ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1700/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1700/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

931 din

26 iunie 2009 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a r

espins, ca neîntemeiată, cererea formulată de

reclamanții H.G. și H.R. în contradictoriu cu pârâta P.M. București, prin P.G.,

având ca obiect anularea dispoziției nr. 11093 din 5 ianuarie 2009 emisă de P.G.M.

București.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a

reținut următoarele:

Prin dispoziția nr. 7390 din 12

februarie 2007 a P.G.M. București, privind soluționarea notificării formulate

de reclamanții H.G. și H.R., s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru terenul în suprafață de 192 m.p., situat în București, str. Icar, sector 1.

Prin dispoziția nr. 11.093 din 05

ianuarie 2009 a P.G.M. București, dispoziția nr. 7390 din 12 februarie 2007 a

fost modificată și s-a respins cererea reclamanților pentru acordarea de

despăgubiri pentru imobilul în litigiu, raportat la lipsa titlului de

proprietate în formă autentică. Reclamanții au solicitat anularea acestei

dispoziții.

Din înscrisurile depuse la dosar, Tribunalul

a reținut că reclamanții H.G. și H.R. au deținut imobilul din strada Icar,

sector 1, în temeiul chitanței autentificate sub nr. 5462 din 02 septembrie 1957

de Notariatul raionului orășenesc S.

Din cuprinsul acestui act juridic, rezultă

că actul reprezintă un antecontract de vânzare-cumpărare. Astfel, potrivit

clauzelor contractuale, vânzătorii s-au obligat să facă toate formalitățile

necesare perfectării actului de vânzare-cumpărare, iar, după obținerea lor,

părțile să se prezinte la notariat pentru a semna actul de vânzare-cumpărare.

De asemenea, actul mai conține următoarea clauză: „Prezenta chitanță nu poate

fi transmisă, neținând loc de act de vânzare-cumpărare.” Prin urmare, așa cum

rezultă cu certitudine din această dispoziție contractuală, care, potrivit

principiului forței obligatorii a actului juridic [(art. 969 alin. (1) C. civ.)],

are putere de lege între părțile contractante, la momentul încheierii actului

nu s-a transmis, către promitenții cumpărători, dreptul de proprietate asupra

imobilului.

Prin decretul nr. 440/1984 a fost

expropriat imobilul din București, str. Icar, sector 1, pe numele reclamantului

H.G.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001

republicată, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea

dreptului de proprietate se prezumă a fi cea cunoscută în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive.

Față de aceste dispoziții legale, Tribunalul

a reținut că prezumția de proprietate menționată în lege este una relativă,

putând fi combătută prin proba contrară.

Cum, în speță, s-a făcut dovada că

reclamanții nu dețineau dreptul de proprietate asupra imobilului, rezultă că,

în cauză, nu se mai poate aplica prezumția de proprietate menționată mai sus.

Prin urmare, reclamanții, neavând

calitatea de proprietari ai imobilului revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001,

nu pot avea nici calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri.

În consecință, dispoziția nr. 11.093

din 05 ianuarie 2009 a P.G.M. București este legală și în conformitate cu

situația juridică a reclamanților, care, prin chitanța arătată mai sus, nu au

dobândit decât un drept personal asupra imobilului și nu dreptul real de

proprietate.

Față de aceste considerente, Tribunalul

a apreciat neîntemeiată cererea reclamanților, de anulare a dispoziției nr. 11093

din 05 ianuarie 2009 a P.G.M. București și, în consecință, a respins-o.

Împotriva hotărârii sus-menționate

au formulat apel reclamanții, considerând-o netemeinică și nelegală.

Prin decizia civilă nr. 766/ A din 17

decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat de către apelanții-reclamanți, a schimbat, în tot, sentința civilă

apelată, în sensul că a admis acțiunea, a anulat dispoziția Primarului nr. 11093

din 05 ianuarie 2009 și a menținut dispoziția Primarului nr. 7390/2007.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea

de Apel a reținut că notificarea formulată de reclamanți a fost soluționată

prin dispoziția Primarului nr. 7390 din 12 februarie 2007, prin care s-au

propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în

suprafață de 192 m.p., situat în București str. Icar și s-a dispus înaintarea

dosarului către S.C.S.D., în vederea acordării acestora.

