ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7293/2012

Asupra cauzei civile de față, deliberând, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 23 aprilie 2010, reclamantul P.M.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat să fie obligat la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului preluat abuziv de către stat, situat în comuna D., sat V.N., Jud. Argeș, proprietatea autoarei sale M.E.N.S., urmând a se acorda despăgubirea începând cu data preluării bunului și până la momentul restituirii posesiei. În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 480 C. civ. Prin sentința civilă nr. 1668 din 10 octombrie 2011 Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1./1939 de către Tribunalul Ilfov, autoarea reclamantului a dobândit în proprietate moșia C.P. (în suprafață de 58,5548 ha) situată în comuna D., satul V.N.

Prin procesul-verbal datat 04 septembrie 1949, această moșie, alcătuită din suprafețe de teren și construcții, a fost preluată de stat și dată în administrarea comunei D. Instanța a mai constatat că, prin sentința civilă nr. 2633 din 10 decembrie 2007 a Judecătoriei Câmpulung, hotărâre rămasă irevocabilă, a fost admisă acțiunea introdusă de reclamant și s-a constatat preluarea fără titlu a averii ce a aparținut autoarei reclamantului, N.M.E., avere situată pe raza comunei D. Totodată, s-a constatat nulitatea procesului-verbal de preluare datat 04 septembrie 1949 și s-a dispus obligarea Comisiei locale de fond funciar D. și Primăriei comunei D. să transmită actele Comisiei județene de fond funciar și Prefectului pentru emiterea titlului de proprietate.

Conform procesului-verbal de predare-primire întocmit la data de 17 aprilie 2007 de către Consiliul Județean Argeș în baza dispoziției Președintelui Consiliului județean Argeș nr. 15 din 04 ianuarie 2007, reclamantului i-a fost restituit în natură imobilul teren în suprafață de 18494,9 mp și construcțiile existente pe acesta, situate în comuna D., sat V.N.

Tribunalul a constatat că, în cauză, se pretinde de către reclamant ca pârâtul Statul Român să-i plătească contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul situat în comuna D., jud. Argeș, imobil ce a aparținut autoarei sale, începând cu data preluării bunului, 04 septembrie 1949. S-a reținut că atât dispoziția de restituire în natură, cât și procesul-verbal de predare au fost întocmite de organul în drept, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, lege speciala cu caracter profund reparatoriu, și care reglementează regimul juridic al imobilelor terenuri și construcții preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, așa încât față de măsura deja dispusă, solicitările formulate de reclamant prin acțiunea de față, ar presupune o dublă reparație, fiind lipsite de suport legal.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, susținând că soluția este eronată, având la bază confuzia între dreptul la restituirea fizică a bunului și dreptul la restituirea fructelor sau a contravalorii lipsei de folosință a acestuia pe perioada cât s-a aflat în mâna unui neproprietar. În acest sens, trebuie reținute dispozițiile art. 480-481 C. civ. anterior, în vigoare la data introducerii acțiunii, care reglementau în mod distinct dreptul de proprietate asupra bunului și compensația pentru încetarea dreptului de proprietate prin expropriere, precum și cele ale art. 483, 485, 486, 487 și 523 din noul C. civ., care reglementează dreptul proprietarului de a primi fructele civile și condițiile în care posesorul le-ar putea reține.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 63/ A/13 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, la fel ca și prima instanță a fondului, că printr-o sentință anterioară (nr. 2633 din 10 decembrie 2007 a Judecătoriei Câmpulung) s-a admis acțiunea formulată de P.M.C., s-a constatat preluarea fără titlu a averii aparținând defunctei N.M.E. situată pe raza comunei D., s-a constatat nulitatea absolută a procesului verbal de preluare din 4 septembrie 1949, și s-a constatat că proprietatea bunurilor nu a fost pierdută de autorul reclamantului. Instanța a obligat Comisia locală de fond funciar D. și Primarul comunei D. să transmită actele reclamantului în vederea emiterii titlului de proprietate în condițiile Legii nr. 247/2005, Comisiei județene de fond funciar și Prefectului.

