ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 97 din 14 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 371 C. pen., întrucât fapta nu există.
În baza art. 257 alin. (1) și (4) C. pen., cu referire la art. 32 alin. (1) C. pen., raportat la 188 alin. (1) și (2) C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 9 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj calificat la data de 19 august 2020, în dauna victimei B.
În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), e), f), h) și k) C. pen. pe o durată de 3 ani.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), e), f), h) și k) C. pen., începând cu data rămânerii definitive a sentinței și până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.
În baza art. 253 alin. (1) C. pen., a fost condamnată aceeași inculpată la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere la data de 19 august 2020, în dauna persoanei vătămate I.P.J. Buzău.
În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), e), f), h) și k) C. pen. pe o durată de 3 ani.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), e), f), h) și k) C. pen., începând cu data rămânerii definitive a sentinței și până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.
În baza art. 38 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 45 alin. (3) lit. a), alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, de 9 ani și 6 luni închisoare, la care a fost adăugat sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite, inculpata având de executat în final pedeapsa de 9 ani și 10 luni închisoare, alături de pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), e), f), h) și k) C. pen., pe o durată de 3 ani, și de pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării acelorași drepturi începând cu data rămânerii definitive a sentinței și până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.
În baza art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa de executat durata reținerii și arestării preventive, începând cu data de 20 august 2021 până la zi.
În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., a fost menținută starea de arest preventiv a inculpatei, M.A.P. nr. x/2021 al Tribunalului Buzău.
În baza art. 109 alin. (1), (3) C. pen., s-a luat față de inculpată măsura de siguranță a obligării la tratament medical, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
În baza art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost confiscat autoturismul marca x, model x, an de fabricație 2008, cu seria de șasiu x, înmatriculat sub numărul x, folosit la săvârșirea infracțiunilor.
S-a luat act că Spitalul Județean Buzău nu s-a constituit parte civilă.
În baza art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 1349 și art. 1357 C. civ., a fost obligată inculpata să plătească părții civile Inspectoratul Județean de Poliție Buzău suma de 83.807,78 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru daune materiale.
În baza art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 1349, art. 1357 C. civ., a fost obligată inculpata să plătească părții civile B. suma de 200.000 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru daune morale.
A fost menținut sechestrul asigurător instituit prin ordonanța nr. x/2020 din 08 septembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău asupra autoturismului marca x, an de fabricație 2008, cu seria de șasiu x, înmatriculat sub numărul x, aparținând inculpatei.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus, la data rămânerii definitive a sentinței, prelevarea de probe biologice de la inculpată în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.
În baza art. 566 alin. (1), (3) C. proc. pen., s-a dispus ca, la data rămânerii definitive a sentinței, o copie de pe dispozitivul acesteia și de pe raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. x/2020 întocmit de Institutului Național de Medicină Legală "Mina Minovici" să fie înaintate administrației locului de deținere.
S-a menționat că sentința este executorie cu privire la menținerea măsurii arestării preventive, conform art. 399 alin. (4) C. proc. pen.
În baza art. 274 C. proc. pen., a fost obligată inculpata la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, cu titlu prealabil, că, în cursul judecății, inculpata a solicitat, inițial, judecarea cauzei potrivit procedurii abreviate, poziție asupra căreia a revenit ulterior, astfel încât dosarul a fost soluționat conform procedurii de drept comun. Totodată, s-a arătat că, inculpata nu a contestat probele din faza de urmărire penală, cu excepția raportului de expertiză medico-legală, iar, la solicitarea acesteia, a fost administrată proba testimonială constând în audierea martorilor C., D. și E., fiind depus, deopotrivă, la dosar și un raport de expertiză extrajudiciară. S-a menționat, de asemenea, că nici celelalte părți nu au contestat probele administrate în etapa anchetei penale și nu au solicitat readministrarea acestora.
Analizând, în continuare, materialul probator din cursul urmăririi penale, respectiv procesul-verbal de cercetare la fața locului, schița și fotografiile judiciare, declarațiile inculpatei și ale persoanei vătămate, depozițiile martorilor, procesele-verbale de investigații, de cercetare a accidentului de muncă și alte acte relevante, instanța de fond a reținut, sub aspectul situației de fapt, că, în data de 19 august 2020, în jurul orelor 19:15, inculpata A. a intrat în municipiul Buzău dinspre localitatea Mărăcineni, conducând autoturismul x pe Bd. x către Bd. x. În dreptul intersecției cu str. x, agentul de poliție rutieră B., care se afla în trafic, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, pe motocicleta de serviciu marca x cu nr. de înmatriculare x, a observat că autoturismul prezenta o defecțiune a sistemului de iluminare. Deși agentul de poliție i-a făcut semn regulamentar de oprire inculpatei, aceasta l-a ignorat, continuându-și deplasarea. Agentul de poliție a pornit în urmărirea autovehiculului condus de inculpată, însă aceasta a accelerat, a urmat un traseu pe câteva străzi secundare și apoi a revenit pe Bd. x, la intersecția cu strada x, ignorând culoarea roșie a semaforului. Polițistul a declanșat semnalele acustice și luminoase ale motocicletei și a continuat urmărirea. Inculpata s-a deplasat pe Bd. x, intrând pe Calea x, deși semaforul indica din nou culoarea roșie. În dreptul stației F., situată pe partea dreaptă, inculpata a depășit un autoturism x prin dreapta, iar agentul de poliție a depășit același autoturism prin partea stângă. În scurt timp, în apropierea magazinului G., cele două vehicule au ajuns să circule paralel. Potrivit depoziției agentului de poliție, în acel moment inculpata l-a privit, apoi a virat brusc stânga către el, acroșând motocicleta.
