ÎCCJ, Decizia nr. 385/2021

Asupra recursului de față, după examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 28 din 19 ianuarie 2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta Regia Națională a Pădurilor D. prin Direcția Silvică Suceava împotriva Deciziei nr. 569 din 9 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă, în Dosar nr. x/2017.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de revizuire a reținut că revizuenta susține că Decizia nr. 569 din 9 iulie 2020 a Tribunalului Suceava (prin care, după admiterea apelului declarat, a fost respinsă acțiunea în nulitatea titlului de proprietate emis pe numele Unitatea de cult - E.), ar contraveni Deciziei nr. 147/A/13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj - irevocabilă prin Decizia nr. 3332/27 noiembrie 2014 a ÎCCJ, (prin care, într-o acțiune în revendicare, s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei (A.), în considerarea patrimoniului căruia s-a făcut reconstituirea dreptului și s-a emis titlul, n-a avut niciodată calitatea de proprietar asupra terenurilor cu destinație forestieră, ci doar pe aceea de administrator (ceea ce nu îndreptățea la reconstituire).

S-a constatat că, formulând acțiunea în nulitatea titlului de proprietate - finalizată prin hotărârea a cărei anulare o cere - revizuenta a invocat ca temei al nulității, tocmai această nesocotire a efectului autorității de lucru judecat atașat Deciziei nr. 147/13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, pe aspectul menționat, al tranșării calității de administrator, iar nu de proprietar al suprafețelor din fondul forestier, pe seama B.

În felul acesta, reclamanta (revizuenta din prezenta cauză) și-a justificat demersul referitor la nulitatea titlului, arătând că statuarea anterioară, intrată în autoritatea de lucru judecat, face să devină incidente dispozițiile art. III alin. (1) lit. a) pct. VI din Legea nr. 169/1997, care reglementează nulitatea absolută a actelor de reconstituire emise în favoarea persoanelor care nu erau îndreptățite la reconstituire.

În acest context, învestite cu acțiunea în nulitate, instanțele fondului au analizat pretențiile reclamantei raportându-se, în primul rând, la efectul autorității de lucru judecat de care s-a prevalat reclamanta.

Astfel, în timp ce prima instanță, respectiv Judecătoria Vatra Dornei, a considerat că pârâta nu era îndreptățită la reconstituire, nefiind întrunite condițiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, întrucât se opuneau constatările jurisdicționale, învestite cu autoritate de lucru judecat, ale Deciziei nr. 147/A/13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, Tribunalul Suceava, soluționând cauza în apel, a considerat că dimpotrivă, dezlegările hotărârii irevocabile anterioare nu se opun noii judecăți în sensul pretins de reclamantă.

În acest sens, s-a reținut în considerentele deciziei, că între cele două judecăți există diferență de obiect juridic și material, de vreme ce acțiunea anterioară a vizat revendicarea unei suprafețe de teren, iar cea ulterioară se referă la constatarea nulității unui titlu de proprietate și la o altă suprafață de teren, care nu se suprapune și nu rezultă că ar fi parte din suprafața reclamată prima dată.

De asemenea, s-a reținut că rigorile probațiunii și puterea doveditoare a actelor sunt diferite în cele două proceduri judiciare și că în acțiunea în revendicare s-a făcut o distincție între proprietatea utilă și proprietatea directă (pentru a se trage concluzia că nu este justificat dreptul de proprietate care să asigure succesul acțiunii în revendicare), distincție lipsită însă de relevanță în acțiunea în nulitate, câtă vreme dispozițiile legii reparatorii pe baza cărora s-a făcut reconstituirea dreptului nu operează cu asemenea noțiuni și distincții.

S-a reținut și că cele statuate prin hotărârea judecătorească anterioară nu poate fi opus cu valoare obligatorie și sub semnul autorității de lucru judecat, pârâtei - Unitatea de cult, întrucât aceasta nu a fost parte la această judecată, relativitatea efectelor producându-se în relația dintre părți.

Instanța a constatat așadar, că autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri nu doar că a fost invocată cu ocazia celei de-a doua judecăți, dar a reprezentat însuși fundamentul juridic al acțiunii în nulitate, susținându-se că ineficiența titlului de proprietate atacat este dată de nesocotirea celor tranșate anterior în legătură cu titularul dreptului de proprietate asupra fondului forestier, chestiune aptă să atragă incidența cauzei de nulitate prevăzute de art. III alin. (1) lit. a) pct. VI din Legea nr. 169/1997.

