ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3234/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 409/2011 din 8 decembrie 2011, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC S.I. SRL Galați, în contradictoriu cu pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Galați (prin Autoritatea Națională a Vămilor), având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. 16244 din 28 octombrie 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 16243 din 27 octombrie 2010, încheiate de pârâtă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut situația de fapt potrivit căreia, în perioada 1 februarie 2006 - 2 martie 2007, reclamanta a importat cantitatea de 799.660 kg de ulei industrial I-12A și ulei de bază OB-300 prin birourile vamale Dornești și Halmeu, având încadrarea tarifară 2701999 - Alte uleiuri lubrifiante și alte uleiuri, iar în perioada 2 martie 2007 - 28 februarie 2009, reclamanta a importat o cantitate de 783.300 kg ulei de bază OB-300 prin aceleași birouri vamale și cu aceeași încadrare tarifară.

În baza respectivei încadrări tarifare, reclamanta a solicitat exceptarea de la plata accizei, sens în care a depus la autoritatea vamală o declarație pe propria răspundere în sensul că: "bunurile nu vor fi utilizate sau puse în vânzare sau utilizate de către importator drept combustibil sau carburant sau aditiv pentru a crește volumul final al carburanților, nu va fi folosit ca și carburant pentru încălzit sau carburant echivalent". Totodată, reclamanta s-a preocupat de inserarea în contractele de vânzare-cumpărare prin intermediul cărora a valorificat bunurile importate a unei clauze exprese cu același conținut (contractele de vânzare-cumpărare din 5 ianuarie 2007, din 4 mai 2007 și din 18 aprilie 2007). Curtea a apreciat aceste demersuri ale reclamantei ca fiind insuficiente în raport de obligația instituită de art. 5 1.3 alin. (3) din H.G.

nr. 44/2004 - normă metodologică de aplicare a art. 175 4 din Codul fiscal, care statuează expres în sensul obligativității depunerii simultane a unei declarații privitoare la scopul achiziției și la autoritatea fiscală teritorială, îndeplinirea întocmai a obligației legale condiționând acordarea exceptării de la plata accizei.

Or, câtă vreme reclamanta recunoaște că nu s-a conformat acestei obligații a cărei rațiune esențială ține de monitorizarea respectării scopului achiziționării uleiului de către cocontractanții reclamantei, concluziile actului de constatare și decizia de impunere au fost considerate de către judecătorul fondului ca fiind întemeiate, întrucât nedeclararea la autoritățile fiscale teritoriale a achiziției de ulei de bază OB-300 și a scopului importului acestuia a lipsit autoritatea de posibilitatea verificării respectării scopului achizițiilor ulterioare a uleiului de către cocontractanții reclamantei, astfel că verificările ulterioare încrucișate și anevoioase au concluzionat că întreaga cantitate de ulei importată de reclamantă a fost folosită contrar scopului declarat la import și în considerarea căruia s-a primit scutirea de la plata accizei.

Mai mult decât atât, a reținut instanța, s-a constatat că trei dintre societățile cumpărătoare care au contractat ulei cu reclamanta nu sunt în ființă, situație care se putea depista cu mult timp în urmă dacă societatea reclamantă, înainte de a perfecta contractele de vânzare-cumpărare cu acestea, s-ar fi asigurat de existența unor declarații ale acestora la autoritatea fiscală teritorială cu privire la scopul achiziției. În acest context, Curtea a apreciat că nu poate fi primită nici apărarea reclamantei în sensul că, pentru importul efectuat în data de 5 martie 2007, nu îi incumba obligația dublei declarări a scopului achiziției, câtă vreme această obligație s-a instituit printr-un act normativ ce nu intrase încă în vigoare.

Astfel, H.G. nr. 213/2007 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 153/2003 la data de 2 martie 2007 și a intrat în vigoare cu aceeași dată, conform prevederilor art. 12 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 29/2011, iar actul normativ de care se prevalează reclamanta, respectiv H.G. din 28 februarie 2007, a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, respectiv 2 martie 2007, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, nefiind vreo mențiune în cuprinsul respectivei hotărâri privind o altă dată de intrare în vigoare.

Prin urmare, a constatat instanța de fond, imposibilitatea tehnică de care se prevalează reclamanta pentru a justifica neconformarea la dispoziția legală nou introdusă este nefundamentată atât timp cât nici ulterior reclamanta nu s-a conformat întocmai obligației legale. Curtea a înlăturat, de asemenea, apărarea reclamantei întemeiată pe împrejurarea că societatea a fost sancționată cu o amendă contravențională pentru nerespectarea aceleiași obligații de declarare la organul fiscal teritorial a scopului achiziției de ulei de bază OB 300, plata amenzii neputând fi echivalată cu repararea prejudiciului. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC "S.I." SRL Galați, prin lichidator CI B.D., a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și ale art. 304 1 C. proc.