Victima a fost aruncată de pe motocicletă pentru circa 20 de metri, într-o zonă cu un trafic intens. Motocicleta a luat foc, fiind distrusă în totalitate. În scurt timp, la fața locului au intervenit echipaje de poliție și S.M.U.R.D., victima fiind transportată la Spitalul Județean Buzău, unde a rămas până a doua zi. Polițistul a suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 13 - 14 zile de îngrijiri medicale și care nu au fost de natură a-i pune viața în primejdie.
Inculpata a condus în continuare, fiind identificată la aceeași dată de un echipaj de poliție în localitatea Dealul Viei, comuna Merei, la o distanță de aproximativ 12 km de locul faptei.
Instanța de fond a constatat că, în cursul urmăririi penale, inculpata a recunoscut comiterea faptelor, arătând că nu a oprit la semnalul polițistului întrucât avea permisul de conducere expirat.
Raportându-se la declarațiile celor doi martori oculari din cauză, judecătorul fondului a reținut că, în lipsa unor probe contrare, evenimentul a fost perceput de privitori ca un accident de circulație produs de o persoană care a plecat de la fața locului, neputându-se trage concluzia că fapta a tulburat liniștea și ordinea publică. Ca urmare, întrucât lipsește urmarea imediată, constând în tulburarea efectivă a ordinii și liniștii publice produsă în urma violențelor exercitate de inculpată asupra victimei sau a motocicletei, instanța de fond a dispus achitarea inculpatei sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 371 C. pen.
În ceea ce privește latura subiectivă, în urma evaluării concluziilor raportului de expertiză neuropsihiatrică efectuat în timpul urmăririi penale și ale completării lucrării, întocmită în cursul cercetării judecătorești, prin coroborare cu depozițiile martorilor audiați de instanță și concluziile raportului de expertiză extrajudiciară depus la dosar, judecătorul fondului a constatat că nu rezultă nicio îndoială cu privire la starea de responsabilitate a inculpatei, aceasta având atât discernământ, respectiv capacitatea de a realiza consecințele faptelor sale, cât și capacitatea de a le controla, motiv pentru care nu se poate reține existența cauzei de neimputabilitate prevăzută de art. 28 C. pen., așa cum a invocat apărarea. S-a apreciat că, în cauză, sunt întrunite elementele de tipicitate subiectivă ale infracțiunilor de ultraj calificat, în modalitatea tentativei la omor, și distrugere, inculpata acționând cu intenție directă sau cel mult depășită.
Totodată, s-a arătat că latura obiectivă nu a fost contestată, elementul material al celor două infracțiuni constând în fapta intenționată a inculpatei de a vira cu autoturismul către motocicleta condusă de victimă, în timpul deplasării pe o stradă aglomerată, iar legătura de cauzalitate este evidentă.
S-a concluzionat că, în speță, rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele imputate există, au fost săvârșite de inculpată și constituie infracțiunile de ultraj calificat, prevăzută de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen., cu referire la art. 32 alin. (1) C. pen., raportat la 188 alin. (1) și (2) C. pen., și distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen.
Tribunalul Buzău a apreciat că, în privința inculpatei A., nu se poate face aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., întrucât, deși inițial a solicitat aplicarea procedurii simplificate, aceasta a renunțat la respectiva procedură, optând să se judece potrivit dreptului comun înainte ca instanța să se pronunțe asupra primei sale cereri. Or, potrivit textului de lege menționat, se poate reduce pedeapsa doar în situațiile în care inculpatul solicită aplicarea acestei proceduri, cerere care este respinsă de către instanță, însă, în urma administrării probelor, se reține aceeași situație de fapt recunoscută de acuzat.
Mai mult decât atât, condiția recunoașterii totale a faptelor reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare presupune obligativitatea recunoașterii acestora atât sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective, procedura abreviată neputând fi aplicată atunci când inculpatul recunoaște fapta în materialitatea ei, dar nu și forma de vinovăție cu care procurorul a considerat că fapta a fost comisă (în acest sens sunt considerentele deciziei nr. 4/2019 a Curții Constituționale), așa cum s-a întâmplat în speță.
