ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 515/2023
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 515/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Asupra contestației de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 118 din data de 26 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori s-au hotărât următoarele:
În temeiul art. 109 rap. la art. 104 din Legea nr. 302/2004 s-a admis cererea formulată de autoritățile judiciare din Țările de Jos cu privire la executarea mandatului european de arestare emis de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Zwolle, la data de 16 martie 2020, pentru punerea în executare a Hotărârii Curții de Apel Arnhem-Leewarden din 16 mai 2014, pronunțată în dosarul cu nr. de referință x, în vederea executării de către persoana solicitată A. (cetățean albanez) a unei pedepse de 9 luni închisoare pentru săvârșirea a 2 (două) infracțiuni de furt calificat (prin efracție, respectiv prin folosirea de chei false), fapte prevăzute și pedepsite de art. 310 raportat la art. 311 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) din C. pen. olandez (Legea din 10 august 2004).
În temeiul art. 114 alin. (1) rap. la art. 58 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus amânarea predării persoanei solicitate A. către autoritățile judiciare din Țările de Jos până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiționate sau până la executarea la termen a pedepsei de 8 ani închisoare aplicate acesteia prin sentința penală nr. 157/F din 22 iunie 2017 a Tribunalului Ilfov, astfel cum a fost modificată prin sentința penală nr. 513 din 11 iunie 2020 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/2019 (mandat de executare a pedepsei închisorii nr. 1318 din 14 iulie 2020).
În baza art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, s-a constatat că persoana solicitată nu este de acord cu predarea către autoritățile judiciare din Țările de Jos și că nu a renunțat la regula specialității.
În baza art. 104 alin. (10) rap. la art. 58 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus luarea măsurii arestării în vederea predării către autoritățile judiciare din Țările de Jos a persoanei solicitate A., pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data încetării motivelor care au justificat amânarea predării.
În baza art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 s-a dispus emiterea mandatului de arestare a persoanei solicitate A., care urmează a fi pus în executare la data încetării motivelor care au justificat amânarea predării.
În temeiul art. 7 din Legea nr. 302/2004, coroborat cu art. 272 C. proc. pen., s-a dispus avansarea din fondul Ministerului Justiției a sumei de 340 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru persoana solicitată.
Potrivit art. 88 din Legea nr. 302/2004, cheltuielile judiciare avansate de stat au fost lăsate în sarcina acestuia.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Prin referatul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj din data de 19 mai 2023, înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj, la aceeași dată, sub nr. x/2023, s-a solicitat luarea față de persoana solicitată A. a măsurii arestării în vederea predării către autoritățile judiciare din Țările de Jos și amânarea predării acesteia până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiționate sau până la executarea pedepsei de 8 ani închisoare în executarea căreia se află în România.
În cuprinsul referatului s-a arătat că sesizarea are la bază mandatul european de arestare emis de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Zwolle, la data de 16 martie 2020, în vederea punerii în executare a Hotărârii Curții de Apel Arnhem-Leewarden din 16 mai 2014, emisă în dosarul cu nr. de referință x, prin care persoana solicitată A. a fost condamnată definitiv la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârșirea a 2 (două) infracțiuni de furt calificat (prin efracție, respectiv prin folosirea de chei false), prevăzute de art. 310 raportat la art. 311 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) din C. pen. olandez (Legea din 10 august 2004), care constau în aceea că:
- în perioada 31.01.2013 - 01.02.2013, în comuna Hilversum, Olanda, a pătruns prin escaladare în locuința situată pe str. x, și a sustras suma de aproximativ 300 euro, precum și o legătură de chei, printre care se regăsea cheia autoturismului aparținând lui B.;
- în perioada 31.01.2013 - 01.02.2013, în comuna Hilversum, Olanda, prin folosirea unei chei false, a sustras un autoturism marca x, în care se afla, printre altele, un telefon mobil aparținând lui B..
