ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7293/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7293/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, deliberând,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 23 aprilie 2010,

reclamantul P.M.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice

și a solicitat să fie obligat la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului

preluat abuziv de către stat, situat în comuna D., sat V.N., Jud. Argeș, proprietatea

autoarei sale M.E.N.S., urmând a se acorda despăgubirea începând cu data preluării

bunului și până la momentul restituirii posesiei.

În

drept,

reclamantul

a invocat prevederile art. 480 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1668 din 10

octombrie 2011 Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, potrivit

actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1./1939 de către Tribunalul Ilfov,

autoarea reclamantului a dobândit în proprietate moșia C.P. (în suprafață de 58,5548

ha) situată în comuna D., satul V.N. Prin procesul-verbal datat 04 septembrie 1949,

această moșie, alcătuită din suprafețe de teren și construcții, a fost preluată

de stat și dată în administrarea comunei D.

Instanța a mai constatat că, prin sentința

civilă nr. 2633 din 10 decembrie 2007 a Judecătoriei Câmpulung, hotărâre rămasă

irevocabilă, a fost admisă acțiunea introdusă de reclamant și s-a constatat preluarea

fără titlu a averii ce a aparținut autoarei

reclamantului, N.M.E., avere situată pe raza comunei D. Totodată,

s-a constatat nulitatea procesului-verbal de preluare datat 04 septembrie 1949 și

s-a dispus obligarea Comisiei locale de fond funciar D. și Primăriei comunei D.

să transmită actele Comisiei județene de fond funciar și Prefectului pentru emiterea

titlului de proprietate. Conform procesului-verbal de predare-primire întocmit la

data de 17 aprilie 2007 de către Consiliul Județean Argeș în baza dispoziției Președintelui

Consiliului județean Argeș nr. 15 din 04 ianuarie 2007, reclamantului i-a fost restituit

în natură imobilul teren în suprafață de 18494,9 mp și construcțiile existente pe

acesta, situate în comuna D., sat V.N.

Tribunalul a constatat că, în cauză, se

pretinde de către reclamant ca pârâtul Statul Român să-i plătească contravaloarea

lipsei de folosință pentru imobilul situat în comuna D., jud. Argeș, imobil ce a

aparținut autoarei sale, începând cu data preluării bunului, 04 septembrie 1949.

S-a reținut că atât dispoziția de restituire

în natură, cât și procesul-verbal de predare au fost întocmite de organul în drept,

în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, lege speciala cu caracter profund

reparatoriu, și care reglementează regimul juridic al imobilelor terenuri și construcții

preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, așa încât față de măsura

deja dispusă, solicitările formulate de reclamant prin acțiunea de față, ar presupune

o dublă reparație, fiind lipsite de suport legal.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul,

susținând că soluția este

eronată, având la bază confuzia între dreptul la restituirea fizică a bunului și

dreptul la restituirea fructelor sau a contravalorii lipsei de folosință a acestuia

pe perioada cât s-a aflat în mâna unui neproprietar.

În acest sens, trebuie reținute dispozițiile

art. 480-481 C. civ. anterior, în vigoare la data introducerii acțiunii, care reglementau

în mod distinct dreptul de proprietate asupra bunului și compensația pentru încetarea

dreptului de proprietate prin expropriere, precum și cele ale art. 483, 485, 486,

487 și 523 din noul C. civ., care reglementează dreptul proprietarului de a primi

fructele civile și condițiile în care posesorul le-ar putea reține.

Apelul a fost respins ca nefondat prin

decizia nr. 63/ A/13 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut, la fel ca și

prima instanță a fondului, că printr-o sentință anterioară (nr. 2633 din 10

decembrie 2007 a Judecătoriei Câmpulung) s-a admis acțiunea formulată de P.M.C.,

s-a constatat preluarea fără titlu a averii aparținând defunctei N.M.E. situată

pe raza comunei D., s-a constatat nulitatea absolută a procesului verbal de preluare

din 4 septembrie 1949, și s-a constatat că proprietatea bunurilor nu a fost pierdută

de autorul reclamantului. Instanța a obligat Comisia locală de fond funciar D. și

Primarul comunei D. să transmită actele reclamantului în vederea emiterii titlului

de proprietate în condițiile Legii nr. 247/2005, Comisiei județene de fond funciar

și Prefectului.

Sentința menționată a fost executată, fapt

constatat prin încheierea proceselor-verbale prin care Consiliul județean Argeș

a predat reclamantului imobilele preluate abuziv.

