ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Asupra recursurilor în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 249/24.03.2020, Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1), lit. f) C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor prev. de art. 49 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 129/2019, deoarece a intervenit prescripția răspunderii penale.
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16, alin. (1), lit. f) C. proc. pen. a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul B., pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor prev. de art. 49 alin. (1), lit. a) și c) din Legea 129/2019, deoarece a intervenit prescripția răspunderii penale.
În temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., a dispus confiscarea specială a următoarelor sume de bani:
- de la subiectul procesual C. suma de 1.070.557 dolari SUA,
- de la inculpatul A. suma de 10.858.479 dolari SUA,
- de la inculpatul B. suma de 10.858.479 dolari SUA.
În temeiul art. 404, alin. (4), lit. c) C. proc. pen., a menținut în parte măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanța nr. x/P/2010 din data de 30.01.2018 respectiv:
- până la concurența sumei de 10.858.479 dolari SUA, asupra sumelor de bani, existente în contul bancar nr. x (dolari SUA) cu IBAN x, deschis pe numele inculpatului B. la D., în vederea confiscării speciale, sumă ce a făcut obiectul infracțiunii de spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1), lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002,
- până la concurența sumei de 1.070.557 dolari SUA, asupra sumelor de bani existente în contul bancar x, având IBAN (dolari SUA): x, deschis pe numele lui C. la D., în vederea confiscării speciale, sumă ce a făcut obiectul infracțiunii de spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1), lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002.
În temeiul art. 50 din Legea nr. 129/2019 rap. la art. 249 C. proc. pen., a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile aparținând inculpaților B. (până la concurența sumei de 10.858.479 dolari SUA) și A. (până la concurența sumei de 10.858.479 dolari SUA) și suspectului C. (până la concurența sumei de 1.070.557 dolari SUA) în vederea confiscării speciale.
În temeiul art. 274 C. proc. pen., au fost obligați inculpații A. și B. la plata sumei 101.000 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Împotriva acestei sentințe penale au formulat apel C. și inculpații B. și A..
Prin Decizia penală nr. 1372 din data de 02.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de către C. și inculpații B. și A. împotriva Sentinței penale nr. 249 din data de 24.03.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2018.
*****
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs în casație inculpații A. și B., la data de 09.04.2021, printr-o cerere comună, precum și C..
În esență, prin cererea de recurs în casație formulată de C., în temeiul cazului de casare invocat, art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a solicitat casarea în parte a Deciziei penale nr. 1372/A/02.12.2020 a Curții de Apel București și desființarea Sentinței penale nr. 249/24.03.2020 în ceea ce-l privește pe recurentul C., suspendarea executării hotărârilor atacate până la soluționarea cauzei și anularea formelor de executare, arătând că în privința confiscării și a măsurilor asigurătorii, instanța de apel a apreciat că ar fi incidente dispozițiile art. 107 alin. (2) C. pen., art. 112 alin. (1) lit. (e) C. pen., precum și art. 50 și 51 din Legea nr. 129/2019, deși față de C. nu există niciun temei legal pentru a putea dispune instituirea măsurilor de siguranță, recurentul fiind cel mult un dobânditor de buna-credință, motiv pentru care nu se poate dispune măsura confiscării bunurilor față de C..
Prin cererile formulate de recurenții inculpați A. și B., s-a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în esență, arătându-se că potrivit art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, constituie infracțiunea de spălare a banilor transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestor bunuri, iar potrivit art. 49 alin. (1) lit. c), constituie de asemenea infracțiunea de spălare a banilor dobândirea de bunuri de către o altă persoană decât subiectul activ al infracțiunii din care provin bunurile, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.
În acest context, au susținut recurenții prin apărător că analiza sumară a acestor dispoziții conduce la concluzia că infracțiunea de spălare a banilor este o infracțiune consecutivă infracțiunii din care bunurile provin și că, în toate cazurile, cu excepția ipotezei reglementate de art. 49 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 129/2019, subiectul activ al infracțiunii premisă este același cu cel al infracțiunii de spălare a banilor.
În acest sens, au solicitat să se constate că suma de 22.787.515 dolari SUA, despre care s-a susținut că, prin transferuri succesive, a făcut obiectul unui proces de spălare a banilor, nu a fost obținută de inculpații A. și B. din săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, ci dimpotrivă, de către E.; că această din urmă entitate a transferat-o către F., în baza unor contracte care au făcut obiectul unei acuzații de înșelăciune și că legătura dintre F. și contractul comercial de închiriere licențe nr. x/15.04.2004 și a actul adițional nr. x, privind extinderea acestuia pentru produsele educaționale G., nu a fost demonstrată, întrucât aceasta nici nu a existat.