Evaluând cererea cu care a fost învestită, pe baza actelor dosarului și dispozițiilor legale incidente în materie, prima instanță a notat că mandatul european de arestare din 16 martie 2020 a fost emis de autoritățile judiciare din Țările de Jos în vederea executării de către persoana solicitată A. a pedeapsei de 9 luni închisoare aplicată acesteia prin Hotărârea Curții de Apel Arnhem-Leewarden din 16 mai 2014, emisă în dosarul cu nr. de referință x, pentru săvârșirea a 2 (două) infracțiuni de furt calificat (prin efracție, respectiv prin folosirea de chei false), prevăzute de art. 310 raportat la art. 311 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) din C. pen. olandez (Legea din 10 august 2004), fapte care au corespondent, în legea penală română, în infracțiunile de furt calificat prev. de art. 228 și art. 229 alin. (1) lit. d) și alin. (2) lit. b) C. pen.
A mai notat că, deși persoana solicitată a arătat că nu este de acord cu predarea sa către autoritățile judiciare din Țările de Jos și nu renunță la regula specialității, în cauză nu este incident motivul de refuz facultativ prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 (cum susține partea), întrucât aceasta nu locuiește efectiv în România și nu a avut o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, relevante în acest sens fiind următoarele înscrisuri: adresa nr. x C. civ. din 7 iunie 2023 a Ministerului Afacerilor Interne - Direcția Generală pentru Imigrări, adresa din 5 iunie 2023 a I.P.J. Suceava - Poliția mun. Fălticeni, secția de Poliție Rurală Mălini - Postul de Poliție Baia, adresa din 31 mai 2023 a Primăriei comunei Baia; actul de căsătorie transcris nr. 152 din 14 noiembrie 2007 înregistrat în localitatea Petrila, județul Hunedoara.
Totodată, prima instanță a reținut că recunoașterea hotărârii pronunțate de autoritățile judiciare olandeze nu putea fi dispusă nici chiar în cazul constatării incidenței motivului de refuz facultativ prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004. Acesta întrucât în cauză este incident un alt motiv opțional de refuz al executării mandatului, respectiv cel prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, vizând prescrierea executării pedepsei.
În acest sens, a notat că hotărârea Curții de Apel Arnhem-Leeuwarden din 16 mai 2014 a fost atacată, de către persoana solicitată, cu recurs în casație, devenind irevocabilă la data de 12 mai 2015. Or, potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen., termenul de prescripție a executării pedepsei pentru persoana fizică este de 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul în speță - 5 ani și 9 luni. Ca urmare, indiferent că este calculat de la data de 16 mai 2014 ori de la data de 12 mai 2015, în cauză, termenul de prescripție a executării pedepsei s-a împlinit fie la data de 15 februarie 2020, fie la data de 11 februarie 2021. Aceasta întrucât nu este incident niciunul dintre cazurile de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției executării pedepsei, prevăzute de art. 163 și 164 C. pen., infracțiunea pentru care contestatorul a fost condamnat la pedeapsa de 8 ani închisoare, în executarea căreia se află în România, fiind comisă anterior perioadei 31 ianuarie 2013 - 1 februarie 2013, în timp ce presupusa faptă pentru care este cercetat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoșani a fost comisă ulterior împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei.
Prin urmare, pentru argumentele prezentate, reținând, pe de o parte, imposibilitatea recunoașterii hotărârii străine ce a stat la baza mandatului și a executării în România a pedepsei de 9 luni închisoare, dar și caracterul facultativ al motivului de neexecutare prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, iar pe de altă parte, împrejurarea că, potrivit legii olandeze, prescripția executării pedepsei de 9 luni închisoare ar interveni abia în luna mai 2031 (conform avizului Eurojust), instanța a dispus executarea mandatului european de arestare.