În același timp, astfel cum s-a arătat, instanțele învestite cu judecata acțiunii în nulitate au analizat incidența efectelor autorității de lucru judecat invocată, arătându-se prin decizia definitivă adoptată în apel, de ce nu poate fi reținută ca atare, în contextul diferențelor de obiect, cauză juridică, părți, chestiuni de drept.

În acest context, promovarea cererii de revizuire împotriva deciziei menționate din apel (nr. 569 din 9 iulie 2020 a Tribunalului Suceava) sub motiv că ea ar nesocoti și ar fi potrivnică Deciziei nr. 147/A/813.11.2013 a Curții de Apel Cluj, cea ale cărei efecte au fost invocate pentru promovarea acțiunii în nulitate, constituind apoi obiect de analiză în apel - nesocotește reglementarea și fundamentul acestei căi extraordinare de atac.

Prin decizia ce face obiectul prezentului control judiciar s-a arătat că, punând în discuție modalitatea în care printr-o decizie definitivă s-a răspuns criticilor formulate în legătură cu efectul autorității de lucru judecat al unei alte hotărâri, revizuenta tinde să transforme această cale extraordinară de atac într-una care să supună cenzurii legalitatea unei hotărâri definitive, în alte cazuri decât cele strict prevăzute de lege. Or, un astfel de demers este inadmisibil, situându-se, prin modalitatea în care este dedus judecății, în afara sistemului legal al căilor de atac și tinzând la periclitarea securității raporturilor juridice, prin contestarea unei hotărâri definitive, intrate ea însăși, în autoritate de lucru judecat.

Susținerea revizuentei, conform căreia nu trebuie verificat dacă autoritatea de lucru judecat a fost invocată și analizată cu ocazia celei de-a doua judecăți, pentru că astfel s-ar adăuga o condiție pe care legea nu o prevede, este lipsită de temei, întrucât o asemenea analiză decurge din însăși natura acestei căi extraordinare de atac, care nu permite realizarea unui nou control de legalitate asupra unei hotărâri, care a verificat, ea însăși, chestiunea invocată, a autorității lucrului judecat.

Dimpotrivă, analiza în revizuire se limitează la a constata dacă a doua hotărâre a încălcat autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, ceea ce, prin ipoteză, presupune să nu se fi invocat această neregularitate procedurală și să nu fi fost verificată jurisdicțional. Altminteri, s-ar cenzura legalitatea unei asemenea dezlegări, altfel decât prin căile legale permise - apelul, în maniera devolutivă a criticilor și recursul, prin intermediul motivului prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ.

În realitate, prin demersul său, situat în afara dispozițiilor procedurale în materie, revizuenta pune în discuție dezlegări definitive, intrate în autoritatea de lucru judecat, nesocotește faptul că revizuirea se constituie într-un remediu extraordinar, care sancționează încălcări procedurale grave și nu într-o nouă cale de atac deschisă controlului de legalitate.

Văzând că prin cererea de revizuire se tinde la o rejudecare a cauzei în care cea de-a doua instanță a statuat într-o anumită modalitate asupra efectelor autorității de lucru judecat ale primei judecăți, pretinzându-se un control de legalitate specific recursului, Înalta Curte a constatat neîntrunirea cerințelor art. 509 pct. 8 C. proc. civ., astfel încât revizuirea a fost respinsă în consecință.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta D., în temeiul art. 513 alin. (6) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, în virtutea art. 497 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ., de susține că decizia recurată este nelegală, fiind nemotivată și pronunțată cu încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești.

Recurenta arată că, în raport cu dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., condiția de admisibilitate reținută de instanță - ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei - nu este prevăzută de norma legală.

Adăugarea de către instanță a unor condiții de admisibilitate suplimentare, neprevăzute de legiuitor și care nu rezultă din textul legal, prin crearea unei legi noi (lex tertia), și respingerea revizuirii pentru acest motiv echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești care se subrogă în drepturile legiuitorului, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

De asemenea, recurenta a mai invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens a arătat că, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este un act de procedură nul, având în vedere că se materializează în încălcarea normelor procedurale imperative consacrate de art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 513 alin. (3) și (4) C. proc. civ., norme ocrotind un interes public, și anume asigurarea securității juridice și a circuitului civil prin reglementarea expresă a autorității de lucru judecat și garantarea respectării acesteia conform art. 430-431 C. proc. civ. de către instanța de judecată.

Nulitatea este una virtuală, însă absolută, având în vedere interesul public protejat prin normele de procedură imperative încălcate - vizând respectarea autorității de lucru judecat - în vederea evitării unei situații precum cea dedusă judecății în care două hotărâri judecătorești se contrazic și vatămă patrimoniul recurentei și al statului.