La individualizarea sancțiunilor penale, prima instanță a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă stabilite de normele ce incriminează cele două infracțiuni, gravitatea acestora, împrejurările și modul de comitere, astfel cum au fost expuse pe larg în considerentele sentinței, natura consecințelor produse, precum și circumstanțele personale ale inculpatei (faptul că are 33 de ani, are studii superioare, nu are copii minori în întreținere, este consumatoare ocazională de droguri și a avut o conduită formal corectă în cursul cercetărilor, fiind la prima abatere de la legea penală), aspecte în raport cu care a apreciat că aplicarea unor pedepse situate spre limita medie legală este aptă să asigure atingerea scopului preventiv-educativ al acestora.
În ceea ce privește latura civilă, s-a luat act că Spitalul Județean Buzău nu s-a constituit parte civilă, iar, în baza art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 1349 și art. 1357 C. civ., a fost obligată inculpata să plătească părții civile Inspectoratul Județean de Poliție Buzău suma de 83807,78 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru daune materiale, suma fiind dovedită prin actele depuse la dosar.
Totodată, instanța a considerat că, deși B. a formulat o cerere de constituire de parte civilă pentru suma totală de 350.000 RON, numai suma de 200.000 RON reprezintă o reparație justă a prejudiciului moral suferit de acesta, în condițiile în care nu a individualizat și nici nu a dovedit producerea unor daune materiale, așa cum a invocat în cuprinsul cererii.
S-a apreciat că nu poate fi primită solicitarea părții civile B. de a fi lăsată nesoluționată latura civilă, pentru a se putea adresa ulterior instanței civile, arătându-se că, odată exprimată opțiunea de a uza de una din căile procesuale puse la dispoziție de legiuitor, ea dobândește un caracter irevocabil, persoana vătămată, constituită parte civilă în procesul penal, nemaiputând renunța la această cale de obținere a reparării prejudiciilor suferite prin săvârșirea infracțiunii, pentru a formula o acțiune civilă distinctă la instanța civilă competentă (decizia nr. 741 din 13 decembrie 2016 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 127 din 17 februarie 2017).
S-a subliniat că, de altfel, această solicitare a fost determinată de dispoziția judecătorului fondului de respingere a cererii de introducere în cauză a asigurătorului de răspundere civilă formulată după finalizarea procedurii de cameră preliminară, care a avut în vedere cele statuate de instanța de contencios constituțional prin decizia nr. 257/2017, publicată în M. Of. nr. 472 din 22 iunie 2017.
În baza art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea autoturismul marca x, an de fabricație 2008, cu seria de șasiu x, înmatriculat sub numărul x, folosit la săvârșirea infracțiunilor și aflat în custodia I.P.J. Buzău, fiind, totodată, menținut sechestrul asigurător instituit asupra respectivului bun mobil prin ordonanța nr. x/2020 din 08 septembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău.
Prin încheierea din 20 octombrie 2021 a Tribunalului Buzău, în baza art. 278 C. proc. pen., s-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorilor materiale din cuprinsul sentinței penale nr. 97 din 14 octombrie 2021, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2020, privind inculpata A., în sensul de a se consemna:
- la pag. 6, parag. 14 "va aplica inculpatei pedeapsa cea mai grea și anume aceea de 9 ani și 6 luni închisoare la care se adaugă sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite" în loc de "va aplica inculpatei pedeapsa cea mai grea și anume aceea de 9 ani închisoare la care se adaugă sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite"
- la pag. 6, parag. 15 și la pag. 9 parag. 2:
"deduce din pedeapsa de executat durata reținerii și arestării preventive, începând cu data de 20.08.2020, la zi." în loc de "deduce din pedeapsa de executat durata reținerii și arestării preventive, începând cu data de 20.08.2021, la zi", cum din eroare s-a menționat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpata A., pentru motive de nelegalitate, arătând că judecata în fața instanței de fond s-a derulat cu încălcarea normelor care reglementează procedura în cazul recunoașterii învinuirii și soluțiile ce trebuie pronunțate în această procedură, motiv pentru care cercetarea judecătorească și probele administrate în perioada 06 aprilie 2021 - 08 iunie 2021 sunt lovite de nulitate relativă, sens în care a solicitat, pe de o parte, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru asigurarea principiului dublului grad de jurisdicție, iar, pe de altă parte, aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. În subsidiar, hotărârea a fost criticată sub aspectul netemeiniciei, din perspectiva greșitei individualizări a pedepselor aplicate, apreciindu-se că, față de starea de sănătate a inculpatei, se impunea reținerea circumstanțelor atenuante judiciare.
Totodată, au fost formulate critici și cu privire la greșita soluționare a laturii civile, determinată de încălcarea deciziei nr. 1 din 15 februarie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, de stabilirea unui cuantum ridicat al daunelor morale acordate, precum și de dispunerea eronată a măsurii de siguranță a confiscării.