În acest sens, a notat că persoana solicitată a fost anterior depistată în Belgia, predarea acesteia fiind solicitată atât de Țările de Jos (în vederea executării pedepsei de 9 luni închisoare), cât și de România (în vederea executării pedepsei de 8 ani închisoare). Ca urmare, Belgia a solicitat avizul Eurojust în vederea stabilirii priorității la predare, rezultatul fiind acela că s-a dat prioritate mandatului european de arestare emis de autoritățile române pentru executarea pedepsei de 8 ani închisoare.
În contextul prezentat, reținând și că persoana solicitată este propozabilă pentru liberare condiționată în România, din executarea pedepsei de 8 ani închisoare, în cursul lunii ianuarie 2024, având deci timp să execute și pedeapsa aplicată de autoritățile olandeze înainte de intervenirea prescripției executării acesteia în luna mai 2031, prima instanță a apreciat că prin refuzul executării mandatului european de arestare emis de Țările de Jos s-ar nesocoti principiul recunoașterii reciproce consacrat prin Decizia - cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene.
În concluzie, constatând îndeplinite toate condițiile de formă și fond reglementate de Legea nr. 302/2004 pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Țările de Jos și neincidența vreunui motiv obligatoriu de refuz al executării acestuia, Curtea a apreciat întemeiată cererea formulată de autoritățile judiciare olandeze.
Reținând însă că persoana solicitată A. se află, în România, în executarea unei pedepsei de 8 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 157/F din 22 iunie 2017 a Tribunalului Ilfov, astfel cum a fost modificată (ca urmare a admiterii unei contestații la executare ce viza perioada ce trebuie dedusă din pedeapsa principală) prin sentința penală nr. 513 din 11 iunie 2020 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 114 rap. la art. 58 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, prima instanță a dispus amânarea predării acesteia, către autoritățile judiciare din Țările de Jos, până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiționate sau până la executarea pedepsei anterior menționate.
Totodată, în conformitate cu art. 104 alin. (10) rap. la art. 58 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, a dispus arestarea persoanei solicitate, pe o durată de 30 de zile, în vederea predării către autoritățile judiciare din Țările de Jos, precum și emiterea de îndată a mandatului de arestare în vederea predării, dispunând ca punerea în executare a acestuia să se facă la data încetării motivelor care au justificat amânarea predării.
****
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestație persoana solicitată A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru argumentele detaliat prezentate de apărătorul său ales la termenul de dezbateri, fidel redate în practicaua prezentei hotărâri.
Examinând contestația formulată, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, dar și a criticilor invocate în prezenta procedură, Înalta Curte constată că acesta este nefondată, urmând a o respinge pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, republicată, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.
Alin. (2) al aceluiași text de lege statuează că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002, modificată prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 81/24 din 27 martie 2009.
Prin urmare, mandatul european de arestare este un instrument al cooperării judiciare internaționale în materie penală, care răspunde nevoii statelor membre de a reacționa prompt la stimulii infracționali, în vederea realizării scopurilor Uniunii Europene.
Din dispozițiile art. 86 și urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanței de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la analiza motivelor de refuz al predării pe care aceasta le invocă. În acest fel, se pune în practică principiul recunoașterii și încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanța română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.
În speță, respectând rigorile legii, prima instanță a verificat temeinic îndeplinirea tuturor condițiilor care legitimează punerea în executare a mandatului european de arestare emis de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Zwolle, la data de 16 martie 2020, în baza Hotărârii Curții de Apel Arnhem-Leewarden din 16 mai 2014, pronunțată în dosarul cu nr. de referință x, în vederea executării de către persoana solicitată A. (cetățean albanez) a unei pedepse de 9 luni închisoare pentru săvârșirea a 2 (două) infracțiuni de furt calificat (prin efracție, respectiv prin folosirea de chei false), fapte prevăzute de art. 310 raportat la art. 311 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) din C. pen. olandez (Legea din 10 august 2004), constatând în mod just că mandatul îndeplinește condițiile de formă și conținut prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004.
