ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1700/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 931 din 26 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a r espins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții H.G. și H.R. în contradictoriu cu pârâta P.M. București, prin P.G., având ca obiect anularea dispoziției nr. 11093 din 5 ianuarie 2009 emisă de P.G.M. București. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele: Prin dispoziția nr. 7390 din 12 februarie 2007 a P.G.M. București, privind soluționarea notificării formulate de reclamanții H.G. și H.R., s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 192 m.p., situat în București, str. Icar, sector 1. Prin dispoziția nr. 11.093 din 05 ianuarie 2009 a P.G.M.

București, dispoziția nr. 7390 din 12 februarie 2007 a fost modificată și s-a respins cererea reclamanților pentru acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, raportat la lipsa titlului de proprietate în formă autentică. Reclamanții au solicitat anularea acestei dispoziții. Din înscrisurile depuse la dosar, Tribunalul a reținut că reclamanții H.G. și H.R. au deținut imobilul din strada Icar, sector 1, în temeiul chitanței autentificate sub nr. 5462 din 02 septembrie 1957 de Notariatul raionului orășenesc S. Din cuprinsul acestui act juridic, rezultă că actul reprezintă un antecontract de vânzare-cumpărare. Astfel, potrivit clauzelor contractuale, vânzătorii s-au obligat să facă toate formalitățile necesare perfectării actului de vânzare-cumpărare, iar, după obținerea lor, părțile să se prezinte la notariat pentru a semna actul de vânzare-cumpărare.

De asemenea, actul mai conține următoarea clauză: „Prezenta chitanță nu poate fi transmisă, neținând loc de act de vânzare-cumpărare.” Prin urmare, așa cum rezultă cu certitudine din această dispoziție contractuală, care, potrivit principiului forței obligatorii a actului juridic [(art. 969 alin. (1) C. civ.)], are putere de lege între părțile contractante, la momentul încheierii actului nu s-a transmis, către promitenții cumpărători, dreptul de proprietate asupra imobilului. Prin decretul nr. 440/1984 a fost expropriat imobilul din București, str. Icar, sector 1, pe numele reclamantului H.G. Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea cunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Față de aceste dispoziții legale, Tribunalul a reținut că prezumția de proprietate menționată în lege este una relativă, putând fi combătută prin proba contrară. Cum, în speță, s-a făcut dovada că reclamanții nu dețineau dreptul de proprietate asupra imobilului, rezultă că, în cauză, nu se mai poate aplica prezumția de proprietate menționată mai sus. Prin urmare, reclamanții, neavând calitatea de proprietari ai imobilului revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001, nu pot avea nici calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri. În consecință, dispoziția nr. 11.093 din 05 ianuarie 2009 a P.G.M. București este legală și în conformitate cu situația juridică a reclamanților, care, prin chitanța arătată mai sus, nu au dobândit decât un drept personal asupra imobilului și nu dreptul real de proprietate.

Față de aceste considerente, Tribunalul a apreciat neîntemeiată cererea reclamanților, de anulare a dispoziției nr. 11093 din 05 ianuarie 2009 a P.G.M. București și, în consecință, a respins-o. Împotriva hotărârii sus-menționate au formulat apel reclamanții, considerând-o netemeinică și nelegală. Prin decizia civilă nr. 766/ A din 17 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de către apelanții-reclamanți, a schimbat, în tot, sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea, a anulat dispoziția Primarului nr. 11093 din 05 ianuarie 2009 și a menținut dispoziția Primarului nr. 7390/2007.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel a reținut că notificarea formulată de reclamanți a fost soluționată prin dispoziția Primarului nr. 7390 din 12 februarie 2007, prin care s-au propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafață de 192 m.p., situat în București str. Icar și s-a dispus înaintarea dosarului către S.C.S.D., în vederea acordării acestora.

Ulterior, prin dispoziția Primarului nr. 11093 din 05 ianuarie 2009, s-a revocat dispoziția Primarului nr. 7390 din 12 februarie 2007 și s-a respins cererea formulată de către reclamanți privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul de mai sus cu motivarea că notificatorii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului respectiv, deoarece au depus numai o chitanță sub semnătură privată, încheiată la data de 02 septembrie 1957. S-a constatat că dispoziția de revocare a primei dispoziții a fost dispusă la solicitarea A.N.R.P., care a cerut reanalizarea dispoziției inițiale. În favoarea apelanților-reclamanți s-a recunoscut un drept de indemnizare prin dispoziția Primarului nr. 7390 din 12 februarie 2007, prin care se propunea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafață de 192 m.p., situat în București, str. Icar.