Prin decizia penală nr. 269 din 07 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 97 din 14 octombrie 2021 a Tribunalului Buzău, îndreptată prin încheierea de ședință din data de 20 octombrie 2021.
A fost desființată în parte sentința penală apelată și în tot încheierea de ședință din 20 octombrie 2021 și, în rejudecare, a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 9 ani și 10 luni închisoare în pedepsele componente care au fost repuse în individualitatea lor, astfel:
- 9 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen., cu referire la art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen.;
- 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen.
În baza art. 257 alin. (1) și (4) C. pen., cu referire la art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la 188 alin. (1) și (2) C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj calificat.
În baza art. 253 alin. (1) C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere.
În baza art. 38 alin. (2) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, la care a fost adăugat sporul de 1/3 din cealaltă pedeapsă stabilită, inculpata urmând să execute o pedeapsă rezultantă de 8 ani și 3 luni închisoare.
A fost înlăturată din conținutul pedepselor complementare și accesorii aplicate inculpatei dispoziția privind interzicerea drepturilor părintești prevăzută de art. 66 lit. e) C. pen.
În baza art. 424 alin. (3) C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive de la 20 august 2021 la zi.
A fost redus cuantumul daunelor morale la plata căruia a fost obligată inculpata A. către partea civilă B. la 50.000 RON.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, iar, în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat, în primul rând, că nu poate fi primit motivul de apel privind nulitatea relativă a încheierilor de ședință din datele de 06 aprilie 2021 și 08 iunie 2021, arătând că aceasta trebuia invocată cel mai târziu la termenul de judecată din 06 iulie 2021. Cum inculpata nu a ridicat respectiva nulitate în termenul prevăzut de art. 282 alin. (3) C. proc. pen., aceasta este decăzută din dreptul de a o mai invoca, conform art. 282 alin. (5) C. proc. pen.
De asemenea, în ceea ce privește critica inculpatei vizând incompatibilitatea judecătorului de la fond, sens în care a fost invocat cazul prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., Curtea a constatat că ceea ce se susține de către apărare este faptul că acesta "s-a antepronunțat asupra cererii de judecată în procedura simplificată, a cărei admitere a devenit imposibilă în condițiile administrării altor probe". Sub acest aspect, s-a subliniat că, în măsura în care aprecia că este incident cazul de incompatibilitate menționat, inculpata trebuia să formuleze cerere de recuzare imediat ce a aflat despre această situație, respectiv cel mai târziu la următorul termen de judecată după ședința din 06 aprilie 2021, când a luat cunoștință de conținutul încheierii de ședință. Cum o astfel de cerere nu a fost formulată nici oral și nici în scris, Curtea a apreciat că aspectele invocate nu mai pot fi analizate, partea neputând alege momentul când să recuze completul de judecată, recuzarea fiind singura instituție procesuală ce permite verificarea incompatibilității judecătorului.
Curtea a considerat neîntemeiate și celelalte critici vizând incompatibilitatea judecătorului, arătând că trimiterile inculpatei la considerentele hotărârii atacate nu sunt de natură să creeze suspiciunea rezonabilă că imparțialitatea completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei ar fi fost afectată, în sensul art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., neîmpărtășirea opiniilor exprimate în sentință cu referire la mijloacele de probă administrate pe parcursul procesului neputând însemna o lipsă de obiectivitate.
Referitor la critica de nelegalitate a hotărârii, generată, în opinia apărării, de faptul că instanța de fond nu a soluționat cauza potrivit procedurii recunoașterii vinovăției, Curtea a constatat că, la termenul de judecată din 06 aprilie 2021, inculpata A., prin avocat, a solicitat judecarea cauzei potrivit procedurii recunoașterii vinovăției, iar aceasta, personal, a arătat că își însușește situația de fapt din rechizitoriu și că recunoaște faptele așa cum au fost descrise în cuprinsul actului de sesizare pe care nu îl contestă. Totodată, apărătorul inculpatei a solicitat ca, înainte de discutarea acestei cereri, să se încuviințeze efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice, pentru a se clarifica dacă există în speță o cauză de neimputabilitate.
Conform încheierii de ședință de la acel termen, instanța de judecată a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 181 C. proc. pen., pentru a se dispune efectuarea unei noi expertize medico-legale, dar a încuviințat practic solicitarea apărării sub forma completării raportului de expertiză medico-legală, pentru a se stabili dacă, în raport cu bolile psihice de care suferă, inculpata putea sau nu să își controleze acțiunile sau inacțiunile sale, exact în termenii solicitați de apărare.
