ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 333/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 333/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 370 din 16 februarie 2009 a Tribunalului Dâmbovița s-a

admis acțiunea înaintată de reclamanta N.D.V. și G.E. și s-a anulat dispoziția din

2008 emisă de pârâtă, s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în

Târgoviște, compus din construcție și suprafața de 3.349 mp teren, astfel cum a

fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de ing. D.M. filele 115 -

117, reținându-se următoarele considerente:

Imobilul construcție a trecut în

proprietatea statului urmare a sentinței civile nr. 153/1952.

Așa cum se arată în cererea de chemare

în judecată, sentința nr. 153/1952 nu face vorbire de imobilul situat la nr. 7

ci la nr. 6, mai mult, părțile nu au fost în măsură să cunoască de existența procesului,

nefiind respectate nici dispozițiile art. 4 și 5 din Decretul nr. 224/1951,

procesul verbal de sechestru din 1952, necuprinzând evaluarea imobilului cât și

averea scutită de urmărire, astfel că preluarea s-a făcut în baza unui titlu

nevalabil.

Relativ la terenul solicitat în mod

corect expertul a identificat suprafața acestuia de 3.349 mp, având la îndemână

vecinătățile ce sunt prezentate în contractul de împrumut din 5 decembrie 1944.

Nu se poate pune la îndoială suprafața ce a fost găsită de expert în condițiile

în care în contractul de împrumut sunt trecute vecinătățile cât și dimensiunile

laturilor.

Așa cum se arată și în acțiunea

introductivă, imobilul teren a fost preluat în mod abuziv de către statul

român, teză confirmată chiar de către comisia de analiză a cererilor formulate

în baza Legii nr. 10/2000 fila 31.

Prin depozițiile martorilor audiați în

cauză a fost dovedit și faptul posesiei imobilului la data preluării abuzive,

dovadă ce nu a fost combătută de către pârâtă prin nici o probă contrară.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel pârâtul Consiliul județean Dâmbovița, iar prin Decizia civilă nr. 133 din

25 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești s-a respins ca nefondat apelul

pârâtului pentru următoarele considerente.

Imobilul din litigiu a aparținut autorilor

reclamanților C. și E.A. de la C.D.D., dobândit prin contractul de vânzare -

cumpărare din 23 mai 1945 transcris în Registrul de transcripțiuni din 28 mai

1945 aflat la grefa Tribunalului Dâmbovița, calitatea de moștenitoare a

reclamantelor fiind dovedită cu certificatul de moștenitor din 9 august 1972

eliberat de pe urma defunctei A.C.E. și din 8 decembrie 2005 eliberat de pe

urma defunctului A.C.

Imobilul a fost preluat de stat în

urma admiterii cererii formulate de Secțiunea Financiară a orașului Târgoviște

și încuviințării vânzării de către organele secției financiare pentru neplata

impozitelor prin „Carte de judecată civilă nr. 153 din 10 aprilie 1952

„pronunțată de Judecătoria Populară Mixtă Târgoviște.

Instanța de fond, reținând că

preluarea s-a făcut în baza unui tidu nevalabil, a anulat dispoziția din 10

martie 2008 emisă de Consiliul Județean Dâmbovița și a dispus restituirea în

natură a imobilului, situat în municipiul Târgoviște, compus din construcție și

teren în suprafață de 3.349 mp.

Hotărârea instanței de fond este

temeinică și legală, motiv pentru care apelul declarat de pârât este nefondat

și urmează a fi respins deoarece:

Este neîntemeiată susținerea

apelantului că în mod greșit instanța de fond a dispus restituirea în natură a

imobilului, pe motiv că ar fi fost preluat în mod abuziv în proprietatea

statului.

Practica judecătorească a Înaltei

Curți de Casație și Justiție a statuat că sunt imobile preluate în mod abuziv

și intră sub incidența Legii nr. 10/2001 conform art. 2 alin. (1) lit. d),

imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor, dacă au fost încălcate

formele procedurale în vigoare la data preluării.

Totodată s-a statuat că, prin Decretul

nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului

s-a instituit o procedură specială, preponderent administrativă, de executare

silită imobiliară pentru realizarea creanțelor statului, art. 1 prevăzând

expres că această reglementare urma să se aplice pentru urmărirea restanțelor

și majorărilor din impozite, taxe și alte venituri bugetare datorate de

populație.