Deopotrivă, a constatat în mod corect că infracțiunile ce formează obiectul mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară solicitantă au corespondent în legislația românească în infracțiunile prev. de art. 228 și art. 229 alin. (1) lit. d) și alin. (2) lit. b) C. pen.
Pe de altă parte, în respectarea dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanța a procedat la identificarea persoanei solicitate, iar după comunicarea către aceasta a mandatului european de arestare, i-a adus la cunoștință drepturile prevăzute de art. 106, efectele regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecințele juridice ale consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.
Întrucât persoana solicitată nu a consimțit la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare, instanța a făcut aplicarea art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, republicată, procedând la audierea acesteia în limitele prevăzute de textul de lege precitat.
În contextul prezentat, notând că opoziția la predare a persoanei solicitate - care a arătat că nu dorește să fie predată autorităților judiciare olandeze, ci să execute în România pedeapsa aplicată de acestea - formal, s-ar putea circumscrie motivului facultativ de refuz al executării prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, prima instanță a procedat la verificarea susținerilor părții în sensul că locuiește pe teritoriul României din anul 2007.
Urmare acestor diligențe, la dosar au fost transmise următoarele informații:
- prin adresa nr. x din 31.05.2023 a Ministerului Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcția Migrație - Biroul pentru Imigrări al Județului Suceava: cetățeanul albanez A. figurează în evidențele pasive cu drept de ședere pe teritoriul României în scopul reîntregirii familiei, sens în care a deținut cartea de rezidență RTR x emisă la data de 06.06.2008, valabilă până la data de 05.06.2013, perioadă în care a avut stabilită reședința în județul Suceava; în urma verificărilor efectuate în evidența traficului de frontieră a rezultat că cetățeanul albanez a intrat pe teritoriul României în data de 09.02.2019;
- prin adresa nr. x C. civ. din 0.06.2023 a Ministerului Afacerilor Interne - Direcția Generală pentru Imigrări: cetățeanul albanez A. este posesor al pașaportului turistic x, valabil până la 11.04.2017 și al cărții de rezidență pentru străinii membri de familie RTR x emisă la data de 06.06.2008, valabilă până la data de 05.06.2013, perioadă în care a avut reședința declarată în județul Suceava;
- prin adresa din 31.05.2023 a Primăriei comunei Baia: cetățeanul albanez A. figurează în Registrul agricol comunal, din anul 2017, la rubrica destinată socrilor acestuia, C. și D.; din discuțiile purtate cu numitul C. rezultă că A. locuia împreună cu soția câte una sau două săptămâni pe an, când veneau în vacanță, restul timpului fiind plecați în străinătate;
- - prin adresa din 05.06.2023 a Inspectoratului de Poliție Județean Suceava - Poliția Municipiului Fălticeni, secția de Poliție Rurală Mălini - Postul de Poliție Baia: A. este căsătorit cu numita E. de circa 17 ani, iar în urma căsătoriei au un copil, F., cei doi soți nu au locuit efectiv la adresa de domiciliu din comuna Baia, întrucât au fost plecați în Belgia, Olanda și Germania, revenind în comuna Baia doar pentru a vizita rudele numitei E.; în prezent, E., care locuiește împreună cu părinții săi, C. și D. și fiica sa, F., la adresa de domiciliu, dorește să divorțeze de A., urmând să depună documentația aferentă la Judecătoria Fălticeni.
Evaluând aceste înscrisuri, prima instanță a constatat că ele nu fac dovada faptului că persoana solicitată (cetățean albanez) locuiește efectiv și a avut o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, astfel că în cauză nu este incident motivul opțional de refuz al executării prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, nefiind posibilă, prin urmare, nici recunoașterea, pe cale incidentală, a hotărârii străine care a stat la baza emiterii mandatului european de arestare.