Curtea a apreciat că împrejurarea că, la acel termen de judecată, instanța a prorogat discutarea cererii de judecare a cauzei potrivit procedurii recunoașterii vinovăției nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor procedurale, căci, din interpretarea coroborată a art. 23 C. proc. pen. și art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., rezultă că stabilirea existenței unei cauze de neimputabilitate are un caracter prealabil soluționării respectivei cereri, așa cum, de altfel, a considerat și apărarea. În mod evident, în măsura în care comisia medico-legală ar fi concluzionat în sensul că inculpata nu își putea controla acțiunile din cauza bolilor psihice, cererea de soluționare a cauzei în procedura prevăzută de art. 375 C. proc. pen. nu mai prezenta relevanță pentru procesul penal, întrucât instanța de judecată era obligată să dispună încetarea acestuia.
În atare situație, având în vedere și faptul că proba administrată nu a vizat situația de fapt expusă în actul de sesizare, aspect subliniat chiar de către apărare prin notele de ședință depuse la dosar, Curtea a constatat că este nefondată susținerea acesteia că prima instanță "a făcut un melanj între cele două proceduri".
S-a mai observat că suplimentul raportului de expertiză întocmit a fost depus la dosar la data de 17 mai 2021, iar la termenul imediat următor, respectiv 08 iunie 2021, apărătorul inculpatei a susținut că "există în continuare argumente cu privire la inexistența discernământului ... și solicită a se avea în vedere că deși inculpata a recunoscut săvârșirea faptelor, așa cum sunt descrise în rechizitoriu, există un dubiu ... și apreciază că este în interesul inculpatei să solicite respingerea acestei cereri". În cuprinsul încheierii de la acel termen, s-a consemnat faptul că "față de noile precizări din partea inculpatei, instanța respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii abreviate", concluzionându-se că inculpata, personal, și-a spus părerea în fața instanței de fond în sensul respingerii cererii.
Instanța de control judiciar a subliniat că, deși pentru rigoare juridică judecătorul fondului trebuia să ia act de faptul că inculpata nu mai susține cererea de soluționare a cauzei potrivit procedurii recunoașterii vinovăției, iar nu să o respingă, acest aspect nu îi produce nicio vătămare, de vreme ce activitatea procesuală efectuată în continuare a fost în acord cu manifestarea sa de voință. A precizat că numai după admiterea cererii de judecare în procedura simplificată a judecății, cererea inculpatului formulată cu ocazia ascultării și încuviințată în acest sens va purta un caracter irevocabil, astfel încât acesta nu mai poate reveni pe parcursul procesului penal asupra opțiunii sale de a fi judecat în procedura abreviată.
Prin urmare, câtă vreme inculpata nu a mai susținut cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii recunoașterii vinovăției, instanța nu putea decât să soluționeze cauza potrivit procedurii de drept comun, cu atât mai mult cu cât acuzata a formulat și cerere de probatorii.
În atare situație, a apreciat că, în mod corect, instanța de fond a constatat că nu se pot aplica dispozițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., fiind evident din cuprinsul încheierilor de ședință al căror conținut nu a fost contestat de către apărare și din împrejurarea că a propus administrarea și a altor probe decât înscrisuri, că inculpata a fost cea care nu a dorit finalizarea judecării cauzei potrivit procedurii prevăzute de art. 375 C. proc. pen. Contrar susținerilor apărării, Curtea a subliniat că teza a II-a a art. 396 alin. (10) C. proc. pen. se poate aplica doar în situația în care instanța a respins cererea de judecare a cauzei în procedura simplificată deoarece s-a apreciat că se impune administrarea de probe cu privire la situația de fapt. Or, în cauză, suplimentul la raportul de expertiză medico-legală nu a vizat situația de fapt, iar soluția de respingere a cererii a avut ca fundament exclusiv poziția inculpatei, astfel că s-a concluzionat că motivul de apel este vădit nefondat.
Totodată, Curtea a constatat că instanța de fond a realizat o justă interpretare a mijloacelor de probă administrate în cauză, reținând în mod corect și complet situația factuală și împrejurările și modalitatea de săvârșire a infracțiunilor, inculpata recunoscând, de altfel, faptele expuse în rechizitoriu.
Instanța de control judiciar a considerat, însă, întemeiat apelul declarat de inculpata A. în ceea ce privește modalitatea de individualizare a sancțiunilor penale, constatând că, prin raportare la criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., pedepsele aplicate nu răspund exigențelor de represiune, prevenție și reeducare ale oricărei sancțiuni de drept penal, nefiind proporționale cu faptele efectiv comise.
Sub acest aspect, a menționat că, deși este adevărat că inculpata a săvârșit infracțiunea de ultraj împotriva unui agent al statului însărcinat să exercite anumite atribuții de serviciu, această împrejurare a fost avută în vedere la încadrarea juridică a faptei comise materializată în limitele ridicate ale pedepsei prevăzute de lege. În egală măsură, s-a subliniat că este de netăgăduit că atitudinea sinceră a inculpatei în sensul recunoașterii faptelor comise, înaintea începerii cercetării judecătorești, exprimată neechivoc încă de la prima declarație, exprimă și o conduită de regret și de colaborare cu organul judiciar pentru a înlesni stabilirea adevărului judiciar.
Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că individualizarea pedepselor aplicate de judecătorul fondului s-a făcut cu nerespectarea principiului proporționalității între faptele penale comise și sancțiunile efectiv aplicate, trebuind ca acestea din urmă să îndeplinească cerințele de a fi necesare, dar în același timp suficiente pentru reeducarea infractorului și prevenirea pe viitor a săvârșirii altor infracțiuni ce pot atrage răspunderea lui penală.
De asemenea, Curtea nu a primit opinia instanței de fond în sensul că fapta inculpatei de acroșare a motocicletei, în urma căreia vehiculul a luat foc, are același pericol social ca și o infracțiune săvârșită prin incendiere.
În aceste condiții, ținând seama și de circumstanțele personale ale inculpatei, care are vârsta de 33 ani, un anumit nivel al instrucției școlare și un comportament anterior corespunzător în viața socială, fără antecedente penale, fiind la primul contact cu legea penală, Curtea a dispus reducerea pedepselor spre minimul special prevăzut de lege pentru fiecare infracțiune reținută în sarcina acesteia, cuantum considerat apt să își îndeplinească scopul preventiv și punitiv.
Totodată, a constatat ca fiind fondată și critica vizând aplicarea pedepsei complementare, respectiv a pedepsei accesorii constând în interzicerea drepturilor părintești. Astfel, conținutul acestor pedepse se stabilește de instanță prin raportare la obiectul cauzei, și anume la infracțiunea reținută în sarcina inculpatului; or, faptele comise nu conduc la existența unor nedemnități cu privire la drepturile părintești, cu atât mai mult cu cât inculpata nici nu avea copii la momentul condamnării, situație în care aplicarea respectivelor pedepse este lipsită de obiect.
Referitor la critica vizând omisiunea instanței de fond de a introduce în cauză partea responsabilă civilmente, Curtea a făcut trimitere la considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 257/2017, prin care s-a statuat că sintagma "în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)" din cuprinsul art. 21 alin. (1) C. proc. pen. este neconstituțională, constatând că, în mod corect, instanța de fond a reținut că cererea de introducere în proces a asigurătorului a fost formulată tardiv. Deopotrivă, a fost apreciată ca nefiind fondată și critica referitoare la încălcarea de către judecătorul de cameră preliminară a obligațiilor procesuale, subliniindu-se că acesta nu are calitatea de persoană îndreptățită, în sensul art. 21 alin. (1) C. proc. pen.
De altfel, s-a arătat că inculpata nu are un veritabil interes în a susține acest motiv de apel întrucât, potrivit art. 25 din Legea nr. x/2017, asigurătorul ar fi avut dreptul de a solicita recuperarea sumelor plătite de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în situațiile în care accidentul a fost produs cu intenție sau în timpul când autorul infracțiunii săvârșite cu intenție încearcă să se sustragă de la urmărire.
Deopotrivă, s-a considerat întemeiată critica privind valoarea daunelor morale acordate părții civile B., Curtea constatând că judecătorul fondului nu a prezentat în cuprinsul hotărârii motivele ce au stat la baza stabilirii acestora. Prin urmare, efectuând propria evaluare a consecințele negative suferite de partea civilă pe plan fizic și psihic (generate de leziunile suferite, soldate cu 13 - 14 de zile de îngrijiri medicale), a importanței valorilor morale lezate, a măsurii în care au fost lezate aceste valori, a intensității cu care au fost percepute consecințele vătămării, dar și a măsurii în care a fost afectată situația familială, profesională și socială, prin raportare la scopul acordării unor daune morale (reparația justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit și nu îmbogățirea fără just temei), Curtea a apreciat că suma de 200.000 RON acordată de prima instanță cu titlu de daune morale este excesivă față de urmările concrete ale accidentului rutier.
Astfel, s-a subliniat că, din cuprinsul certificatului medico-legal nr. x/2020, rezultă că partea civilă a înregistrat o entorsă radiocarpiană dreapta ce a necesitat imobilizarea cu atelă gipsată antebrahio-palmară pentru o perioadă de 14 zile, leziune traumatică care, în opinia instanței de control judiciar, nu justifică acordarea unei sume de 14.285 RON pentru fiecare zi de îngrijire medicală. S-a arătat că nici faptul că partea civilă se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu nu justifică acordarea unor daune morale mult peste cele acordate în practica judiciară în cazul vătămărilor ca urmare a producerii unor accidente rutiere.
În atare condiții, s-a apreciat că, prin raportare la leziunile suferite de partea civilă, care i-au creat acesteia suferințe fizice și au determinat zile de spitalizare, suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale reprezintă o justă și echitabilă despăgubire.