Ulterior, prin dispoziția Primarului

nr. 11093 din 05 ianuarie 2009, s-a revocat dispoziția Primarului nr. 7390 din 12

februarie 2007 și s-a respins cererea formulată de către reclamanți privind

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul de mai sus cu

motivarea că notificatorii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra

terenului respectiv, deoarece au depus numai o chitanță sub semnătură privată,

încheiată la data de 02 septembrie 1957.

S-a constatat că dispoziția de

revocare a primei dispoziții a fost dispusă la solicitarea A.N.R.P., care a cerut

reanalizarea dispoziției inițiale.

În favoarea apelanților-reclamanți

s-a recunoscut un drept de indemnizare prin dispoziția Primarului nr. 7390 din 12

februarie 2007, prin care se propunea acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobilul în suprafață de 192 m.p., situat în București, str. Icar.

Dispoziția Primarului a fost emisă

în temeiul Legii nr. 10/2001 și constituie un act juridic care a intrat în

circuitul civil.

În raport de natura juridică a

acestuia, dispoziția nu poate fi revocată, în mod unilateral, de către Primăria

municipiului București, nefiind un act administrativ și nefiind incidente

dispozițiile art. 68 și art. 115 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001,

republicată în anul 2007.

Astfel, natura juridică a

dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001 este aceea a unui act juridic,

nu a unui act administrativ și efectele acestuia se produc de la data adoptării

și comunicării celor interesați.

Încetarea efectelor juridice ale

unui asemenea act nu se poate realiza pe cale administrativă, prin simpla

manifestare de voință a autorității publice, ci prin anularea sau constatarea

nulității absolute a acestui act, realizată pe cale judecătorească, ceea ce, în

speță, nu a avut loc.

Mai mult, prin dispoziția nr. 7390

din 12 februarie 2007, s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită a

apelanților-reclamanți la dobândirea măsurilor reparatorii prin echivalent

pentru terenul în suprafață de 192 m.p., situat strada Icar, sector 1,

București, s-a stabilit preluarea abuzivă și dreptul apelanților de a obține

măsuri reparatorii.

Chiar dacă cuantumul exact al

despăgubirilor nu a fost precizat, deoarece au fost avute în vedere

dispozițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-a născut în

favoarea apelanților-reclamanți H.G. și H.R. un drept la indemnizare.

Acest drept intră sub incidența art.

1 din Protocolul 1 al C.E.D.O. Astfel, dispoziția recunoaște în patrimoniul

apelanților-reclamanți un interes patrimonial apărat de art. 1 din Protocolul

1, iar neexecutarea acesteia constituie o ingerință, în sensul primei fraze din

primul alineat al acestui articol (în acest sens s-a pronunțat și C.E.D.O. - paragraful

180 și 182 din cauza M.A. și alții împotriva României).

Nu numai neexecutarea acestei

dispoziții, dar și revocarea pe cale administrativă a acesteia reprezintă o

încălcare a art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O., dar și a art. 6 din C.E.D.O.,

care consacră principiul securității raporturilor juridice.

De asemenea, instanța de apel a înlăturat

considerentele primei instanțe și a constatat că, la emiterea dispoziției

Primarului nr. 7390 din 12 februarie 2007, au fost respectate dispozițiile art.

23 – art. 24 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2010.

Prezumția relativă instituită de

către legiuitor prin art. 24 din Lege operează în favoarea

apelanților-reclamanți H.G. și H.R., deoarece, în actul normativ de preluare,

respectiv Decretul nr. 440/1984, se menționează că, la poziția 358, a fost înscris H.G., cu clădire și teren în suprafață de 192 m.p.

Această prezumție nu a fost

răsturnată prin niciun mijloc de probă, deoarece, în evidențele fiscale, reclamantul

a figurat ca fiind proprietarul suprafeței de teren de 192 m.p., situat în imobilul din strada Icar, sector 1, București.

De asemenea, apelanții au plătit

impozitele și taxele aferente acestui imobil până la data exproprierii, iar

vânzătorii, respectiv familia B., nu au contestat niciodată dreptul lor de

proprietate asupra imobilului respectiv.