În actualul cadru procesual, contestatorul susține că, dimpotrivă, înscrisurile sus-menționate fac dovada motivului de refuz al executării evocat, dar și a necesității recunoașterii, pe cale incidentală, și a executării în România a hotărârii pronunțate de autoritățile judiciare ale Țărilor de Jos, în vederea asigurării dezideratului păstrării relațiilor cu familia sa (soție și copil minor, care locuiesc în România).
Prioritar acestei critici de netemeinicie, contestatorul invocă însă faptul obținerii documentelor susmenționate în condițiile încălcării principiilor oralității și contradictorialității, ca urmare a efectuării diligențelor necesare primirii lor fără a fi puse în discuția părților și, prin aceasta, antamează însăși nelegalitatea hotărârii atacate, susținând că a fost pronunțată în condițiile vătămării drepturilor sale.
În aceeași sferă de argumentare, invocă și faptul că prima instanță nu a solicitat autorităților judiciare olandeze acordul în vederea recunoașterii hotărârii pronunțate de acestea.
Evaluând cu prioritate critica de nelegalitate susmenționată, Înalta Curte o constată neîntemeiată.
Având drept finalitate arestarea și predarea, de către un alt stat membru, a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate în statul emitent, procedura punerii în executare a unui mandat european de arestare este guvernată de principiul celerității, a cărui respectare implică anumite limitări ale drepturilor persoanelor vizate de procedură.
Ca urmare, caracterul urgent al procedurii poate determina anumite limitări chiar ale dreptului la apărare al persoanei condamnate, fără a afecta însă substanța acestuia.
În speță, contestatorul invocă o așa-zisă vătămare a drepturilor sale ca urmare a obținerii înscrisurilor pe care, de altfel, își întemeiază critica de netemeinicie sus-menționată, fără a fi puse în discuția părților, respectiv cu încălcarea art. 351 C. proc. pen.
Or, în condițiile în care obținerea înscrisurilor susmenționate a fost determinată de necesitatea clarificării aspectului dacă persoana solicitată a trăit pe teritoriul României din anul 2007, astfel cum aceasta a invocat în cadrul opoziției la predare, Înalta Curte constată că, deși, într-adevăr, administrarea acestei probe a fost făcută fără ca, în prealabil, prima instanță să o pună în discuția părților, acest fapt nu a afectat în vreun fel drepturile contestatorului.
Dimpotrivă, având în vedere situația juridică a contestatorului -aflat în executarea unei pedepse în altă cauză și caracterul urgent al procedurii, prima instanță a făcut, din oficiu, diligențe în vederea verificării veridicității susținerilor acestuia, informațiile astfel obținute fiind, de altfel, folosite de acesta, în prezenta procedură, pentru a critica temeinicia soluției primei instanțe.
Prin urmare, cum nici contestatorul nu a făcut dovada unei eventuale vătămări determinate de obținerea înscrisurilor de referință în modalitatea descrisă, Înalta Curte constată că o atare împrejurare nu poate atrage nulitatea relativă a hotărârii atacate, în condițiile prevăzute de art. 282 C. proc. pen. și, în mod evident, nici nulitatea ei absolută, aceasta intervenind exclusiv în situațiile strict determinate de art. 281 C. proc. pen., care nu vizează și ipoteza încălcării prevederilor art. 351 C. proc. pen.
În fine, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, în situația în care apreciază că în cauză ar putea fi incident motivul facultativ de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din același act normativ, autoritatea judiciară română solicită autorității judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum și orice alte informații necesare, informând-o, totodată, cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate.
În consecință, în situația dată, autorității de executare nu îi revine obligația de a solicita acordul statului emitent cu privire la recunoașterea hotărârii penale de condamnare pe cale incidentală, astfel cum susține apărarea, ci doar aceea de a o informa cu privire la scopul solicitării de transmitere a acesteia.