S-a constatat că prezenta acțiune, formulată

în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, are ca obiect

obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului preluat

abuziv de către stat, de la data preluării bunului și până la data restituirii posesiei,

reclamantul invocând art. 480 C. civ., pentru restituirea fructelor sau a contravalorii

lipsei de folosință a acestuia, pe perioada cât imobilul s-a aflat în mâna unui

neproprietar.

Conform prevederilor dreptului comun invocate

de apelantul reclamant, dreptul proprietarului de a obține odată cu restituirea

bunului și toate accesoriile sale (fructe și producte) este un drept de creanță

iar potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție

a acțiunilor referitoare la un obiect patrimonial este de 3 ani. În condițiile în

care printr-o hotărâre anterioară pronunțată în temeiul legii speciale de reparație,

respectiv Legea nr. 247/2005, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că autoritățile

Statului Român trebuie să restituie bunurile preluate abuziv, acesta are calitate

procesuală activă și în acțiunea prin care se solicita accesoriile bunului (fructele

civile). De asemenea, conform dreptului comun, din momentul introducerii acțiunii

în justiție contra posesorului, pârâtul a încetat să mai fie de bună credință și

de la acel moment se datorează fructele civile.

Pe de altă parte, s-a reținut că măsurile

reparatorii au fost acordate în temeiul legii speciale, care, prin conținutul ei,

nu face nicio referire la alte despăgubiri, cum ar fi fructele civile și aceasta

deoarece legiuitorul adoptând actul normativ în scop reparator a avut în vedere,

prin compensația care se va acorda, despăgubirea integrală a celui de care statul

a abuzat fără drept.

În

această situație, nu se poate recunoaște un alt raport juridic

de despăgubire bănească decât cel reglementat prin legea specială, fără a nesocoti

prevederile legii speciale, conform căreia persoanele îndreptățite își pot valorifica

dreptul la acordarea măsurilor reparatorii în cadrul procedurii prevăzute de Legea

nr. 247/2005. Raportul juridic prevăzut legea invocată se naște prin transmiterea

cererii de restituire și este stabilit între persoana îndreptățită și entitățile

juridice care, conform legii speciale, au soluționat cererea de restituire.

În

ceea ce privește concursul dintre legea specială și dreptul

comun invocat de reclamant, Curtea a constatat că acesta a fost tranșat, cu referire

la Legea nr. 10/2001, prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul legii de

Înalta Curte de Casație și Justiție, raționamentul respectiv fiind aplicabil și

în cauza de față. Astfel, în virtutea principiului „specialul derogă de la general",

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială.

S-a constatat totodată, că jurisprudența

Curții europene lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea

măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților

preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Incertitudinea - fie legislativă,

administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor

important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care

are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta

asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că

restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse

de Legea nr. 247/2005, iar o acțiune directă îndreptată împotriva statului în care

să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute

de lege, solicitate cu suprimarea procedurilor stabilite în acest sens, nu-și poate

avea temei suficient în sensul art. 1 din Protocolul nr.

I

adițional la Convenție.

În

cauză, apelantul reclamant s-a adresat atât autorităților

administrative cât și instanței de judecată pentru recunoașterea dreptului său,

iar după finalizarea procedurilor judiciare, respectivul drept a fost recunoscut

conform sentinței civile nr. 2633 din 10 decembrie 2007 a Judecătoriei Câmpulung,

sentință care a fost executată. Urmare a pronunțării hotărârii judecătorești menționate,

reclamantul a devenit titularul unui bun în sensul art 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, însă după executarea sentinței, reclamantul nu este lipsit de folosința

imobilelor asupra cărora i s-a recunoscut dreptul de proprietate în procedura legii

speciale de reparație.

Reținând că dreptul comun nu se poate aplica

prioritar sau în concurs cu legea specială, că nu se poate recunoaște un alt raport

juridic de despăgubire bănească decât cel reglementat prin legea specială și că,

pentru perioada anterioară sentinței civile nr. 2633 din 10 decembrie 2007 a Judecătoriei

Câmpulung care a recunoscut în favoarea reclamantului unui „bun", reclamantul

nu poate invoca o încălcare a Convenției, Curtea a constatat că prima instanță a

respins în mod corect acțiunea reclamantului.