Din perspectiva vătămării, instanța a golit de conținut dreptul la revizuire pe de o parte, impunând condiții nelegale de admisibilitate a cererii și, pe de altă parte, pronunțând o soluție de respingere a cererii pe fond, validând netemeinicia și nelegalitatea raționamentului Tribunalului Suceava și perpetuând, astfel, încălcarea autorității de lucru judecat.

Greșelile de judecată evidențiate anterior se constituie în încălcări ale legii și din perspectiva motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța încălcând recurentei-revizuente liberul acces la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un remediu efectiv, drepturi ocrotite de art. 21 din Constituție, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția) și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Nerespectarea de către instanța de revizuire a normelor substanțiale menționate anterior conduce la insecuritate juridică, cu încălcarea art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție și art. 6 coroborat cu art. 13 din Convenție.

Apreciază recurenta că sunt nelegale soluția și considerentele hotărârii câtă vreme ocolesc esența problemei de drept vizând apartenența terenurilor la domeniul public al statului și nu al BOR, precum și cele prin care se reține că cererea de revizuire formulată ar avea caracterul unui recurs. În mod greșit apreciază instanța de revizuire că demersul D. de a formula revizuire se subsumează criticii nelegalității Deciziei nr. 569/2020 a Tribunalului Suceava, cu privire la dezlegările tribunalului asupra excepției autorității (puterii) de lucru judecat. Revizuirea formulată nu reprezintă un recurs, ci unicul remediu la care revizuenta avea dreptul pentru protejarea dreptului de proprietate al Statului, statuat cu titlu definitiv prin Decizia nr. 147A/2013 a Curții de Apel Cluj.

Un alt motiv al cererii de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., apreciindu-se că hotărârea recurată încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 147A/2013 a Curții de Apel Cluj și a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, se susține că prin hotărârea atacată a fost validat raționamentul că Legea nr. 1/2000 nu face distincție între "proprietarul util" (noțiune juridică pe care nu a analizat-o, preluată din dreptul austriac și neaplicabilă în prezent raporturilor juridice române) și "proprietarul direct", astfel că reconstituirea titlului de proprietate în favoarea unității de cult intimate, ca urmare a dreptului de administrare deținut de A. a fost legală și nu contravine puterii de lucru judecat a deciziilor menționate, ceea ce nu avea dreptul să facă pentru că a reținut că revizuirea nu ar fi admisibilă.

Instanța de revizuire a ignorat în integralitate înțelesul juridic al noțiunii "proprietar util", noțiune ale cărei valențe transpuse în dreptul civil român (proprietatea utilă în dreptul austriac fiind echivalentă cu dreptul de administrare în dreptul român) trebuie avute în vedere pentru a putea aprecia în ce măsură această calitate de proprietar util poate atrage vocația reconstituirii unui drept de proprietate în baza dispozițiilor Legii nr. 1/2000.

Totodată, instanța de revizuire a ignorat și nu a analizat faptele descrise în cerere și care reprezentau statuări cu putere de lucru judecat ce rezultă din deciziile pronunțate în Dosarul nr. x/2010 și anume: A. a fost înființată de împăratul Iosif al II-lea în anul 1783, iar nu de BOR, fiind o fundație de sine stătătoare care nu face parte/nu aparține de BOR; natura juridică a A. este aceea de fundație de drept public, iar nu de drept privat; bunurile erau legal în proprietatea Statului, iar nu a A.; bunurile deținute de A. nu au fost preluate abuziv prin Decretul nr. 273/1949, întrucât la momentul emiterii acestui act normativ, Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deținea, ci un drept de administrare.

Aceste statuări erau contrare dezlegării date de Tribunalul Suceava prin decizia a cărei revizuire s-a solicitat, întrucât: Legea nr. 1/2000 permite reconstituirea doar a bunurilor din fondul bisericesc/averea bisericească, nu și a celor din patrimoniul statului ori al unor fundații de drept public între timp dizolvate, precum A., ce nu aparține BOR, ci a fost înființată de Statul austriac; Legea nr. 1/2000 avea ca obiect doar bunurile preluate abuziv în perioada comunistă, or s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în privința bunurilor A. nu a existat o preluare abuzivă, și cu siguranță nu a existat o preluare în perioada comunistă (ulterior 1949), întrucât la acel moment bunurile erau deja în proprietatea Statului român; bunurile se aflau legal în proprietatea Statului, astfel încât nu puteau face obiectul reconstituirii.

Față de considerentele privind interpretarea dispozițiilor europene, se solicită înlăturarea normei naționale și aplicarea cu prioritate a dispozițiilor europene (art. 6 și art. 13 din Convenție coroborate cu art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție) și a celor unionale incidente (art. 47 din CDFUE), în acord cu dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție.