Practic, în ipoteza prevăzută de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, având în vedere statutul special al persoanei solicitate - cetățean român sau cetățean străin care trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul acesteia pentru o perioadă de cel puțin 5 ani - care refuză executarea pedepsei în statul emitent, instanța română poate recunoaște, pe cale incidentală, hotărârea străină de condamnare, în baza principiului încrederii reciproce care guvernează materia cooperării judiciare internaționale în domeniul penal, fără a fi nevoie de un acord în acest sens din partea autorităților statului în care a fost pronunțată.
Neîntemeiată este și critica de netemeinicie invocată de contestatorul A..
În acest sens, concordant primei instanțe, Înalta Curte constată că înscrisurile enumerate anterior confirmă doar faptul că persoana solicitată, care este căsătorită cu o persoană de cetățenie română cu care are un copil minor, a avut reședința legală în România, în perioada 2009-2013, la locuința socrilor săi din comuna Baia, Județul Suceava, fără a face însă dovada că aceasta locuiește efectiv în România și că a avut o rezidență continuă și legală pe teritoriul acestei țări pentru o perioadă de cel puțin 5 ani.
Astfel, prevederile art. 2 lit. p) din legea specială definesc explicit înțelesul expresiei "statul pe teritoriul căruia trăiește persoana" ca fiind statul cu care aceasta are legături strânse în baza reședinței obișnuite și a altor elemente de tipul relațiilor familiale, sociale, profesionale și culturale.
Or, deși de necontestat faptul că, urmare căsătoriei cu un cetățean român din care a rezultat un copil care trăiește pe teritoriul României, persoana solicitată a dezvoltat relații de familie pe teritoriul acestui stat, în lipsa dovezii unei reședințe efective și stabile în același spațiu, acestea nu sunt suficiente pentru stabilirea statutului său de cetățean străin care trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul acesteia pentru o perioadă de cel puțin 5 ani.
Într-adevăr, din informațiile comunicate de Ministerul Afacerilor Interne prin Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcția Migrație - Biroul pentru Imigrări al Județului Suceava și, respectiv, Direcția Generală pentru Imigrări, rezultă că, în urma căsătoriei din anul 2007 cu E., contestatorul A. a obținut, la data de 06.06.2008, cartea de rezidență RTR x, în scopul reîntregirii familiei, având reședința declarată la domiciliul soției din județul Suceava. Cartea de rezidență, care și-a pierdut valabilitatea la data de 05.06.2013, nu face însă, doar prin ea însăși, și dovada rezidenței continue și stabile a contestatorului pe teritoriul României, în perioada valabilității ei.
Din informațiile comunicate de primăria și postul de poliție din comuna Baia rezultă că A. și soția sa nu au locuit efectiv la adresa de reședință din comuna Baia, aceștia fiind plecați, în marea majoritate a timpului, în străinătate, de unde reveneau în România, doar sporadic și pentru scurte perioade de timp, în vacanțe.
Ca urmare, astfel cum corect a reținut prima instanță, în cauză nu este incident motivul facultativ de refuz al executării mandatului european de arestare prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, context în care nu este posibilă nici recunoașterea, pe cale incidentală, a hotărârii judecătorești străine, în condițiile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004.
De altfel, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 rezultă că eventuala constatare a existenței și a unui alt motiv de refuz al executării mandatului decât cel prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din același act normativ exclude posibilitatea parcurgerii procedurii cu caracter incidental a recunoașterii hotărârii care stă la baza mandatului, aceasta fiind posibilă doar în cazul incidenței exclusive a situației prevăzute de textul de lege precitat.
Or, în speță, așa cum just a reținut și prima instanță, este incident un alt motiv opțional de refuz al executării mandatului, respectiv cel prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. g) teza a II-a din Legea nr. 302/2004, întrucât, raportat la momentul devenirii executorie (definitivă) a hotărârii de condamnare pronunțată de autoritățile judiciare olandeze, 16 mai 2014, termenul de prescripție a executării pedepsei de 9 luni închisoare (aplicată prin aceasta), care, conform art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen., este de 5 ani și 9 luni închisoare, s-a împlinit la data de 15 februarie 2020, nefiind incident niciunul dintre cazurile de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției executării pedepsei, prevăzute de art. 163 și 164 C. pen.