Decizia a fost atacată cu recurs de către

reclamant, care a formulat critici sub următoarele aspecte:

- Soluția a fost pronunțată cu aplicarea

greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât, deși apelul a fost respins

ca nefondat, întreaga motivare a deciziei demonstrează că cererea a fost analizată

prin prisma unei veritabile inadmisibilități a acțiunii prin raportare la legea

specială și la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără

ca aceste aspecte să fi fost puse în discuția părților, existând astfel contradicție

între considerente și dispozitiv (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.).

Astfel, s-a arătat că decizia este motivată

cu referire la legea specială și la faptul că o cerere care comportă și aplicarea

unor norme sau principii generale nu poate fi primită, situație care corespunde

unei veritabile excepții de inadmisibilitate, deși nu a fost pusă în dezbaterea

contradictorie a părților.

Instanța nu a analizat fondul cererii,

împrejurarea că a fost dovedită continuitatea dreptului de proprietate și reaua-credință

a statului cu privire la exercitarea posesiei asupra imobilului.

Eliminând normele și principiile generale,

instanța a limitat nejustifîcat dreptul de acces la justiție, ceea ce constituie

o ingerință

nepermisă într-un drept fundamental, deși

o asemenea ingerință trebuie să fie reglementată obligatoriu de lege, or, niciunde

în legea specială nu se prevede înlăturarea de la aplicare a normelor de drept care

permit restituirea fructelor civile sau a contravalorii acestora după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Deși instanța de apel motivează că despăgubirile

au fost date conform legii speciale, nu arată în concret care sunt măsurile reparatorii

acordate.

Plecând de la premisa greșită că legiuitorul

a asigurat despăgubirea integrală prin acordarea unei compensații, deoarece legea

specială nu face referire și la acordarea de fructe civile, instanța de apel nu

observă un principiu fundamental de drept, potrivit căruia legea specială se completează

cu dreptul comun.

Aceeași premisă greșită și interpretare

defectuoasă a legii speciale conduce instanța la raționamentul eronat conform căruia

nu se poate recunoaște un alt raport juridic de despăgubire bănească decât cel reglementat

de legea specială, fără a contraveni procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005.

Instanța a stabilit greșit raportul dintre

legea specială și dreptul internațional din perspectiva deciziei nr. 33/2008, deși

aceasta are în vedere exclusiv admisibilitatea acțiunii în revendicare după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, reclamantul solicită statului drepturi

accesorii față de restituirea posesiei imobilului nu măsuri reparatorii conform

legii speciale pentru un bun care nu s-ar putea restitui în natură, așa cum prevede

Legea nr. 247/2005.

Recurentul-reclamant este proprietarul

unui bun actual, recunoscut ca atare prin pronunțarea unor hotărâri definitive și

irevocabile prin care a fost admisă acțiunea în constatarea continuității dreptului

de proprietate.

Ca atare, nu este vorba de un drept nou

de proprietate ci de situația supraviețuirii vechiului drept ce a fost împiedicat

a fi exercitat, iar de această împiedicare se face vinovat statul român.

O asemenea privare de exercițiul dreptului,

însoțit de lipsa totală de compensații, este contrară art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție.

Simplul fapt că a fost restituit imobilul

în urma procedurilor inițiate în fața instanțelor naționale nu poate înlătura consecințele

încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât interesul

patrimonial are o bază suficientă în dreptul

intern, deoarece este recunoscut în mod expres de stat și este confirmat de o jurisprudență

bine stabilită a instanțelor.

Reiterând argumentele anterioare, recurentul-reclamant

a arătat că este eronată concluzia instanței de apel în sensul că dreptul comun

nu se poate aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială și că nu s-ar

putea recunoaște un alt raport juridic de despăgubire bănească decât cel reglementat

de Legea nr. 247/2005.

Aceasta întrucât, deși bunul face obiect

al legii speciale în ceea ce privește restituirea sa în natură, legea specială nu

lămurește aspectul lipsei de folosință, aceasta completându-se cu normele generale

de drept comun.

Analizând criticile deduse judecății,

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere următoarele

considerente:

- Contrar susținerii recurentului, soluția

adoptată în cauză nu este rezultatul unei aplicări eronate a normelor substanțiale

și nici a încălcării regulii de drept referitoare la raportul dintre norma generală

și cea specială.

Astfel, în cauză s-a statuat corect, ținându-se

seama de regimul juridic al bunului - preluat de stat abuziv în anul 1949 - că acesta

intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, în temeiul căreia s-a și obținut,

de altfel, reparația (prin restituirea imobilului).