De asemenea, recurenții inculpați A. și B. au susținut că nu au intrat în posesia vreunei sume de bani care să fie obținută de către ei, în mod direct ori indirect, ca urmare a săvârșirii vreunei infracțiuni, indiferent de forma de participație și care să fie plasată în legătură cu contractul de mai sus. Mai mult, au apreciat că în condițiile în care E. este consacrat ca entitate care a obținut un folos necuvenit, corelativ unui prejudiciu înregistrat în patrimoniul Guvernului României, ca efect al încheierii contractului de închiriere licențe, primul care ar fi putut să recicleze sumele de bani obținute în mod fraudulos nu putea fi altul decât cel care le-a obținut și care pentru o vreme s-a aflat în posesia lor, adică E..
În raport de aceste argumente, au solicitat a se constata că transferul sumei de 22.787.515 dolari SUA a fost făcut de către E., în contul F., în baza unor contracte de servicii de consultanță fictive, care au făcut obiectul unei investigații penale, la cererea celei dintâi societăți, care a formulat plângere pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, împotriva persoanelor care au încheiat contractele de servicii de consultanță și care nu a primit o soluție pe fondul acuzației, în cauză operând o schimbare a încadrării juridice, din infracțiunea de înșelăciune, în infracțiunea de spălare a banilor, prin Ordonanța nr. x/P/2010 din 18.12.2017 și consecutiv o extindere a urmăririi penale, față de suspectul A. și față de B., pentru infracțiunea de spălare a banilor.
Astfel fiind, au menționat că sumele transferate ulterior primului transfer, din conturile F. către conturile H. și I., nu pot fi plasate într-o legătură directă cu suma care a constituit folosul necuvenit, obținut de către E., mai ales în condițiile în care această din urmă societate a transferat suma către F. înainte ca Guvernul României să facă vreo plată, datorată prin contractul de închiriere de licențe, chiar și în condițiile în care biletele la ordin emise de către Guvernul României fuseseră folosite pentru obținerea unui împrumut, necesar plății licențelor către G. Ireland.
În opinia apărării, în cazul infracțiunilor de spălare a banilor, organele judiciare sunt obligate, ca pe bază de probe, să ajungă la concluzia că sumele care constituie obiectul infracțiunii de spălare a banilor sunt sume care provin în mod cert din săvârșirea infracțiunilor predicat, în condițiile în care numai aceste sume pot face obiectul spălării banilor, indiferent de modalitatea în care sumele au fost reciclate.
Or în cauza de față, astfel cum a arătat apărarea, nu există dovezi pe baza cărora să se facă o legătură de acest fel și în plus, dacă suma a făcut obiectul unui transfer inițial, transferurile, chiar și fracționate, ale aceleiași sume, săvârșite ulterior, nu pot constitui operațiuni de spălare a banilor. În situația inversă, apărarea recurenților a apreciat evident că în legătură cu aceeași sumă de bani, s-ar putea reține în sarcina aceluiași făptuitor, o multitudine de fapte, care ar constitui tot atâtea infracțiuni de spălare a banilor, ceea ce nu este de acceptat, mai ales că o sumă, în integralitatea ei, obținută din săvârșirea de infracțiuni, nu poate constitui decât o singură dată obiectul spălării banilor, în condițiile în care transferul a operat cu privire la întreaga sumă.
Așa fiind, cum în cauză sumele pretins reciclate nu provin din săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, a solicitat să se constate că transferurile din conturile F. către societățile H. și I. nu constituie operațiuni, care să atragă după sine incidența dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, pentru motivul că faptelor le lipsește unul dintre elementele de tipicitate și anume condiția atașată laturii obiective, respectiv proveniența din infracțiuni a sumelor de bani.
În ceea ce privește varianta normativă a art. 49 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 129/2019, reținută în sarcina inculpatului B., au considerat că este incident același motiv invocat în cazul transferurilor sumelor de bani și anume lipsa elementului de tipicitate, care vizează proveniența din infracțiune a sumelor de bani primite și care conduce la concluzia că fapta nu este prevăzută de legea penală.
În concluzie, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursul în casație și achitarea inculpaților A. și B., în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursurilor în casație, instanța de apel a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza fiind astfel înregistrată pe rolul secției penale a Înaltei Curți la data 24.05.2021 când s-a fixat termen la data de 22.06.2021, în vederea examinării, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererilor de recurs în casație, conform art. 440 C. proc. pen.