De asemenea, prin art. 2, art. 7 și

art. 15 din Decretul nr. 224/1951 instanțelor de judecată le-au fost conferite

prerogative care vizau în principal verificarea legalității formelor de urmărire

efectuate de organele administrative abilitate să inițieze această procedură și

totodată puteau pronunța o hotărâre de încuviințare a vânzării imobilului aflat

în proprietatea debitorului.

În raport de aceste prevederi legale,

hotărârea judecătorească astfel pronunțată nu echivala cu o pierdere a

dreptului de proprietate imobiliară al debitorului, ci crea doar premisele

pentru o asemenea expropriere în condițiile continuării formelor de urmărire

silită.

În același sens sunt și dispozițiile

art. 16 alin. (4) din Decretul nr. 224/1951 care îi confereau debitorului

dreptul de a achita suma datorată, majorările și cheltuielile de judecată până

cel mai târziu în ziua fixată pentru vânzare la licitație a imobilului, deci și

ulterior pronunțării hotărârii de către instanță.

Ca urmare, pierderea dreptului de

proprietate al debitorului în condițiile Decretului nr. 224/1951 putea

interveni numai în situațiile prevăzute de art. 17 și art. 18 adică fie prin

vânzarea efectivă a imobilului la licitație, fie prin „predarea" bunului

„fără plată comitetelor executive ale Sfaturilor Populare Locale", în

ambele situații fiind însă obligatorie întocmirea unui proces verbal.

Decretul nr. 224/1951 cuprindea și o

interdicție, respectiv prin art. 4 era exceptată de la urmărire silită pentru

neplata impozitelor, casa de locuit cu anexele sale, locuită efectiv de debitor

cu familia sa.

În speță, preluarea imobilului s-a

făcut cu nerespectarea acestei interdicții, deci în mod abuziv, întrucât

imobilul era casă de locuit din care foștii proprietari au fost alungați și

ocupată de Casa Armatei.

Față de aceste considerente, este

neîntemeiată și susținerea că prin sentința civilă nr. 9986 din 14 decembrie

1998 a Judecătoriei Târgoviște, pronunțată în Dosar nr. 7928/1998 și Decizia nr.

2049 din 2 iunie 2000 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în Dosar nr.

3819/2000, s-ar fi stabilit irevocabil valabilitatea tidului statului, întrucât

prin sentința civilă nr. 9986 din 14 decembrie 1998 pronunțată de Judecătoria

Târgoviște s-a respins pe excepția inadmisibilității, cererea de revizuire a

Cărții de Judecată civilă nr. 153 din 10 aprilie 1952, formulată de revizuentul

Andreescu Constantin, soluție definitivă prin decizia civilă nr. 2856 din 21

decembrie 1999 a Tribunalului Dâmbovița și irevocabilă prin Decizia nr. 2049

din 2 iunie 2000 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

Preluarea imobilului este abuzivă dat

fiind că este nelegală Cartea de judecată civilă nr. 153/1952 prin aceea că:

face referire la imobilul din Târgoviște, str. Justiției, nr. 6, care era o

biserică părăsită la acea vreme, aflată pe partea opusă a străzii; a fost

pronunțată fără citarea foștilor proprietari la adresa reală la care locuiau,

întrucât imobilul fusese preluat de stat fără titlu și închiriat armatei ; a

fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) și art. 16 din

Decretul nr. 224/1951; autoarea reclamanților nu datora impozitul pentru imobil

întrucât pentru anii 1949-1951 impozitul a fost achitat de chiriașul Casa

Armatei, așa cum rezultă din adeverințele din 1950, din 1951 și din 996; prin

neafișarea avertismentului și a procesului verbal de sechestru la adevăratul

domiciliu al autorilor, cât și prin realizarea procedurii de citare, autoarea

nu a putut afla de existența debitului, neputând ca în baza art. 11 și 12 din

Decretul nr. 224/1951 să formuleze apărări în cadrul procesului sau eventual să

achite pretinsele sume datorate.

Este neîntemeiată și susținerea că

reclamantele nu au făcut dovada deținerii legale a terenului la momentul

deposedării precum și a preluării abuzive de la fostul proprietar pe motive

politice.

Pentru ambele aspecte invocate, s-a

instituit o prezumție relativă de preluare abuzivă în pct. 1 lit. e) din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001 în sensul că „ în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se

poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu decizia

administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în

patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului)

soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că

imobilul se regăsește în patrimoniul statului,constituie o prezumție relativă

de preluare abuzivă,,.