civ. În cuprinsul cererii de recurs s-a arătat în esență că obiectul litigiului îl constituie stabilirea de către instanță a faptului că importatorul de produse exceptate de la plata accizei este obligat să depună simultan la autoritatea vamală de frontieră (cea care acordă facilitatea fiscală menționată) și la autoritatea fiscală teritorială o declarație pe proprie răspundere, respectiv o declarație privitoare la scopul achiziției conform art. 5 1.3 din H.G. nr. 44/2004 - normă metodologică de aplicare a art. 175 4 din Codul fiscal. Dezlegarea dată acestei probleme de drept în condițiile situației de fapt dovedite în fața primei instanțe nu este în opinia recurentei cea corectă, fiind nelegală anularea de către inspecția fiscală a exceptării de la plata accizei pentru cantitatea de 211.900 kg de ulei, corespunzătoare livrărilor către SC A.O.

SRL Călărași, SC M.P. Ploiești și SC D.C. SRL Ploiești. S-a apreciat ca forțată legătura de cauzalitate statuată de organul de control privind aplicarea unei sancțiuni motivat de imposibilitatea organului fiscal de verificare a destinației finale a produselor (neidentificarea firmelor în cauză) și de neîndeplinirea condiției prevăzute de lege cu referire la depunerea la autoritatea fiscală teritorială a unei declarații privitoare la scopul achiziției, în opinia organului fiscal revenind importatorului, care ar trebui să se afle în același timp în frontieră și la fisc la Galați. Probele administrate au demonstrat că la momentul tranzacțiilor cele trei societăți funcționau legal, lucru care se poate verifica deoarece tranzacțiile financiare au fost efectuate prin virament bancar și evidențiate contabil, precum și pe site-ul M.F.P.

Nefiind îndeplinite cerințele pentru răspunderea civilă delictuală conform art. 998 - 999 C. civ., fapta nu există. Potrivit normei speciale cuprinse în art. 175 4 C. fisc. coroborat cu dispozițiile Codului Vamal Comunitar aprobat prin Legea nr. 141/1997 (aplicabile la acea dată), care derogă de la norma generală prevăzută de art. 5 1.3 din H.G. nr. 44/2004, pentru a beneficia de exceptarea de la plata accizei produselor importate, beneficiarul importator are obligația îndeplinirii tuturor condițiilor statuate de cadrul normativ în vigoare în frontieră în fața autorității vamale. În speță aceste condiții au fost respectate, fiind acordat recurentei liberul la vamă, astfel că nu poate fi primită susținerea instanței de fond potrivit căreia importatorului îi revine obligația depunerii simultane a unei declarații privitoare la scopul achiziției la autoritatea vamală și la cea fiscală.

Verificările ce vizează urmărirea destinației finale se referă exclusiv la destinația atribuită produselor pe întreg lanțul comercial, ceea ce conduce în mod firesc ca declarația dată organelor fiscale teritoriale să revină doar cumpărătorilor și celor care achiziționează produsele în cauză direct din U.E. (art. 130 1 C. fisc.).

A mai arătat recurenta că supravegherea produselor accizate importate se realizează de către autoritatea vamală prin structurile specializate și că urmare măsurilor luate de organele fiscale societatea recurentă se află în procedura reorganizării judiciare în dosarul de insolvență nr. 3662/121/2011 al Tribunalului Galați, secția comercială, nr. 269CC din 5 mai 2011. Prin cererea înregistrată la 20 noiembrie 2012, recurenta a invocat, în completarea cererii inițiale, două motive de recurs cuprinzând nulități absolute, respectiv: - excepția necompetenței materiale a curții de apel față de rangul autorității administrative emitente a actelor contestate, împrejurare în care competența de soluționare a litigiului pendinte revine tribunalului; - încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., prin lipsa dispozitivului hotărârii denumit "minută" prevăzut în art. 258 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea absolută a sentinței. Prin întâmpinare, autoritatea intimată a răspuns numai motivelor completatoare de recurs, solicitând respingerea ambelor excepții de nulitate absolute. În privința competenței materiale s-a apreciat că prima instanță a soluționat fondul în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportându-se la valoarea creanței în discuție (546.624 RON). Exprimându-și îndoiala că ar lipsi din dosar "minuta", intimata a arătat că oricum lipsa ei nu constituie motiv de nulitate absolută a sentinței, conform art. 258 C. proc. civ. Verificând cu prioritate cele două motive de recurs ce vizează nulitatea absolută ale sentinței atacate, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate criticile recurentei, astfel că acestea vor fi respinse.