Astfel, sunt întemeiate susținerile

apelanților în sensul că B.I. a recunoscut dreptul lor de proprietate cu ocazia

soluționării acțiunii în constatare, care a format obiectul dosarului nr. 7261/299/2008,

în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 7641 din 05 iunie 2008 de Judecătoria

sectorului 1 București.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta P.M. București, prin P.G., criticând-o pentru următoarele motive:

Decizia pronunțată este lipsită de

temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Conform art. 31 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, „De prevederile alin. (1) nu beneficiază persoanele fizice sau

juridice care au primit despăgubiri până la data intrării în vigoare a

prezentei legi, în condițiile art. 5.

Textul art. 5 din Legea nr. 10/2001

republicată instituie una dintre excepțiile de la regula vocației generale la

acordarea de masuri reparatorii pentru imobilele care fac parte din domeniul de

aplicare a legii.

Ca atare, urmare excepției

peremtorii instituită de legiuitor prin art. 5 din aceeași lege, reclamanta nu

poate beneficia nici de restituirea în natură și nici de măsuri prin

echivalent.

Prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001

republicată nu fac nicio distincție în funcție de cuantumul despăgubirilor

acordate, astfel că, contrar celor susținute de reclamantă, această distincție

nu-i era permisă nici judecătorului.

Totodată, în cauză, nu s-a făcut

nici dovada că despăgubirea primită de reclamantă ar fi inferioară contravalorii

imobilului în litigiu de la data acordării acestor despăgubiri.

Legea nu prevede posibilitatea ca

aceste persoane să beneficieze de măsuri reparatorii calculate ca diferență între

despăgubirea primită și valoarea reală de circulație a imobilului, potrivit dispozițiilor

art. 11 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 10/2001.

Or, câtă vreme reclamanta a fost

despăgubită, nu se poate primi susținerea potrivit cu care ar fi fost încălcat

dreptul său de proprietate asupra imobilului din litigiu ori dreptul la

judecarea unui proces în mod echitabil și intr-un termen rezonabil, de către o

instanță independentă și imparțială.

Sub acest din urmă aspect, C.E.D.O.

a statuat că instituirea unei proceduri administrative, cum este, în speță, cea

prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 6

din C.E.D.O., câtă vreme partea are acces la un tribunal imparțial, prin care să

conteste soluția adoptată în urma finalizării acestei proceduri.

Mai mult, dacă persoana îndreptățită

a primit o despăgubire, este condiționată de rambursarea diferenței dintre

valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate,

așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor,

actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare,

precum și dobânzile legale de la data exproprierii.

Reclamanta nu și-a dovedit

notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea

de persoană îndreptățită (în speță, un titlu de proprietate).

Art. 22.1 alin. (1) din Normele

metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003,

arată ce se înțelege, în sensul legii, prin acte doveditoare.

Astfel, prin act juridic translativ

de proprietate, în sensul legii, se înțelege act de vânzare-cumpărare,

tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată și altele

asemenea.

Același articol arată ce acte sunt

considerate, potrivit Legii nr. 10/2001, că fac dovada calității de moștenitor,

respectiv certificat de moștenitor, testament, acte de stare civilă care atestă

filiația sau rudenia cu titularul inițial al dreptului de proprietate

Obligația de a depune actele

doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care

atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii

nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuia depuse, ca anexă la

notificare, o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul respectiv a fost prelungit de

legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001,

cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003.

Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de

timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea

susținerii notificării.

Recurenta a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare

în judecată, ca neîntemeiată.

Intimații reclamanți au depus

întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca

nefondat.

În raport de criticile formulate, de

argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei și de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte a rămas în pronunțare

asupra excepției nulității recursului, pe care o consideră întemeiată pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre

altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Chiar dacă textul de lege

sus-menționat nu prevede în mod expres necesitatea ca aceste critici să combată

soluția instanței de apel, în raport de argumentele de fapt și de drept avute

în vedere de această instanță, este fără dubiu că aceste critici trebuie să

vizeze considerentele instanței anterioare, în caz contrar neexistând

fundamentul exercitării unui control judiciar asupra hotărârii recurate. De la

această regulă se pot abate motivele de ordine publică, ce nu trebuie să aibă

legătură în orice situație cu argumentele instanței care a pronunțat hotărârea

atacată cu recurs, dar această problemă nu se pune în speță, deoarece niciunul

dintre motivele de recurs nu constituie motive de ordine publică.