Sub acest aspect, se afirmă că instanța de revizuire a realizat o analiză superficială a prevederilor menționate și a jurisprudenței europene cu atât mai mult cu cât coroborarea acestora și interpretarea reținută prin decizia recurată conduc la încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale.

În cauză, nu sunt incidente hotărârile CEDO pronunțate în cauza Iordan Iordonav și alții contra Bulgariei din 2 iulie 2009, în cauza Stanca Popescu contra României din 7 iulie 2009.

Suplimentarea condițiilor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reprezintă un abuz al autorității judecătorești și o excedare a competențelor sale constituționale care tinde la încălcarea flagrantă a Constituției, dar mai ales a art. 13 din Convenție și a art. 47 din CDFUE.

Susține recurenta că, în contextul jurisprudenței CEDO referitoare la principiul efectivității, conduita manifestată de instanțele de judecată în litigiile aflate în prezent pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție (revizuiri împotriva soluțiilor nelegale ale Tribunalul Suceava), având ca revizuentă pe D., reprezintă o încălcare și a principiului efectivității, astfel cum a fost acesta consacrat în ordinea juridică unională, devenită ordine juridică românească, în urma aderării României la UE.

În acest sens, se arată că, alături de principiul securității juridice și de principiul efectivității normei juridice (conform jurisprudenței CJUE și a CEDO), coroborate cu principiul res judicata și dreptul la un remediu efectiv/la o cale de atac eficientă, norma juridică internă analizată (art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) reglementând un remediu procesual (revizuirea pentru contrarietate de hotărâri) trebuie să fie efectivă, respectiv destinatarul său trebuie să poate beneficia de accesul la justiție conferit, fără a fi îngrădit de literatura de specialitate și jurisprudență, în mod nelegal, prin inserarea unor condiții de admisibilitate nejustificate.

II. Derularea procedurii judiciare

În cauză, se aplică procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., întrucât: (i) prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 - care a intrat în vigoare la data de 21 decembrie 2018 - a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ. din 2010, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție; (ii) conform art. 24 din C. proc. civ. din 2010, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare" (iii) prezentul dosar a fost început la 24 august 2017, astfel că îi sunt aplicabile dispozițiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.

Prin încheierea din 20 septembrie 2021, completul de filtru a analizat, în temeiul art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și a dispus comunicarea acestuia către părți.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2021, completul de filtru a luat în examinare, în temeiul art. 493 alin. (5) - (6) din C. proc. civ., admisibilitatea în principiu a recursului și, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata pe fond la 13 decembrie 2021.

III. Considerentele instanței de recurs

Analizând criticile din recurs, în raport cu dispozițiile incidente și circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta susține că instanța de revizuire a adăugat la lege prin instituirea unei condiții de admisibilitate a cererii de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, pe care legea nu a prevăzut-o expres, și anume aceea ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Completul de 5 Judecători reține că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive. Prin exces de putere se încalcă ordinea constituțională și interesul public, instanța judecătorească exercitând funcțiile puterii judecătorești peste limitele statornicite prin Constituție. Ne aflăm în ipoteza în care instanța săvârșește un exces de putere atunci când, spre exemplu: îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfințește cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare ori se pronunță pe cale de dispoziții generale.

În cauză, recurenta critică modul de interpretare de către instanța de revizuire a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., această critică neputând fi însă asimilată, în sensul considerentelor anterioare, excesului de putere care să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

În continuare, se constată că, deși criticile din recurs au fost întemeiate în mod explicit pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., acestea privesc, în esență, încălcarea autorității de lucru judecat prin soluția dată cererii de revizuire întemeiate pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că li se va răspunde sistematizat prin prisma considerentelor expuse în continuare.

Examinând criticile dezvoltate în susținerea recursului, în sensul că instanța de revizuire a interpretat în mod greșit art. 431 alin. (2) coroborat cu art. 430 alin. (2) și prin raportate la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că:

"Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

Ceea ce invocă autoarea recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluție, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția, însă, nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Dar, așa cum s-a expus în cele ce preced, rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, în acord cu raționamentul instanței de revizuire, Completul de 5 judecători reține că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri.

În speță, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situație ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existența altor hotărâri judecătorești anterioare, prin care s-ar fi dezlegat aceleași chestiuni litigioase dintre părți, sens în care, în mod legal, instanța de revizuire a reținut că, în prezentul litigiu, revizuenta a fost cea care a pus în discuție puterea lucrului judecat, iar instanța de apel s-a pronunțat, înlăturând-o argumentat.