Competența materială a curții de apel este determinată de prevederile art. 10 alin. (1) teza II din Legea nr. 554/2004 întrucât valoarea litigiului (accize și accesorii aferente) este mai mare de 500.000 RON, astfel că prevalează criteriul valoric în fața celui al poziționării autorității publice emitente a actului în sistemul administrației publice (autorității centrale/locale). Se observă că dispozitivul hotărârii prevăzut de art. 258 alin. (1) C. proc. civ., denumit în practică "minută", întocmit de judecător cu ocazia deliberării, se află la fila 4 verso din dosarul de fond. Examinând cauza pe fondul ei, Înalta Curte reține că soluția curții de apel este legală și temeinică, deci recursul este nefondat și îl va respinge ca atare pentru cele ce vor fi punctate în continuare: În baza actelor administrativ-fiscale a căror anulare s-a cerut și a Deciziei nr. 410 din 29 decembrie 2010 prin care D.G.F.P.

Galați a soluționat contestația administrativă formulată de reclamantă în temeiul art. 205 - 209 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, instanța de fond a reținut situația de fapt, necontestată, expusă în considerentele sentinței pronunțate și a lămurit în mod judicios că reclamanta nu și-a respectat obligația prevăzută de art. 5 1.3 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, astfel că în mod corect și legal prin Decizia de impunere nr. 16244 din 28 octombrie 2010 D.R.A.O.V. Galați a stabilit în sarcina societății reclamante obligații fiscale în cuantum total de 546.624 RON, reprezentând: accize - 230.302 RON, majorări de întârziere - 268.787 RON, dobânzi de întârziere -12.989 RON, penalități -34.546 RON.

Susținerea recurentei în sensul că prevalează norma specială cuprinsă în art. 175 4 C. fisc., acesta derogând de la "norma generală" din art. 5 1.3 din H.G. nr. 44/2004, nu este una consistentă, câtă vreme prin normele stabilite prin hotărârea de guvern amintite s-a urmărit tocmai o metodologie unitară de aplicare a dispozițiilor Codului fiscal, după cum rezultă chiar din denumirea actului normativ în discuție. Raportându-se la situația de fapt judecătorul fondului a considerat în acord cu norma de aplicare prevăzută de art. 5 1.3 din H.G.

nr. 44/2004 că pentru exceptare de la plata accizei pentru importurile efectuate în perioadele 1 februarie 2006 - 2 martie 2007 și 2 martie 2007 - 28 februarie 2009 nu este suficientă declarația pe proprie răspundere a societății la autoritatea vamală (Biroul Vamal Dornești), în sensul că "bunurile nu vor fi utilizate sau puse în vânzare sau utilizate de către importator drept combustibil sau carburant sau aditiv pentru a crește volumul final al carburanților, nu va fi folosit ca și carburant pentru încălzit sau carburant echivalent". Totodată, nici inserarea în contractele de vânzare-cumpărare prin intermediul cărora a valorificat bunurile importate a unei clauze cu același conținut ca cel menționat mai înainte nu poate acoperi obligația ce rezultă în mod evident în sarcina sa din art. 5 1.3 alin. (3), potrivit căruia: "Operatorii economici care achiziționează produse energetice, altele decât cele prevăzute la alin. (2) al art. 175 din Codul fiscal, în vederea utilizării în unul dintre scopurile prevăzute la art. 175 4 alin. (1) pct. 2 lit. a), b) și e) se înregistrează la autoritatea fiscală teritorială prin depunerea unei declarații pe propria răspundere, întocmită în 3 exemplare, privind scopul în care urmează a fi achiziționate produsele respective.

Din cele 3 exemplare, cu numărul de înregistrare la autoritatea fiscală, unul se păstrează de către beneficiar, altul de către furnizor, iar al treilea de către autoritatea fiscală." Recurenta-reclamantă își asumă neconformarea în sensul dispoziției citate însă se apreciază că este "forțată" interpretarea dată de organul de control, arătând că importatorul nu se poate afla în același timp în fața autorității vamale și în fața celei fiscale, apărare care nu poate fi primită în condițiile existenței unor prevederi legale clare. Consecința nedeclarării la autoritatea fiscală teritorială a achiziției de ulei de bază OB - 300 și a scopului importului a fost aceea a imposibilității verificării scopului achizițiilor ulterioare a uleiului de către cocontractanții reclamantei, provocând verificări anevoioase cu atât mai mult cu cât trei dintre societățile cumpărătoare nu sunt în ființă, după cum au constatat și organul fiscal și instanța.

În mod just instanța fondului a înlăturat și apărarea societății privitoare la neaplicarea normei legale amintite pentru importul efectuat la 5 martie 2007, fiind evident că modificările aduse Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal au intrat în vigoare la 2 martie 2007 (H.G. nr. 213/2007). De altfel, nici pentru importurile ulterioare datei de 5 martie 2007 recurenta-reclamantă nu a justificat neîndeplinirea obligației care a reprezentat obiectul controverselor din prezentul litigiu, controverse care însă au fost tranșate prin soluția curții de apel a cărei reformare a fost solicitată de SC "S.I." S.R.L. Galați, prin lichidator CI B.D. În contextul prezentat, având în vedere și art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC "S.I." SRL Galați, prin lichidator CI B.D., împotriva Sentinței nr. 409/2011 din 8 decembrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2013. Procesat de GGC - AZ