Sentința menționată a fost executată, fapt constatat prin încheierea proceselor-verbale prin care Consiliul județean Argeș a predat reclamantului imobilele preluate abuziv. S-a constatat că prezenta acțiune, formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, are ca obiect obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului preluat abuziv de către stat, de la data preluării bunului și până la data restituirii posesiei, reclamantul invocând art. 480 C. civ., pentru restituirea fructelor sau a contravalorii lipsei de folosință a acestuia, pe perioada cât imobilul s-a aflat în mâna unui neproprietar.

Conform prevederilor dreptului comun invocate de apelantul reclamant, dreptul proprietarului de a obține odată cu restituirea bunului și toate accesoriile sale (fructe și producte) este un drept de creanță iar potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție a acțiunilor referitoare la un obiect patrimonial este de 3 ani. În condițiile în care printr-o hotărâre anterioară pronunțată în temeiul legii speciale de reparație, respectiv Legea nr. 247/2005, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că autoritățile Statului Român trebuie să restituie bunurile preluate abuziv, acesta are calitate procesuală activă și în acțiunea prin care se solicita accesoriile bunului (fructele civile).

De asemenea, conform dreptului comun, din momentul introducerii acțiunii în justiție contra posesorului, pârâtul a încetat să mai fie de bună credință și de la acel moment se datorează fructele civile. Pe de altă parte, s-a reținut că măsurile reparatorii au fost acordate în temeiul legii speciale, care, prin conținutul ei, nu face nicio referire la alte despăgubiri, cum ar fi fructele civile și aceasta deoarece legiuitorul adoptând actul normativ în scop reparator a avut în vedere, prin compensația care se va acorda, despăgubirea integrală a celui de care statul a abuzat fără drept. În această situație, nu se poate recunoaște un alt raport juridic de despăgubire bănească decât cel reglementat prin legea specială, fără a nesocoti prevederile legii speciale, conform căreia persoanele îndreptățite își pot valorifica dreptul la acordarea măsurilor reparatorii în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005.

Raportul juridic prevăzut legea invocată se naște prin transmiterea cererii de restituire și este stabilit între persoana îndreptățită și entitățile juridice care, conform legii speciale, au soluționat cererea de restituire. În ceea ce privește concursul dintre legea specială și dreptul comun invocat de reclamant, Curtea a constatat că acesta a fost tranșat, cu referire la Legea nr. 10/2001, prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, raționamentul respectiv fiind aplicabil și în cauza de față. Astfel, în virtutea principiului „specialul derogă de la general", concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială.

S-a constatat totodată, că jurisprudența Curții europene lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 247/2005, iar o acțiune directă îndreptată împotriva statului în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, solicitate cu suprimarea procedurilor stabilite în acest sens, nu-și poate avea temei suficient în sensul art. 1 din Protocolul nr. I adițional la Convenție. În cauză, apelantul reclamant s-a adresat atât autorităților administrative cât și instanței de judecată pentru recunoașterea dreptului său, iar după finalizarea procedurilor judiciare, respectivul drept a fost recunoscut conform sentinței civile nr. 2633 din 10 decembrie 2007 a Judecătoriei Câmpulung, sentință care a fost executată.

Urmare a pronunțării hotărârii judecătorești menționate, reclamantul a devenit titularul unui bun în sensul art 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, însă după executarea sentinței, reclamantul nu este lipsit de folosința imobilelor asupra cărora i s-a recunoscut dreptul de proprietate în procedura legii speciale de reparație. Reținând că dreptul comun nu se poate aplica prioritar sau în concurs cu legea specială, că nu se poate recunoaște un alt raport juridic de despăgubire bănească decât cel reglementat prin legea specială și că, pentru perioada anterioară sentinței civile nr. 2633 din 10 decembrie 2007 a Judecătoriei Câmpulung care a recunoscut în favoarea reclamantului unui „bun", reclamantul nu poate invoca o încălcare a Convenției, Curtea a constatat că prima instanță a respins în mod corect acțiunea reclamantului.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a formulat critici sub următoarele aspecte: - Soluția a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât, deși apelul a fost respins ca nefondat, întreaga motivare a deciziei demonstrează că cererea a fost analizată prin prisma unei veritabile inadmisibilități a acțiunii prin raportare la legea specială și la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără ca aceste aspecte să fi fost puse în discuția părților, existând astfel contradicție între considerente și dispozitiv (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Astfel, s-a arătat că decizia este motivată cu referire la legea specială și la faptul că o cerere care comportă și aplicarea unor norme sau principii generale nu poate fi primită, situație care corespunde unei veritabile excepții de inadmisibilitate, deși nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților.