Prin încheierea din data de 22 iunie 2021 pronunțată în cauză, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererilor de recurs în casație, prin prisma dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a dispus, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., admiterea în principiu cererilor de recurs în casație formulate de recurenții inculpați B. și A. împotriva Deciziei penale nr. 1372/A din data de 02.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel București și trimiterea cauzei Completului C5, în vederea judecării cererilor de recurs în casație formulate de recurenții inculpați B. și A., pentru termenul de judecată din data de 21 septembrie 2021.
Totodată, prin aceeași încheiere, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă cererea de recurs în casație formulată de recurentul C. împotriva Deciziei penale nr. 1372/A din data de 02.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel București.
Pentru a dispune astfel, în esență, în ceea ce privește cererea de recurs în casație formulată de C., Înalta Curte a constatat că aceasta nu respectă dispozițiile art. 436 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că recurentul nu are calitate procesuală activă în vederea formulării căii extraordinare de atac a recursului în casație.
S-a avut în vedere că prin rechizitoriul nr. x/2010 din data de 31.01.2018 s-a dispus clasarea cauzei față de recurentul C. cu privire la infracțiunea de spălare a banilor, întrucât fapta nu a fost săvârșită cu vinovăție, recurentul dobândind calitatea de martor (persoană ale cărei bunuri sunt supuse confiscării). În cursul judecării cauzei în fața instanței de fond, respectiv Tribunalul București, "instanța, din oficiu, a dispus introducerea în cauză în calitate de persoană interesată pe numitul C.." Această calitate de persoană interesată a fost păstrată și în cursul judecării apelului în fața Curții de Apel București.
În raport de aceste aspecte, s-a constatat că recurentul C. are calitatea de persoană interesată, calitate ce nu se circumscrie sferei titularilor dreptului de a formula recurs în casație.
Prin urmare, prin încheierea din 22.06.2021, a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea de recurs în casație formulată de recurentul C..
În ceea ce privește cererea de recurs în casație formulată de recurenții inculpați B. și A., pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii din data de 22.06.2021, constatându-se că sunt îndeplinește cerințele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.
Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 21.09.2021, s-au luat concluziile recurenților și parchetului, acestea fiind pe larg redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.
Examinând recursurile în casație formulate de inculpații A. și B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
În cauză, recurenții inculpați A. și B. au formulat recurs în casație, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Criticile apărării recurenților inculpați vizează în principal susținerea potrivit căreia faptelor imputate inculpaților le lipsește unul dintre elementele de tipicitate și anume condiția atașată laturii obiective, respectiv proveniența din infracțiuni a sumelor de bani.
Se reține că în analiza ce se solicită a fi efectuată de către instanța de casație prin calea extraordinară de atac de față, recurenții inculpați, prin apărător, au cerut, în esență, să se constate că banii nu provin din săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, respectiv complicitate la abuz în serviciu, despre care se pretinde că provin dintr-un folos necuvenit obținut de către E., astfel cum se susține de către acuzare, arătându-se, în esență, următoarele:
- suma de 22.787.515 dolari SUA, despre care s-a susținut că, prin transferuri succesive, a făcut obiectul unui proces de spălare a banilor, nu a fost obținută de inculpații A. și B., din săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, ci dimpotrivă, de către E.; că această din urmă entitate a transferat-o către F., în baza unor contracte care au făcut obiectul unei acuzații de înșelăciune și că legătura dintre F. și contractul comercial de închiriere licențe nr. x/15.04.2004 și a actul adițional nr. x, privind extinderea acestuia pentru produsele educaționale G., nu a fost demonstrată, întrucât aceasta nici nu a existat;
- recurenții inculpați A. și B. nu au intrat în posesia vreunei sume de bani care să fie obținută de către ei, în mod direct ori indirect, ca urmare a săvârșirii vreunei infracțiuni, indiferent de forma de participație și care să fie plasată în legătură cu contractul anterior menționat;
- transferul sumei de 22.787.515 dolari SUA a fost făcut de către E., în contul F., în baza unor contracte de servicii de consultanță fictive, care au făcut obiectul unei investigații penale, la cererea celei dintâi societăți, care a formulat plângere pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, împotriva persoanelor care au încheiat contractele de servicii de consultanță și care nu a primit o soluție pe fondul acuzației, în cauză operând o schimbare a încadrării juridice, din infracțiunea de înșelăciune, în infracțiunea de spălare a banilor, prin Ordonanța nr. x/P/2010 din 18.12.2017 și consecutiv o extindere a urmăririi penale, față de suspectul A. și față de B., pentru infracțiunea de spălare a banilor;
