidează
sesizarea
instanței
,
aceasta
fiind
făcută
cu
încălcarea
unor
dispoziții
legale
esențiale
.
Pe de altă parte, trebuie observat că în
art. 300
alin. 1 din Codul de procedură penală se prevede că "instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare".
Ca urmare, din aceste prevederi reiese în mod vădit că instanța, constatând neregularitatea actului de sesizare, sub aspectul lipsei mențiunii referitoare la verificarea rechizitoriului cu privire la legalitate și temeinicie, în condițiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, trebuie să dispună înlăturarea ei, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen.
În
consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, și ale art.
414
2
din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se decide că dispozițiile art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conțină mențiunea "verificat sub aspectul legalității și temeiniciei" și că lipsa acestei mențiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condițiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, o atare lipsă putând fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop.
PENTRU ACESTE MOTIVE
în numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Dispozițiile
art. 264
alin. 3 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că, rechizitoriul trebuie să conțină mențiunea "verificat sub aspectul legalității și temeiniciei".
Lipsa acestei mențiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condițiile
art. 300
alin. 2 din Codul de procedură penală, în sensul că ea poate fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop.
Obligatorie, potrivit
art. 414
2
alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2008.
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
prov. univ. dr.
NICOLAE POPA
Prim-
magistrat-asistent
,
Victoria
Maftei