Instanța nu a analizat fondul cererii, împrejurarea că a fost dovedită continuitatea dreptului de proprietate și reaua-credință a statului cu privire la exercitarea posesiei asupra imobilului. Eliminând normele și principiile generale, instanța a limitat nejustifîcat dreptul de acces la justiție, ceea ce constituie o ingerință nepermisă într-un drept fundamental, deși o asemenea ingerință trebuie să fie reglementată obligatoriu de lege, or, niciunde în legea specială nu se prevede înlăturarea de la aplicare a normelor de drept care permit restituirea fructelor civile sau a contravalorii acestora după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Deși instanța de apel motivează că despăgubirile au fost date conform legii speciale, nu arată în concret care sunt măsurile reparatorii acordate.

Plecând de la premisa greșită că legiuitorul a asigurat despăgubirea integrală prin acordarea unei compensații, deoarece legea specială nu face referire și la acordarea de fructe civile, instanța de apel nu observă un principiu fundamental de drept, potrivit căruia legea specială se completează cu dreptul comun. Aceeași premisă greșită și interpretare defectuoasă a legii speciale conduce instanța la raționamentul eronat conform căruia nu se poate recunoaște un alt raport juridic de despăgubire bănească decât cel reglementat de legea specială, fără a contraveni procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005. Instanța a stabilit greșit raportul dintre legea specială și dreptul internațional din perspectiva deciziei nr. 33/2008, deși aceasta are în vedere exclusiv admisibilitatea acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, reclamantul solicită statului drepturi accesorii față de restituirea posesiei imobilului nu măsuri reparatorii conform legii speciale pentru un bun care nu s-ar putea restitui în natură, așa cum prevede Legea nr. 247/2005. Recurentul-reclamant este proprietarul unui bun actual, recunoscut ca atare prin pronunțarea unor hotărâri definitive și irevocabile prin care a fost admisă acțiunea în constatarea continuității dreptului de proprietate. Ca atare, nu este vorba de un drept nou de proprietate ci de situația supraviețuirii vechiului drept ce a fost împiedicat a fi exercitat, iar de această împiedicare se face vinovat statul român. O asemenea privare de exercițiul dreptului, însoțit de lipsa totală de compensații, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Simplul fapt că a fost restituit imobilul în urma procedurilor inițiate în fața instanțelor naționale nu poate înlătura consecințele încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât interesul patrimonial are o bază suficientă în dreptul intern, deoarece este recunoscut în mod expres de stat și este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor. Reiterând argumentele anterioare, recurentul-reclamant a arătat că este eronată concluzia instanței de apel în sensul că dreptul comun nu se poate aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială și că nu s-ar putea recunoaște un alt raport juridic de despăgubire bănească decât cel reglementat de Legea nr. 247/2005. Aceasta întrucât, deși bunul face obiect al legii speciale în ceea ce privește restituirea sa în natură, legea specială nu lămurește aspectul lipsei de folosință, aceasta completându-se cu normele generale de drept comun.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere următoarele considerente: - Contrar susținerii recurentului, soluția adoptată în cauză nu este rezultatul unei aplicări eronate a normelor substanțiale și nici a încălcării regulii de drept referitoare la raportul dintre norma generală și cea specială. Astfel, în cauză s-a statuat corect, ținându-se seama de regimul juridic al bunului - preluat de stat abuziv în anul 1949 - că acesta intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, în temeiul căreia s-a și obținut, de altfel, reparația (prin restituirea imobilului).