Cum terenul este deținut de stat și nu

de o altă persoană juridică sau persoană fizică iar imobilul casă de locuit a

fost preluată cu nerespectarea prevederilor Decretului nr. 224/1951, întreg

imobilul cade sub incidența dispozițiilor art. 2 lit. d) din Legea 10/2001.

De altfel, chiar Comisia de analiză a

cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 la nivelul Consiliului Județean

Dâmbovita în procesul verbal încheiat la 31 ianuarie 2008, a constatat că

terenul de 4.000 mp aferent clădirii a fost preluat de stat fără titlu dar că

nu poate fi restituit în natură întrucât în actul de vânzare cumpărare din 24

mai 1945 nu este menționată întinderea suprafeței terenului.

Dar, prin raportul de expertiză

efectuat în cauză s-a identificat terenul în suprafață de 3349 m.p. respectând

vecinătățile și dimensiunile din contractul de vânzare cumpărare, terenul fiind

între actualele limite împrejmuite ale „Muzeului Cărții și Tiparului,, din

Târgoviște.

Împotriva acestor hotărâri a declarat

recurs pârâtul Consiliul Județean Dâmbovita solicitând modificarea ei în sensul

admiterii apelului astfel cum a fost formulat și pe cale de consecință

respingerea acțiunii reclamantelor.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte raportat la dispozitivul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel recurentul susține că instanța

de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în condițiile în

care nu s-a arătat în ce constă caracterul abuziv al transmiterii dreptului de

proprietate la Stat în ce privește imobilul Muzeul Tiparului și Cărții Vechi

Românești situat în municipiul Târgoviște.

În aceeași idee se susține că nu au

fost depuse înscrisuri doveditoare ale formei sau caracterului abuziv al

evacuării și nici alte acte din care să rezulte că până în anul 1952 proprietar

al clădirii ar fi fost Statul Român.

Or, susține recurentul, preluarea

imobilului din litigiu în baza Decretului nr. 224/1951 nu constituie o preluare

abuzivă în înțelesul strict al Legii nr. 10/2001.

Recurentul invocă dispozițiile art. 2

alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 și pct. 2.3 din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care instanța de apel nu arată

în considerentele hotărârii de ce nu sunt incidente dispozițiile legale sus

evocate.

Un alt motiv de recurs vizează

situația imobilului teren în suprafață de 3.349 mp situat în Targoviște,

susținând că instanța de apel a ignorat cu totul cerințele impuse de lege cu

privire la sarcina probei deținerii legale a imobilului teren la momentul

deposedării, precum și condițiile expres prevăzute de legea specială în materia

persoanelor fizice notificatoare, privind constatarea și dovedirea preluării

abuzive a imobilului, de la defunctul proprietar pe motive politice.

Recurentul mai critică hotărârea

instanței de apel și sub aspectul neaplicării pct. 1 lit. „e)" din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind principiile de soluționare

a notificărilor care prevăd că sarcina probei proprietății și a deținerii

legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care

pretinde dreptul în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. „a)"

și ale art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Or, reclamanții nu au depus dovezi

nici cu privire la data preluării terenului, sau dovezi cu privire la modalitatea

în care terenul a intrat efectiv în proprietatea Statului, situație în care

reclamanții nu erau îndreptățiți la restituirea în natură a imobilului.

O altă critică adusă hotărârii

instanței de apel vizează greșita aplicare a pct. 1 lit. „e)" din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în ce privește caracterul de

prezumție relativă, instituit prin lege.

Intimatele N.D. și G.E. au depus la

filele 14-15, concluzii scrise solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul Complexul Național Muzeal

„Curtea Domnească" Targoviște a depus la fila 17 - 18 concluzii scrise

solicitând respingerea recursului.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține că recursul este nefondat.

Una dintre categoriile de imobile

preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și

care cade sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 o reprezintă „imobilele

preluate de Stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voința

proprietarului sau cele considerate a fi abandonate, în baza unei dispoziții

administrative sau a unei hotărâri judecătorești, astfel cum sunt explicitate

în conținutul art. 2 lit. „d)" din această lege.

Actele normative în baza cărora se

putea declanșa împotriva unui proprietar o urmărire silită pentru neplata

impozitelor erau Decretul nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru

realizarea creanțelor statului, înlocuit de Decretul nr. 221/1960 cu privire la

executarea silită împotriva persoanelor fizice, a plății impozitelor și a

taxelor neachitate în termen și a creanțelor bănești ale organizațiilor

socialiste, precum și cu privire la executarea confiscării".