Relativ la același motiv facultativ de refuz, se impune a se constata că, în situația în care mandatul european de arestare are ca finalitate punerea în executare a unei hotărâri definitive de condamnare (ipoteza speței), sfera acestuia se limitează exclusiv la verificarea împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei [teza a II-a a art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004], preexistența hotărârii penale definitive de condamnare pronunțată în statul emitent împiedicând o eventuală evaluare din perspectiva prescripției răspunderii penale a persoanei solicitate, conform legislației române, și excluzând, ab initio, aplicabilitatea primei teze a art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004.
Astfel, reținând însă că motivul de refuz al executării mandatului prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. g) teza a II-a din Legea nr. 302/2004 are caracter facultativ și constatând îndeplinite toate condițiile de formă și fond reglementate de Legea nr. 302/2004 pentru punerea în executare a mandatului european de arestare, dar și lipsa incidenței vreunui motiv obligatoriu de refuz al executării, Înalta Curte, la rândul ei, apreciază că argumentele vizând dezideratul respectării principiului recunoașterii reciproce consacrat prin Decizia - cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene și a asigurării funcționalității mandatului european de arestare ca instrument al cooperării judiciare internaționale în materie penală, care au stat și la baza stabilirii ordinii de preferință a executării mandatelor europene de arestare concurente emise pe numele persoanei solicitate, justifică admiterea cererii formulate de autoritățile judiciare din Statele de Jos.
În acest sens, Înalta Curte reține că, astfel cum rezultă din actele dosarului, persoana solicitată este propozabilă pentru liberare condiționată în România, din executarea pedepsei de 8 ani închisoare [aplicate acesteia prin sentința penală nr. 157/F din 22 iunie 2017 a Tribunalului Ilfov, astfel cum a fost modificată prin sentința penală nr. 513 din 11 iunie 2020 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/2019 (mandat de executare a pedepsei închisorii nr. 1318 din 14 iulie 2020)], în cursul lunii ianuarie 2024, existând posibilitatea executării pedepsei aplicate de autoritățile judiciare olandeze (de 9 luni închisoare) înainte de intervenirea prescripției executării acesteia, în luna mai 2031.
În considerarea acestor rețineri, Înalta Curte constată, prin urmare, că prima instanță a apreciat în mod corect că în cauză sunt îndeplinite condițiile legale pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis de autoritățile judiciare olandeze pe numele persoanei solicitate A., reținând, deopotrivă, just, că situația juridică particulară a părții, care se află în executarea unei pedepse de 8 ani pe teritoriul României, reclamă, în temeiul art. 114 alin. (1) rap. la art. 58 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, amânarea predării sale către autoritățile judiciare din Țările de Jos până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiționate sau până la executarea la termen a pedepsei anterior menționate.
În raport cu soluția astfel dispusă, prima instanță a făcut aplicarea corespunzătoare a art. 104 alin. (10) și (13) din Legea nr. 302/2004, hotărând arestarea persoanei solicitate A., pe o durată de 30 de zile, în vederea predării către autoritățile judiciare din Țările de Jos, precum și emiterea de îndată a mandatului de arestare în vederea predării, dispunând, totodată, în virtutea art. 109 alin. (3) din același act normativ, că acesta va fi pus în executare la data încetării motivelor care au justificat amânarea predării.
În consecință, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond în urma efectuării verificărilor la care este îndrituită conform dispozițiilor art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004, este temeinică și legală, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 110 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, va respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 118 din data de 26 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.
Urmare acestei soluții, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 118 din data de 26 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.
Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iulie 2023.