Dispoziția Primarului a fost emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 și constituie un act juridic care a intrat în circuitul civil. În raport de natura juridică a acestuia, dispoziția nu poate fi revocată, în mod unilateral, de către Primăria municipiului București, nefiind un act administrativ și nefiind incidente dispozițiile art. 68 și art. 115 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată în anul 2007. Astfel, natura juridică a dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001 este aceea a unui act juridic, nu a unui act administrativ și efectele acestuia se produc de la data adoptării și comunicării celor interesați. Încetarea efectelor juridice ale unui asemenea act nu se poate realiza pe cale administrativă, prin simpla manifestare de voință a autorității publice, ci prin anularea sau constatarea nulității absolute a acestui act, realizată pe cale judecătorească, ceea ce, în speță, nu a avut loc.

Mai mult, prin dispoziția nr. 7390 din 12 februarie 2007, s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită a apelanților-reclamanți la dobândirea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 192 m.p., situat strada Icar, sector 1, București, s-a stabilit preluarea abuzivă și dreptul apelanților de a obține măsuri reparatorii. Chiar dacă cuantumul exact al despăgubirilor nu a fost precizat, deoarece au fost avute în vedere dispozițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-a născut în favoarea apelanților-reclamanți H.G. și H.R. un drept la indemnizare. Acest drept intră sub incidența art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O. Astfel, dispoziția recunoaște în patrimoniul apelanților-reclamanți un interes patrimonial apărat de art. 1 din Protocolul 1, iar neexecutarea acesteia constituie o ingerință, în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (în acest sens s-a pronunțat și C.E.D.O.

- paragraful 180 și 182 din cauza M.A. și alții împotriva României). Nu numai neexecutarea acestei dispoziții, dar și revocarea pe cale administrativă a acesteia reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O., dar și a art. 6 din C.E.D.O., care consacră principiul securității raporturilor juridice. De asemenea, instanța de apel a înlăturat considerentele primei instanțe și a constatat că, la emiterea dispoziției Primarului nr. 7390 din 12 februarie 2007, au fost respectate dispozițiile art. 23 – art. 24 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2010. Prezumția relativă instituită de către legiuitor prin art. 24 din Lege operează în favoarea apelanților-reclamanți H.G.

și H.R., deoarece, în actul normativ de preluare, respectiv Decretul nr. 440/1984, se menționează că, la poziția 358, a fost înscris H.G., cu clădire și teren în suprafață de 192 m.p. Această prezumție nu a fost răsturnată prin niciun mijloc de probă, deoarece, în evidențele fiscale, reclamantul a figurat ca fiind proprietarul suprafeței de teren de 192 m.p., situat în imobilul din strada Icar, sector 1, București. De asemenea, apelanții au plătit impozitele și taxele aferente acestui imobil până la data exproprierii, iar vânzătorii, respectiv familia B., nu au contestat niciodată dreptul lor de proprietate asupra imobilului respectiv. Astfel, sunt întemeiate susținerile apelanților în sensul că B.I.

a recunoscut dreptul lor de proprietate cu ocazia soluționării acțiunii în constatare, care a format obiectul dosarului nr. 7261/299/2008, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 7641 din 05 iunie 2008 de Judecătoria sectorului 1 București. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta P.M. București, prin P.G., criticând-o pentru următoarele motive: Decizia pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „De prevederile alin. (1) nu beneficiază persoanele fizice sau juridice care au primit despăgubiri până la data intrării în vigoare a prezentei legi, în condițiile art. 5. Textul art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată instituie una dintre excepțiile de la regula vocației generale la acordarea de masuri reparatorii pentru imobilele care fac parte din domeniul de aplicare a legii.

Ca atare, urmare excepției peremtorii instituită de legiuitor prin art. 5 din aceeași lege, reclamanta nu poate beneficia nici de restituirea în natură și nici de măsuri prin echivalent. Prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată nu fac nicio distincție în funcție de cuantumul despăgubirilor acordate, astfel că, contrar celor susținute de reclamantă, această distincție nu-i era permisă nici judecătorului. Totodată, în cauză, nu s-a făcut nici dovada că despăgubirea primită de reclamantă ar fi inferioară contravalorii imobilului în litigiu de la data acordării acestor despăgubiri. Legea nu prevede posibilitatea ca aceste persoane să beneficieze de măsuri reparatorii calculate ca diferență între despăgubirea primită și valoarea reală de circulație a imobilului, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 10/2001.

Or, câtă vreme reclamanta a fost despăgubită, nu se poate primi susținerea potrivit cu care ar fi fost încălcat dreptul său de proprietate asupra imobilului din litigiu ori dreptul la judecarea unui proces în mod echitabil și intr-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială. Sub acest din urmă aspect, C.E.D.O. a statuat că instituirea unei proceduri administrative, cum este, în speță, cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., câtă vreme partea are acces la un tribunal imparțial, prin care să conteste soluția adoptată în urma finalizării acestei proceduri.

Mai mult, dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate, așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare, precum și dobânzile legale de la data exproprierii. Reclamanta nu și-a dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită (în speță, un titlu de proprietate). Art. 22.1 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, arată ce se înțelege, în sensul legii, prin acte doveditoare.