- sumele transferate ulterior primului transfer, din conturile F. către conturile H. și I., nu pot fi plasate într-o legătură directă cu suma care a constituit folosul necuvenit, obținut de către E., mai ales în condițiile în care această din urmă societate a transferat suma către F. înainte ca Guvernul României să facă vreo plată, datorată prin contractul de închiriere de licențe, chiar și în condițiile în care biletele la ordin emise de către Guvernul României fuseseră folosite pentru obținerea unui împrumut, necesar plății licențelor către G. Ireland;
- în opinia apărării, în cazul infracțiunilor de spălare a banilor, organele judiciare sunt obligate, ca pe bază de probe, să ajungă la concluzia că sumele care constituie obiectul infracțiunii de spălare a banilor sunt sume care provin în mod cert din săvârșirea infracțiunilor predicat, în condițiile în care numai aceste sume pot face obiectul spălării banilor, indiferent de modalitatea în care sumele au fost reciclate. Or, în cauza de față, apărarea a susținut că nu există dovezi pe baza cărora să se facă legătura că sumele care constituie obiectul infracțiunii de spălare a banilor sunt sume care provin în mod cert din săvârșirea unei infracțiuni și în plus, dacă suma a făcut obiectul unui transfer inițial, transferurile, chiar și fracționate, ale aceleiași sume, săvârșite ulterior, nu pot constitui operațiuni de spălare a banilor;
- cum în cauză sumele pretins reciclate nu provin din săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, s-a solicitat să se constate că transferurile din conturile F. către societățile H. și I. nu constituie operațiuni care să atragă după sine incidența dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, pentru motivul că faptelor le lipsește unul dintre elementele de tipicitate și anume condiția atașată laturii obiective, respectiv proveniența din infracțiuni a sumelor de bani;
- s-a mai arătat că primul autor al infracțiunii de spălare a banilor pentru o operațiune consecutivă obținerii folosului necuvenit este E. și nicidecum inculpatul B. sau inculpatul A. despre care se susține că ar fi dat ordine să se transfere banii din conturile E..
Analizând motivele de recurs în casație așa cum au fost formulate de inculpații A. și B., Înalta Curte constată că, în concret, prin acestea, se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei eventuale alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel.
Recursul în casație este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.
Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Înalta Curte constată că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casație formulate de inculpați, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator (solicitându-se de către apărare să se stabilească proveniența banilor, identitatea dintre sumele transferate și circuitul acestora, faptul că sumele nu au intrat în posesia inculpaților, etc.), cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpaților, de achitare, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Analiza motivelor de recurs în casație nu vizează practic raportarea situației de fapt reținută la condițiile de tipicitate subsumate normei de incriminare ce sancționează infracțiunea de spălare a banilor prev. de art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, privind pe inculpatul A. și infracțiunea de spălare a banilor prev. de art. 49 alin. (1) lit. a) și c) din Legea 129/2019 privind pe inculpatul B., ci reprezintă în concret o solicitare de reinterpretare și valorificare a probatoriului administrat în sensul celor invocate.
Toate criticile apărării inculpaților recurenți invocate prin intermediul recursului în casație formulat în cauză constituie veritabile critici în cadrul soluționării cauzei în fond și în căile de atac devolutive integral, critici care în mod evident nu constituie motive de casație.
Prin urmare, solicitarea inculpaților de a se dispune achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurenții urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casație ca al treilea grad de jurisdicție.
Deși s-a susținut de către apărarea inculpaților că nu înțelege să critice starea de fapt reținută în cauză, se constată că în realitate toate susținerile recurenților inculpați formulate prin recursul în casație de față vizează împrejurarea că starea de fapt reliefată de către recurenții inculpați și probele dosarului nu dovedesc proveniența din infracțiuni a sumelor care constituie obiectul infracțiunii de spălare a banilor, or, toate susținerile formulate sub acest aspect, așa cum s-a arătat, vizează chestiuni de fapt stabilite cu titlu definitiv de instanța de apel, analiza lor excedând verificărilor ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casație.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații B. și A. împotriva Deciziei penale nr. 1372/A din data de 02 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2018.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații B. și A. împotriva Deciziei penale nr. 1372/A din data de 02 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2018.
Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2021.