Curtea a considerat neîntemeiată critica vizând nelegalitatea dispoziției de confiscare, arătând că inculpata a realizat atât elementul material al infracțiunii de ultraj, cât și pe cel al infracțiunii de distrugere prin folosirea autoturismului pe care îl conducea, acroșând cu acesta motocicleta pe care se deplasa partea civilă, astfel încât acesta constituie un bun folosit la săvârșirea faptelor, în sensul dispozițiilor art. 112 lit. b) C. pen.
Contrar susținerilor apărării, instanța de control judiciar a constatat că bunul confiscat nu putea fi folosit pentru despăgubirea părții civile, art. 112 lit. e) C. pen. statuând o astfel de posibilitate doar în cazul bunurilor dobândite prin săvârșirea faptei, a căror confiscare este supusă condiției principale de a nu fi restituite sau folosite pentru despăgubirea persoanei vătămate.
Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal a declarat recurs în casație inculpata A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., cu argumentarea că instanța de apel a stabilit pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât a omis să facă aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., potrivit cărora atunci când cererea inculpatului în sensul ca judecata să se desfășoare în procedura simplificată a fost respinsă, iar organul judiciar a reținut aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de acuzat, în situația condamnării, limitele de pedeapsă se reduc cu o treime în cazul pedepsei închisorii.
În acest sens, a arătat că, în fața primei instanțe, la termenul din 06 aprilie 2021, a solicitat, în temeiul art. 374 alin. (4) C. proc. pen., ca judecata să aibă loc în procedura simplificată a recunoașterii vinovăției, în condițiile art. 375 C. proc. pen., prilej cu care, fiind ascultată, a menționat că "își însușește situația de fapt din rechizitoriu, recunoaște faptele astfel cum au fost descrise în cuprinsul rechizitoriului, pe care nu îl contestă". Anterior, însă, pronunțării asupra acestei cereri, instanța de fond a considerat necesară administrarea probei constând într-un supliment la raportul de expertiză psihiatrică efectuat în cursul urmăririi penale, pentru a se stabilit dacă, în raport cu bolile psihice de care suferă, inculpata putea sau nu să își controleze acțiunile sau inacțiunile. Acest supliment al raportului de expertiză a fost depus la dosar la 17 mai 2021 și, la 08 iunie 2021, instanța de fond a respins, la solicitarea apărării, cererea de judecată în procedura simplificată, în condițiile în care în cauză se administraseră probe asupra vinovăției cu care au fost săvârșite faptele.
S-a subliniat că inculpata nu numai că și-a exprimat acordul pentru parcurgerea procedurii simplificate, dar a și fost audiată conform dispozițiilor ce reglementează respectiva procedură, astfel că nu se poate reține că aceasta a "revenit" asupra poziției sale și nu își mai susține cererea, așa cum a apreciat instanța de apel, cu atât mai mult cu cât acuzata nu și-a exprimat personal nicio "opțiune" în sensul renunțării la cerere și nici măcar nu a fost interpelată de organul judiciar cu privire la acest aspect.
Practic, respingerea cererii de judecare a cauzei în procedura simplificată a fost justificată, potrivit art. 375 alin. (3) C. proc. pen., de aprecierea instanței de fond în sensul necesității administrării de probe suplimentare asupra existenței unei cauze de iresponsabilitate.
Mai mult, instanțele nu au administrat, în fond și în apel, probe cu privire la situația de fapt reținută prin actul de sesizare, în considerarea recunoașterii irevocabile ce a avut loc cu ocazia solicitării inculpatei de a fi judecată în procedura simplificată.
Cu toate acestea, deși, la finalul judecății, s-a reținut aceeași situație de fapt descrisă în rechizitoriu ce a fost recunoscută de inculpată, instanțele nu au făcut aplicarea, în cauză, a dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., care ar fi avut drept consecință diminuarea limitelor de pedeapsă cu o treime, împrejurare care a condus la stabilirea de către instanța de apel a unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Sub acest aspect, s-a arătat că, prin aplicarea prevederilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de ultraj asupra unui polițist în forma tentativei de omor sunt cuprinse între 5 și 10 ani închisoare, iar cele pentru infracțiunea de distrugere sunt cuprinse între 2 luni și 1 an și 4 luni închisoare, astfel încât sancțiunile efectiv aplicate, de 8 ani închisoare și, respectiv, de 9 luni închisoare nu mai sunt orientate către minim, așa cum a stabilit instanța de apel, ci către limita maximă de pedeapsă, fiind, așadar, în contradicție cu operațiunea de individualizare efectuată de către organul judiciar.
Prin încheierea din 17 mai 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2020, reținându-se că sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 269 din 07 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 7, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpata A. ca fiind nefondat, pentru motivele expuse în continuare.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.
Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea dedusă judecății astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.
Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă numai din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante. Cu alte cuvinte, nu orice aspect de nelegalitate constituie temei pentru casarea hotărârii recurate, ci numai acele încălcări ale normelor juridice care corespund unuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de lege (deciziile nr. 340/RC din 11 octombrie 2018, nr. 231/RC din 11 iunie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 181/RC din 18 iunie 2020, nr. 238/RC din 22 iulie 2020 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).
Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de recurenta inculpată A., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", acesta fiind incident numai în situația în care sancțiunea penală stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greșita sa individualizare de către instanțele de fond. Prin expresia "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt reglementate de textul de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită prin hotărârile date în fond și/sau apel, dând acestei sintagme o interpretare mai largă decât cea din cuprinsul art. 187 C. pen.
Rezultă, așadar, că examinarea ce poate fi realizată prin prisma acestui motiv de casare presupune efectuarea unei verificări matematice a cuantumului pedepsei aplicate de instanțele inferioare prin comparație cu limitele speciale prevăzute de norma de incriminare, astfel cum sunt reduse ori, după caz, majorate ca urmare a reținerii, cu titlu definitiv, a cauzelor care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În cauză, însă, ceea ce a criticat, în realitate, recurenta nu este nelegalitatea pedepselor aplicate în raport cu aceste limite determinate în funcție de textele de lege a căror incidență a fost constatată, ci omisiunea reținerii de către tribunal și curtea de apel a dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., ca urmare a stabilirii aceleiași situații de fapt ca cea recunoscută de inculpată.
Or, atâta timp cât instanțele inferioare nu au constatat, în privința recurentei, incidența cauzei de atenuare a răspunderii penale reglementată de art. 396 alin. (10) C. proc. pen., iar dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sunt de strictă interpretare și vizează doar acele situații în care este înfrânt principiul legalității pedepsei ca urmare a stabilirii unei sancțiuni penale aflată în afara limitelor (minime sau maxime) prevăzute de textul de incriminare, prin raportare la normele de drept relevante pentru tratamentul sancționator a căror aplicabilitate a fost deja stabilită, reanalizarea fundamentului faptic care a condus organele judiciare la adoptarea respectivei soluții este exclusă din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac. Cu alte cuvinte, verificarea conformității cu legea a parcurgerii procedurii de judecată de drept comun în locul celei abreviate, precum și a constatării instanțelor de fond și de apel în sensul inaplicabilității dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. nu se poate realiza prin intermediul recursului în casație, căci o asemenea operațiune ar presupune o nouă judecare a cauzei, prin reaprecierea unor împrejurări factuale ce țin de particularitățile speței, lucru care nu este permis din perspectiva prevederilor art. 433 și art. 447 C. proc. pen.
Astfel, așa cum s-a arătat anterior, limitarea obiectului judecății în recurs în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual penale sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre motivele de casare prevăzute de lege. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare, fără a putea reevalua chestiunile de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reținerii existenței infracțiunii ori au justificat factual aplicarea legii penale numai sub aspectul tratamentului sancționator. De altfel, în acest sens s-a pronunțat în mod constant în jurisprudența sa instanța supremă, relevante fiind deciziile penale nr. 15/RC din 13 ianuarie 2017, nr. 158/RC din 02 mai 2019, nr. 483/RC din 13 decembrie 2019, nr. 238/RC din 22 iulie 2020, nr. 256/RC din 30 iulie 2020, nr. 277/RC din 10 septembrie 2020, nr. 393/RC din 29 octombrie 2020, nr. 425/RC și nr. 426/RC din 13 noiembrie 2020, nr. 64/RC din 12 februarie 2021, nr. 103/RC din 05 martie 2021, nr. 111/RC din 11 martie 2021, nr. 173/RC din 21 aprilie 2021, nr. 8/RC din 18 ianuarie 2022 și nr. 114/RC din 10 martie 2022.
În atare situație, atâta timp cât aspectele de critică formulate de recurentă nu pot fi cenzurate prin prisma cazului de casare invocat, Înalta Curte urmează să verifice legalitatea pedepsei aplicate prin raportare la dispozițiile de drept penal substanțial a căror incidență a fost reținută în speță cu autoritate de lucru judecat, context în care constată că pedepsele aplicate în cauză inculpatei A., de 8 ani închisoare și, respectiv, 9 luni închisoare, se încadrează în limitele stabilite de legiuitor pentru tentativa la infracțiunea de ultraj calificat, prevăzută de art. 32 alin. (1) raportat la art. 257 C. pen. alin. (1) și (4) și art. 188 alin. (1) și (2) C. pen. (de la 7 ani și 6 luni la 15 ani închisoare), și distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen. (de la 3 luni la 2 ani închisoare).
Față de aceste considerente, constatând că, sub aspectul criticilor invocate, nu sunt incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 269 din 07 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.
Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., se va dispune obligarea recurentei inculpate la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 269 din 07 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 iunie 2022.