Contrar susținerilor recurentei, cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat nu se constituie într-o condiție suplimentară adăugată celor prevăzute de dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și nu pune în discuție încălcarea prevederilor art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Această cerință izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situația în care competența de soluționare este dată instanței ierarhic superioară în grad celor care au pronunțat hotărârile pretins contrare) și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

În concluzie, instanței de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanța de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenție, garantează părților discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în fața unei instanțe de judecată, garanție de care revizuenta a beneficiat atât în primul proces, de revendicare, cât și în al doilea litigiu, având ca obiect acțiunea în nulitate, în toate gradele de jurisdicție, și nu deschide părții nemulțumite, astfel cum pretinde recurenta, căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești definitive în alte condiții decât cele prevăzute de legislația procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, întrucât, într-o astfel de situație, procesele ar fi fără de sfârșit.

Împrejurarea că secția I civilă a Înaltei Curți a examinat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a căii de atac deduse judecății sale și prin prisma cerinței ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul dosarului soluționat prin hotărârea a cărei revizuire se cere nu poate fi reținut ca un aspect de motivare străin, dat fiind faptul că, pe de o parte, această cerință izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii, ce rezultă din interpretarea art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, lipsa de motivare este contrazisă de conținutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt și de drept care susțin soluția instanței, argumentarea fiind logică, coerentă și în acord cu normele legale incidente.

În contextul arătat, faptul că recurenta-revizuentă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În speță, se constată că, pronunțând Decizia nr. 569 din 9 iulie 2020, Tribunalul Suceava a analizat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia ÎCCJ nr. 3332/2014, reținând că, între cele două litigii, nu există identitate de obiect. În consecință, Tribunalul Suceava a concluzionat în sensul că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat în condițiile în care, între cele două litigii, nefiind îndeplinită identitatea de cauză și de obiect, nu a fost dezlegată, cu putere de lucru judecat, chestiunea litigioasă a dreptului de proprietate cu privire la unul și același bun.

Astfel fiind, în măsura în care ar fi realizat o examinare a legalității și temeiniciei asupra modului în care a fost dezlegată chestiunea de drept referitoare la dreptul de proprietate asupra suprafețelor de teren în litigiu, instanța de revizuire ar fi exercitat o competență specifică unei instanțe de control judiciar și ar fi cenzurat o hotărâre judecătorească definitivă (Decizia nr. 569/2020 a Tribunalului Suceava).

Procedând în acord cu dispozițiile procedurale, instanța de revizuire a concluzionat în sensul că nu are competența de a efectua o examinare a legalității și temeiniciei hotărârilor potențial potrivnice în opinia revizuentei pentru a decide care este cea corectă, întrucât scopul acestui motiv de revizuire nu este cel al corectării unor eventuale greșeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorității de lucru judecat, chestiune care fusese deja analizată și tranșată cu caracter definitiv prin Decizia nr. 569/2020 a Tribunalului Suceava.

În context, prezintă relevanță jurisprudența CEDO în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru toate argumentele expuse în precedent, nu pot fi primite susținerile recurentei referitoare la încălcarea liberului acces la justiție, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la un remediu efectiv ori a principiului securității juridice în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) și art. 21 din Constituție, art. 6 și art. 13 din Convenție și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât repunerea în discuție, fie pe calea revizuirii, fie pe calea recursului exercitat în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., a unei chestiuni de drept soluționate prin hotărâre judecătorească definitivă ar presupune o nouă examinare a cauzei în fond, ceea ce contravine securității juridice, care "implică respectul pentru principiul res judicata", atașat caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești.

În același sens, se reține că, în actualul stadiu procesual, în cadrul căruia instanța de recurs este limitată la verificarea modului în care instanța de revizuire a analizat, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, fără a avea competența de a analiza fondului raportului juridic dedus judecății, nu pot forma obiectul examinării criticile din recurs referitoare la fondul litigiului dedus judecății în cauzele în care au fost pronunțate hotărârile potrivnice în opinia revizuentei.

Pentru toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul dedus judecății.

Față de soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză, reținând dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte va admite cererea formulată de intimatei Unitatea de Cult - E. și va obliga pe Regia Națională a Pădurilor - "D.", prin Direcția Silvică Suceava la plata către acesta a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.929,30 RON, dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta Regia Națională a Pădurilor - D., prin Direcția Silvică Suceava, împotriva Deciziei civile nr. 28 din 19 ianuarie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă recurenta Regia Națională a Pădurilor - "D." la plata către intimata Unitatea de Cult - E. a sumei de 2.929,30 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 decembrie 2021.