Potrivit art. 1 din Decretul nr.

224/1951, urmărirea restanțelor și majorărilor de impozite, taxe și alte

venituri bugetare datorate de populație se putea face și prin scoaterea în

vânzare a bunurilor imobiliare aparținând restanțierului, fiind exceptată de la

urmărirea silită, cel puțin în ipoteza legii, casa de locuit efectiv de debitor

și familia sa.

Încuviințarea vânzării silite se făcea

la cererea unității funciare care declanșa urmărirea prin hotărârea

judecătorească pronunțată de judecătoria populară a locului unde era situat

imobilul, iar vânzarea nu se putea face decât către o instituție de stat, față

de prevederile art. 17 alin. (3) din decret care dispunea că „vânzarea este

interzisă către sectorul particular".

Prin art. 1, art. 7 și art. 15 din

Decretul nr. 224/1951, instanțelor de judecată le-au fost conferite

prerogative, care vizau în principal verificarea legalității formelor de

urmărire efectuate de organele administrative abilitate să inițieze această

procedură și anume „organele Ministerului Finanțelor".

Conform acelorași prerogative instanța

putea pronunța o hotărâre de încuviințare a vânzării imobilului aflat în

proprietatea debitorului.

În raport cu textele de lege sus

evocate, instanța reține că hotărârea judecătorească astfel pronunțată nu

echivala cu o pierdere a dreptului de proprietate imobiliară a debitorului, ci

crea chiar premisele pentru aceasta în condițiile continuării și finalizării

formelor de urmărire silită.

În acest sens sunt și dispozițiile

art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 224/1951 care îi confereau debitorului

dreptul de a „achita suma datorată, majorările și cheltuielile de

judecată" până cel mai târziu în ziua fixată pentru vânzarea la licitație

a imobilului, deci și ulterior pronunțării de către instanță a hotărârii

menționate.

Așa fiind, pierderea dreptului de

proprietate al debitorului în condițiile Decretului nr. 224/1951 putea

interveni numai în situațiile prevăzute de art. 17 și 18 adică fie prin

vânzarea efectivă a imobilului la licitație, fie (ca variantă subsidiară) prin

„predarea" bunului respectiv „fără plată Comitetelor Executive ale

Sfaturilor Populare" locale, în ambele situații fiind însă obligatorie

întocmirea unui proces-verbal".

Pe de altă parte, în art. 4 din

Decretul nr. 224/1951, se menționa că pentru „debite din impozite și taxe nu

poate fi urmărită casa de locuit folosită efectiv de debitor și familia sa,

împreună cu anexele și terenul din jur în suprafața stabilită pentru Curte prin

decizia comitetului executiv al sfatului popular raional sau orășenesc".

Prin urmare, împrejurarea că Decretul

nr. 224/1951 a fost aplicat abuziv, rezultă chiar din prevederile mai sus

citate, câtă vreme prin acest act normativ, casa de locuit era exceptată de la

urmărirea silită astfel în cauză sunt incidente dispozițiunile art. 2 lit. „d)".

Preluarea imobilului este abuzivă dat

fiind că este nelegală chiar Cartea de judecată civilă nr. 153/1952 ce vizează

imobilul din Tîrgoviște, fila 45 dosarul instanței de fond.

De altfel chiar din procesul verbal

din 24 aprilie 1952 (fila 46 dosarul instanței de fond) rezultă că predarea fără

plată către Sfatul popular al Orașului Târgoviște s-a făcut în ce privește

imobilul din str. Justiției nr. 6 ce a devenit proprietatea Statului în baza

Cărții de judecată nr. 153 din 10 aprilie 1952 a Judecătoriei populare

Târgoviște.

Preluarea abuzivă mai rezultă și din

faptul că autoarea reclamantelor nu datora impozitul pentru imobil, pentru anii

1950 -1951, fapt ce rezultă din „Certificatul nr. 597 din 10 septembrie 1996

fila 42, dosarul instanței de fond, eliberat de D.G.A.S., D.J.A.N.

Dîmbovița, dat fiind faptul că impozitul a fost plătit pe anii 1950 -

1951.

Astfel față de cele expuse,

susținerile recurentului sunt nefondate, și nfîind întrunite cerințele art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul

Consiliul Județean Dâmbovița împotriva Deciziei nr. 133 din 25 iunie 2009 a

Curții de Apel Ploiești, secția civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul - pârât să plătească

intimaților - reclamanți 3.000 lei, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 ianuarie 2010.