În mod cu totul nejustificat recurentul-reclamant pretinde că în completarea legii speciale, care prevede modalitatea în care se realizează repararea prejudiciului creat prin preluarea abuzivă a imobilelor de către stat, instanța ar fi trebuit să aplice normele dreptului comun care vin în completarea normei speciale, contravaloarea lipsei de folosință putând fi solicitată pe temeiul art. 480 C. civ. (care a reprezentat cauza cererii de chemare în judecată). Susținerea este neîntemeiată, deoarece în această materie legiuitorul a optat pentru anumite forme de asigurare a reparației -în natură sau prin echivalent -, fără să considere oportună acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor.

În acest sens, se constată că, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și potrivit jurisprudenței dezvoltate de instanța de contencios european în aplicarea acestui text, se recunoaște statelor o marjă largă de apreciere în adoptarea legilor pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosinței bunurilor conform interesului general. Mai ales în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, s-a apreciat de către Curtea Europeană că autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale ale persoanelor (cauza Broniowski c. Poloniei).

Și aceasta, îndeosebi atunci când dreptul la despăgubire decurge dintr-o privare de proprietate impusă persoanei nu de statul în cauză, ci este concepută pentru a atenua efectele unei privări de bun datorate unui regim politic anterior. Or, soluția legislativă (Legea nr. 10/2001) adoptată într-un anumit context economic, a corespuns necesității de realizare a unui echilibru între interesele particulare (ale persoanelor deposedate abuziv) și interesul general al unei societăți care nu putea susține atenuarea nedreptăților anterioare prin crearea unor nedreptăți noi prin grevarea bugetului statului pe termen lung (ceea ce nu mai era de natură să asigure raportul corect între exigențele interesului general și imperativul salvării dreptului fundamental la proprietate al particularilor).

În acest context, în care problema restituirilor a fost rezolvată într-un cadru normativ special, numai prin ignorarea regulii potrivit căreia „specialul derogă de la general" (specialia generalibus derogani), recurentul poate susține că dreptul comun vine să completeze norma specială. În felul acesta, se adaugă, practic, la voința legiuitorului care nu a înțeles să lase aspecte ale măsurilor reparatorii vizând imobilele preluate abuziv pe seama dreptului comun (în privința acelor imobile care nu au făcut obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001, facându-se mențiunea, fie că se va adopta un act normativ special - ca în situația bunurilor aparținând patrimoniului sindical -, fie că reprezintă deja obiect al unor reglementări speciale, ca în situația bunurilor aparținând cultelor religioase ori minorităților naționale).

Faptul că, așa cum arată recurentul, nicăieri în legea specială nu se prevede înlăturarea de la aplicare a normelor de drept comun care permit restituirea fructelor civile sau a contravalorii acestora, nu este un argument care să-i justifice temeiul legal al pretențiilor. Dimpotrivă, o asemenea critică ignoră regula de drept potrivit căreia specialul este întotdeauna derogatoriu de la general, nefiind necesar ca aceasta să fie inserată ca atare în actul normativ pentru a fi efectivă. Tot astfel, este nefondată susținerea potrivit căreia n-ar exista suprapunere între norma specială și cea generală, așa încât, neexistând incompatibilitate de reglementare, înseamnă că norma generală nu este înlăturată de la aplicare.

Așa cum s-a arătat anterior, legea specială asigură cadrul normativ integral pentru repararea prejudiciilor cauzate prin preluarea abuzivă a imobilelor de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (excepție făcând imobilele menționate la art. 8 din Legea nr. 10/2001, dar al căror regim juridic este avut în vedere tot în cadrul unor reglementări speciale), în modalitatea aleasă de legiuitor, astfel încât „în completarea" acestei reglementări nu poate veni norma generală.