În esență, Curtea de Apel a admis

calea de atac determinat de natura juridică civilă a dispoziției emisă de Primar

în anul 2007, care interzicea desființarea acesteia pe cale unilaterală, prin

revocare, de consecințele juridice produse în patrimoniul reclamanților, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., prin emiterea

acestei dispoziții, precum și determinat de operarea prezumției instituite prin

art. 24 din legea specială, în favoarea părților menționate.

Criticile recurentei trebuia să se

refere, în consecință, la argumentele expuse mai sus, avute în vedere de Curtea

de Apel, în pronunțarea deciziei.

Cum s-a arătat deja,

recurenta a invocat, în susținerea căii de atac, incidența art. 31 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, care nu are legătură cu aspectele dezbătute în dosarul

instanței de apel, deoarece acest text de lege se referă la ipoteza particulară

a

persoanelor fizice,

asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în

proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, și care nu au dreptul la

despăgubiri în condițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă au

încasat despăgubiri conform art. 5 din aceeași lege.

În speță, nu se pune

problema notificării unui imobil care să fi aparținut unei persoane juridice,

iar reclamanții au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu în

calitate de proprietari ai bunului, iar nu de asociați ai persoanei juridice

care a deținut bunul anterior preluării.

De altfel, toate

criticile referitoare la încasarea unor despăgubiri de către reclamanți, la

cuantumul lor și la consecințele produse în acest sens asupra dreptului lor la

măsuri reparatorii stabilite de legea specială sunt neavenite, deoarece, niciun

moment pe parcursul procesului, nu s-a pus problema și nu s-a reținut de

instanțe că reclamanții ar fi fost beneficiarii vreunei despăgubiri pentru

bunul preluat de stat.

Mai susține recurenta că

„reclamanta” (în realitate, în cauză sunt doi reclamanți), nu și-a dovedit

notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent.

Ulterior, redă dispozițiile legale

din

Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003

(în prezent abrogată) referitoare la actele doveditoare ale dreptului de

proprietate și calității de moștenitor, precum și termenul în care acestea

trebuia să fie depuse.

Cu privire la nedovedirea dreptului

de proprietate raportat la nedepunerea actelor de proprietate, de asemenea,

critica nu are legătură cu cele avute în vedere de Curtea de Apel în acest

sens. Instanța respectivă a reținut dreptul reclamanților la măsuri reparatorii

nu determinat de existența unui act de proprietate în sensul celor prevăzute în

art. 23 pct. 1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, ci în urma aplicării dispozițiilor art.

24 din aceeași lege, referitoare la prezumția de proprietate care operează în

favoarea părților în condițiile textului de lege menționat.

Or, recurenta nu a combătut

prezumția reținută de instanța de apel în favoarea reclamanților, ci s-a

referit la chestiuni în materie de probatoriu neavute în vedere de Curte (acte

translative de proprietate).

De asemenea, susținerile

în legătură cu nedovedirea calității de moștenitori nu au legătură cu cauza,

întrucât reclamanții au solicitat măsuri reparatorii în calitate de titulari ai

dreptului de proprietate asupra imobilului preluat de stat, iar nu de

moștenitori ai proprietarului inițial.

Referitor la

nerespectarea termenului de depunere a actelor doveditoare, recurenta se rezumă

să redea textul de lege, fără să arate în mod concret pentru ce motive consideră

că acest termen nu a fost respectat în speța de față și care ar fi consecințele

juridice într-un asemenea caz asupra dreptului reclamanților la măsuri

reparatorii.

În plus, nici această

chestiune nu a fost dezbătută de instanțele anterioare, care nu au reținut în

litigiul de față încălcarea termenului de notificare, invocarea textului de

lege neavând legătură cu aspectele care au condus la soluția instanței de apel.

Având în vedere aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul nu vizează argumentele Curții

în soluționarea apelului, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac,

astfel încât, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea

căii de atac, neexistând motive de ordine publică, care să poată fi examinate

și din oficiu, în condițiile alin. (2) din același text de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

pârâta

P.M. București, prin P.G.,

împotriva

deciziei nr. 766/ A din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 9 martie 2012.