În mod cu totul nejustificat recurentul-reclamant

pretinde că în completarea legii speciale, care prevede modalitatea în care se realizează

repararea prejudiciului creat prin preluarea abuzivă a imobilelor de către stat,

instanța ar fi trebuit să aplice normele dreptului comun care vin în completarea

normei speciale, contravaloarea lipsei de folosință putând fi solicitată pe temeiul

art. 480 C. civ. (care a reprezentat cauza cererii de chemare în judecată).

Susținerea este neîntemeiată, deoarece

în această materie legiuitorul a optat pentru anumite forme de asigurare a reparației

-în natură sau prin echivalent -, fără să considere oportună acordarea de despăgubiri

constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor.

În acest sens, se constată că, potrivit

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și potrivit jurisprudenței dezvoltate

de instanța de contencios european în aplicarea acestui text, se recunoaște statelor

o marjă largă de apreciere în adoptarea legilor pe care le consideră necesare pentru

reglementarea folosinței bunurilor conform interesului general.

Mai ales în situațiile ce presupun indemnizarea

unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecințe

economice importante asupra ansamblului unui stat, s-a apreciat de către Curtea

Europeană că autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară

în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale ale persoanelor

(cauza Broniowski c. Poloniei).

Și aceasta, îndeosebi atunci când dreptul

la despăgubire decurge dintr-o privare de proprietate impusă persoanei nu de statul

în cauză, ci este concepută pentru a atenua efectele unei privări de bun datorate

unui regim politic anterior.

Or, soluția legislativă (Legea nr. 10/2001)

adoptată într-un anumit context economic, a corespuns necesității de realizare a

unui echilibru între interesele particulare (ale persoanelor deposedate abuziv)

și interesul general al unei societăți care nu putea susține atenuarea nedreptăților

anterioare prin crearea unor nedreptăți noi prin grevarea bugetului statului pe

termen lung (ceea ce nu mai era de natură să asigure raportul corect între exigențele

interesului general și imperativul salvării dreptului fundamental la proprietate

al particularilor).

În acest context, în care problema restituirilor

a fost rezolvată într-un cadru normativ special, numai prin ignorarea regulii potrivit

căreia „specialul derogă de la general" (specialia generalibus derogani), recurentul

poate susține că dreptul comun vine să completeze norma specială.

În felul acesta, se adaugă, practic, la

voința legiuitorului care nu a înțeles să lase aspecte ale măsurilor reparatorii

vizând imobilele preluate abuziv pe seama dreptului comun (în privința acelor imobile

care nu au făcut obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001, facându-se mențiunea,

fie că se va adopta un act normativ special - ca în situația bunurilor aparținând

patrimoniului sindical -, fie că reprezintă deja obiect al unor reglementări speciale,

ca în situația bunurilor aparținând cultelor religioase ori minorităților naționale).

Faptul că, așa cum arată recurentul, nicăieri

în legea specială nu se prevede înlăturarea de la aplicare a normelor de drept comun

care permit restituirea fructelor

civile sau a contravalorii acestora, nu este un argument care să-i justifice temeiul

legal al pretențiilor.

Dimpotrivă, o asemenea critică ignoră regula

de drept potrivit căreia specialul este întotdeauna derogatoriu de la general, nefiind

necesar ca aceasta să fie inserată ca atare în actul normativ pentru a fi efectivă.

Tot astfel, este nefondată susținerea potrivit

căreia n-ar exista suprapunere între norma specială și cea generală, așa încât,

neexistând incompatibilitate de reglementare, înseamnă că norma generală nu este

înlăturată de la aplicare.

Așa cum s-a arătat anterior, legea specială

asigură cadrul normativ integral pentru repararea prejudiciilor cauzate prin preluarea

abuzivă a imobilelor de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

(excepție făcând imobilele menționate la art. 8 din Legea nr. 10/2001, dar al căror

regim juridic este avut în vedere tot în cadrul unor reglementări speciale), în

modalitatea aleasă de legiuitor, astfel încât „în completarea" acestei reglementări

nu poate veni norma generală.

Nemulțumirea reclamantului-recurent vizează,

de fapt, opțiunea legiuitorului de asigurare a reparației, pretinzând, pe lângă

restituirea bunului, și contravaloarea lipsei de folosință pe perioada cuprinsă

între data preluării bunului (anul 1949) și până la momentul restituirii posesiei

(în 2007).