Nemulțumirea reclamantului-recurent vizează, de fapt, opțiunea legiuitorului de asigurare a reparației, pretinzând, pe lângă restituirea bunului, și contravaloarea lipsei de folosință pe perioada cuprinsă între data preluării bunului (anul 1949) și până la momentul restituirii posesiei (în 2007). Faptul că reclamantul beneficiază, cum afirmă, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 - constând în aceea că a fost recunoscută continuitatea dreptului său de proprietate, în condițiile unei preluări abuzive a imobilului - a reprezentat tocmai fundamentul restituirii în natură a imobilului în procedura Legii nr. 10/2001.

În rest, așa cum corect constată instanța de apel, pretinsul drept de creanță, având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada în care a fost deținut de către stat, nu are o bază suficientă în dreptul intern - în care, valorificarea unei creanțe constând în despăgubiri, ca măsură reparatorie prin echivalent se poate realiza în condițiile reglementate de Legea nr. 247/2005 - și nici într-o jurisprudență conturată, constantă sau previzibilă care să fi confirmat asemenea pretenții. De aceea, pentru ca un drept de creanță să fie asimilat noțiunii de bun în sensul jurisprudenței Curții europene, este necesar, așa cum corect a reținut și instanța de apel, ca el să fie constatat sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească trecută în puterea lucrului judecat, iar nu să facă obiectul unei contestări sau proceduri judiciare de stabilire.

În realitate, prin demersul judiciar inițiat, se tinde la o dublă reparație, în condițiile în care, prin recurgerea la legea specială -adoptată în conformitate cu normele convenționale, care lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției, luarea măsurilor legislative considerate necesare pentru restituirea, în natură sau prin echivalent, a proprietăților preluate abuziv - reclamantul a obținut restituirea bunului. Un asemenea demers, pe care reclamantul și-l fundamentează pe normele dreptului comun, îl situează în afara cadrului legal și dintr-un alt punct de vedere, corect reținut de instanța de apel.

Astfel, ignorând reglementarea specială și considerând că valorificarea dreptului la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în perioada cuprinsă între momentul preluării abuzive și cel al restituirii bunului (care, potrivit procesului-verbal de predare-primire a avut loc la 17 aprilie 2007) s-ar realiza potrivit dreptului comun, recurentul nesocotește faptul că normele de drept comun permit valorificarea unei creanțe înăuntrul termenului general de prescripție extinctivă care este de 3 ani și care începe să curgă de la data nașterii dreptului subiectiv.

În speță, promovarea acțiunii la data de 19 aprilie 2010 situează, într-adevăr, demersul judiciar al reclamantului în afara termenului legal de prescripție, având în vedere că pretențiile a căror recunoaștere o poate susține, din punct de vedere al prescripției extinctive, se situează în ultimii 3 ani dinaintea introducerii acțiunii (fiind fără relevanță prorogarea legală invocată, datorată zilelor nelucrătoare). Conform actului de învestire a instanței, reclamantul a cerut contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în perioada 1949-2007, așa încât intervalul 2007-2010, care ar fi acoperit de normele referitoare la prescripție, se situează în afara perioadei pentru care au fost formulate pretențiile.

- Susținerea că decizia din apel ar avea la bază o veritabilă excepție de inadmisibilitate - care n-a fost pusă în dezbaterea părților și, astfel, s-ar fi încălcat principiul contradictorialității, existând, totodată, contradicție între dispozitiv și considerente, cu incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în aprecierea recurentului - este, de asemenea, nefondată. Aceasta, întrucât prima instanță, în fundamentarea soluției, reținuse aceeași aplicare a legii speciale, în cadrul căreia s-a obținut valorificarea pretențiilor, așa încât noul demers este lipsit de temei legal. Or, acest aspect a fost combătut prin motivele de apel, instanța trebuind să răspundă, atunci când a realizat controlul de legalitate, criticii formulate.

Nu se poate pretinde, așa cum greșit face recurentul, că instanța de apel nu a pus în discuția părților argumentele soluției, întrucât considerentele deciziei reprezintă rezultatul deliberării instanței, într-o fază ulterioară închiderii dezbaterilor în proces. În consecință, potrivit considerentelor expuse, criticile au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.M.C. împotriva deciziei nr. 63 A din 13 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.