Astfel, prin act juridic translativ de proprietate, în sensul legii, se înțelege act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată și altele asemenea. Același articol arată ce acte sunt considerate, potrivit Legii nr. 10/2001, că fac dovada calității de moștenitor, respectiv certificat de moștenitor, testament, acte de stare civilă care atestă filiația sau rudenia cu titularul inițial al dreptului de proprietate Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuia depuse, ca anexă la notificare, o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerii notificării. Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Intimații reclamanți au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. În raport de criticile formulate, de argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei și de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției nulității recursului, pe care o consideră întemeiată pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Chiar dacă textul de lege sus-menționat nu prevede în mod expres necesitatea ca aceste critici să combată soluția instanței de apel, în raport de argumentele de fapt și de drept avute în vedere de această instanță, este fără dubiu că aceste critici trebuie să vizeze considerentele instanței anterioare, în caz contrar neexistând fundamentul exercitării unui control judiciar asupra hotărârii recurate.

De la această regulă se pot abate motivele de ordine publică, ce nu trebuie să aibă legătură în orice situație cu argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată cu recurs, dar această problemă nu se pune în speță, deoarece niciunul dintre motivele de recurs nu constituie motive de ordine publică. În esență, Curtea de Apel a admis calea de atac determinat de natura juridică civilă a dispoziției emisă de Primar în anul 2007, care interzicea desființarea acesteia pe cale unilaterală, prin revocare, de consecințele juridice produse în patrimoniul reclamanților, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., prin emiterea acestei dispoziții, precum și determinat de operarea prezumției instituite prin art. 24 din legea specială, în favoarea părților menționate.

Criticile recurentei trebuia să se refere, în consecință, la argumentele expuse mai sus, avute în vedere de Curtea de Apel, în pronunțarea deciziei. Cum s-a arătat deja, recurenta a invocat, în susținerea căii de atac, incidența art. 31 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care nu are legătură cu aspectele dezbătute în dosarul instanței de apel, deoarece acest text de lege se referă la ipoteza particulară a persoanelor fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, și care nu au dreptul la despăgubiri în condițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă au încasat despăgubiri conform art. 5 din aceeași lege.

În speță, nu se pune problema notificării unui imobil care să fi aparținut unei persoane juridice, iar reclamanții au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu în calitate de proprietari ai bunului, iar nu de asociați ai persoanei juridice care a deținut bunul anterior preluării. De altfel, toate criticile referitoare la încasarea unor despăgubiri de către reclamanți, la cuantumul lor și la consecințele produse în acest sens asupra dreptului lor la măsuri reparatorii stabilite de legea specială sunt neavenite, deoarece, niciun moment pe parcursul procesului, nu s-a pus problema și nu s-a reținut de instanțe că reclamanții ar fi fost beneficiarii vreunei despăgubiri pentru bunul preluat de stat.

Mai susține recurenta că „reclamanta” (în realitate, în cauză sunt doi reclamanți), nu și-a dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent. Ulterior, redă dispozițiile legale din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003 (în prezent abrogată) referitoare la actele doveditoare ale dreptului de proprietate și calității de moștenitor, precum și termenul în care acestea trebuia să fie depuse. Cu privire la nedovedirea dreptului de proprietate raportat la nedepunerea actelor de proprietate, de asemenea, critica nu are legătură cu cele avute în vedere de Curtea de Apel în acest sens.

Instanța respectivă a reținut dreptul reclamanților la măsuri reparatorii nu determinat de existența unui act de proprietate în sensul celor prevăzute în art. 23 pct. 1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, ci în urma aplicării dispozițiilor art. 24 din aceeași lege, referitoare la prezumția de proprietate care operează în favoarea părților în condițiile textului de lege menționat. Or, recurenta nu a combătut prezumția reținută de instanța de apel în favoarea reclamanților, ci s-a referit la chestiuni în materie de probatoriu neavute în vedere de Curte (acte translative de proprietate). De asemenea, susținerile în legătură cu nedovedirea calității de moștenitori nu au legătură cu cauza, întrucât reclamanții au solicitat măsuri reparatorii în calitate de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului preluat de stat, iar nu de moștenitori ai proprietarului inițial.

Referitor la nerespectarea termenului de depunere a actelor doveditoare, recurenta se rezumă să redea textul de lege, fără să arate în mod concret pentru ce motive consideră că acest termen nu a fost respectat în speța de față și care ar fi consecințele juridice într-un asemenea caz asupra dreptului reclamanților la măsuri reparatorii. În plus, nici această chestiune nu a fost dezbătută de instanțele anterioare, care nu au reținut în litigiul de față încălcarea termenului de notificare, invocarea textului de lege neavând legătură cu aspectele care au condus la soluția instanței de apel. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul nu vizează argumentele Curții în soluționarea apelului, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, astfel încât, în baza art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., va constata nulitatea căii de atac, neexistând motive de ordine publică, care să poată fi examinate și din oficiu, în condițiile alin. (2) din același text de lege. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâta P.M. București, prin P.G., împotriva deciziei nr. 766/ A din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 martie 2012.