Faptul că reclamantul beneficiază, cum

afirmă, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 - constând în aceea că a

fost recunoscută continuitatea dreptului său de proprietate, în condițiile unei

preluări abuzive a imobilului - a reprezentat tocmai fundamentul restituirii în

natură a imobilului în procedura Legii nr. 10/2001.

În

rest, așa cum corect constată instanța de apel, pretinsul

drept de creanță, având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință a imobilului

pentru perioada în care a fost deținut de către stat, nu are o bază suficientă în

dreptul intern - în care, valorificarea unei creanțe constând în despăgubiri, ca

măsură reparatorie prin echivalent se poate realiza în condițiile reglementate de

Legea nr. 247/2005 - și nici într-o jurisprudență conturată, constantă sau previzibilă

care să fi confirmat asemenea pretenții.

De aceea, pentru ca un drept de creanță

să fie asimilat noțiunii de bun în sensul jurisprudenței Curții europene, este necesar,

așa

cum corect a reținut și

instanța de apel, ca el să fie constatat sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească

trecută în puterea lucrului judecat, iar nu să facă obiectul unei contestări sau

proceduri judiciare de stabilire.

În realitate, prin demersul judiciar inițiat,

se tinde la o dublă reparație, în condițiile în care, prin recurgerea la legea specială

-adoptată în conformitate cu normele convenționale, care lasă la latitudinea statelor

semnatare ale Convenției, luarea măsurilor legislative considerate necesare pentru

restituirea, în natură sau prin echivalent, a proprietăților preluate abuziv - reclamantul

a obținut restituirea bunului.

Un asemenea demers, pe care reclamantul

și-l fundamentează pe normele dreptului comun, îl situează în afara cadrului legal

și dintr-un alt punct de vedere, corect reținut de instanța de apel.

Astfel, ignorând reglementarea specială

și considerând că valorificarea dreptului la contravaloarea lipsei de folosință

a imobilului în perioada cuprinsă între momentul preluării abuzive și cel al restituirii

bunului (care, potrivit procesului-verbal de predare-primire a avut loc la 17

aprilie 2007) s-ar realiza potrivit dreptului comun, recurentul nesocotește faptul

că normele de drept comun permit valorificarea unei creanțe înăuntrul termenului

general de prescripție extinctivă care este de 3 ani și care începe să curgă de

la data nașterii dreptului subiectiv.

În speță, promovarea acțiunii la data de

19 aprilie 2010 situează, într-adevăr, demersul judiciar al reclamantului în afara

termenului legal de prescripție, având în vedere că pretențiile a căror recunoaștere

o poate susține, din punct de vedere al prescripției extinctive, se situează în

ultimii 3 ani dinaintea introducerii acțiunii (fiind fără relevanță prorogarea legală

invocată, datorată zilelor nelucrătoare).

Conform actului de învestire a instanței,

reclamantul a cerut contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în perioada

1949-2007, așa încât intervalul 2007-2010, care ar fi acoperit de normele referitoare

la prescripție, se situează în afara perioadei pentru care au fost formulate pretențiile.

- Susținerea că decizia din apel ar avea

la bază o veritabilă excepție de inadmisibilitate - care n-a fost pusă în dezbaterea

părților și, astfel, s-ar fi încălcat principiul contradictorialității, existând,

totodată, contradicție între dispozitiv și considerente, cu incidența art. 304

pct. 7 C. proc. civ., în aprecierea recurentului - este, de asemenea, nefondată.

Aceasta, întrucât prima instanță, în fundamentarea

soluției, reținuse aceeași aplicare a legii speciale, în cadrul căreia s-a obținut

valorificarea pretențiilor, așa încât noul demers este lipsit de temei legal.

Or, acest aspect a fost combătut prin motivele

de apel, instanța trebuind să răspundă, atunci când a realizat controlul de legalitate,

criticii formulate.

Nu se poate pretinde, așa cum greșit face

recurentul, că instanța de apel nu a pus în discuția părților argumentele soluției,

întrucât considerentele deciziei reprezintă rezultatul deliberării instanței, într-o

fază ulterioară închiderii dezbaterilor în proces.

În consecință, potrivit considerentelor

expuse, criticile au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul P.M.C. împotriva deciziei nr. 63 A din 13 februarie 2012 a Curții

de Apel București, secția a

IV

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

28 noiembrie 2012.