ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1751/2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 23 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.177.551 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 2.290.168 RON - prețul imobilului stabilit în dosarul nr. x C. civ., prin raportul de evaluare nr. x/08.11.2010 de către expertul evaluator A. și valoarea de 112.617 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren 2.678 m.p., construcții demolate de 40 m.p., str. x, Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie, precum și a titlurilor de plată, și până la data plății efective.

Totodată, a solicitat și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de a data emiterii titlului de conversie și de la data plății în cazul sumelor aferente titlurilor de plată și până la data plății.

Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La data de 13 decembrie 2021, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în garanție a numiților PFA A., B., C. și D., având în vedere că A. a evaluat imobilul în litigiu, iar în raport cu numiții B., C. și D. sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 2068 din 30 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1861 A din 08 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva sentinței civile nr. 2068 din 30 decembrie 2021, pronunțate de Tribunalului București, secția a V-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1861 A din 08 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 09 mai 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 11 mai 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a menționat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea exigențelor referitoare la caracterul cuprinzător al motivării hotărârii judecătorești, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și cu încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituția României, a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în sensul în care instanța de apel nu a analizat conținutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, înscrisuri ce emană de la intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu observarea valorii prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, ceea ce echivalează cu lipsa oricărei analize asupra pretențiilor părții reclamante, astfel că hotărârea de respingere a cererii de chemare în judecată, ca nefondată, nu poate fi caracterizată drept o hotărâre suficient motivată.

Câtă vreme lipsește elementul de validitate a hotărârii recurate, instanța de apel nu și-a îndeplinit obligația de a arăta argumentele pro și contra ce i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze la susținerile reclamantului, inclusiv la probele și dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Cu privire la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a arătat că prin cererea de chemare în judecată a indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidența prevederilor art. 269-270

1

C. proc. civ., prin înscris înțelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă și transmise Ministerului Finanțelor, relevante sub aspectul informațiilor pe care le dețin, necontestate anterioare ivirii litigiului, și oferă garanții de exactitate.

A precizat că înscrisul, prin forma și aparența sa exterioară, are înfățișarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuției sale (funcționari ai intimatei-pârâte) și se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, potrivit art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), până la proba contrară ce revine persoanei care îl contestă.

Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restiturea Proprietăților, cea de la care emană, reprezentând înscrisuri autentice, în înțelesul art. 269 C. proc. civ. pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expertul verificator S.C. E. S.R.L. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare.

Totodată, a precizat că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. E. S.R.L. și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Rezultă, astfel, că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimata-pârâtă și depuse la dosarul cauzei, în caz contrar decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ. și al art. 1241 C. civ., situație ce atrage incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată, a precizat că în cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse toate actele transmise de intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. x/08.11.2010 întocmit de expertul evaluator A.; raportul de verificare nr. x a raportului de evaluare întocmit de expertul evaluator A., în dosarul nr. x C. civ.; raportul de evaluare din data de 10.09.2020 întocmit de S.C. E. S.R.L.; titlurile de conversie nr. x/11.08.2011 și nr. y/11.08.2011 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; decizia nr. 9274/08.12.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; titlurile de plată emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

De asemenea, a fost depusă corespondența, prin care pârâta a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. și la cuantumul sumei de recuperat: 2.177.551 RON - diferența dintre evaluarea inițială și cea finală.

În consecință, decizia recurată este rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., prin aceea că substituindu-se intimatei-pârâte instanța de apel a încuviințat o apărare pe care această parte nu a formulat-o, invocând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1)pct. 5 C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 12 iunie 2023, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, a invocat excepția inadmisibilității căii de atac prin raportare la argumentul de care partea adversă a înțeles să se folosească, statuat, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menținut hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 24 august 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 15 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 24 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a pretins nelegalitatea deciziei atacate prin prisma încălcării exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., invocând și încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În această privință, partea a susținut că instanța de apel nu a argumentat soluția adoptată în drept și în fapt, în raport de succesiunea actelor și faptelor juridice ce vizau părțile și se reflectau în conținutul înscrisurilor depuse la dosar a căror analiză nu se regăsește în raționamentul expus în considerentele deciziei recurate, ceea ce echivalează cu neexaminarea pretențiilor reclamate.

Or, lipsa elementului de validitate a hotărârii recurate denotă faptul că instanța de apel nu și-a îndeplinit obligația de a arăta argumentele pro și contra ce i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze la susținerile reclamantului, inclusiv la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte reamintește că pentru a se reține incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Este știut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția respectivă.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Motivarea hotărârii reprezintă unul dintre elementele componente ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum este consacrat în art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și dezvoltat în vasta jurisprudență a Curții de la Strasbourg în această materie.

Relevante în acest sens sunt considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului expuse în decizia pronunțată în cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1049 din 25 noiembrie 2005, Partea a IV-a, care,în paragraful 30, a reiterat că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina"instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]".

Curtea Europeană a admis cu această ocazie că "obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, precitată, p. 20, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, precitată, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, Decizia Jahnke și Lenoble împotriva Franței, Cererea nr. 40.490/98, CEDH 2000-IX)", însă, potrivit jurisprudenței sale constante, "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, par. 60)."

Înalta Curte observă că instanța de apel a analizat în mod adecvat argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea acesteia cu privire la soluția adoptată, argumente care s-au raportat, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, dar și la probatoriul administrat în cauză, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, ceea ce înseamnă că hotărâreaexistă, este una clară și conduce în mod logic la deznodământul final reflectat în dispozitivul acesteia.

Astfel, decizia recurată respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., asigurând, totodată, garanțiile necesare pentru efectivul acces la justiție și pentru evitarea arbitrariului în soluționarea cauzei, asigurarea dreptului la un proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împrejurarea că, atașat acestui motiv de recurs, recurentul a pretins probarea prejudiciului ce derivă din supraevaluarea imobilului prin expunerea unor argumente ce țin de modul în care au fost interpretate și valorificate probele, prin prisma puterii doveditoare reglementate de lege și dacă, ori în ce măsură, au fost apte să formeze convingerea instanței,demonstrează în mod evident nu numai faptul că nu este în concordanță cu cerințele motivelor de nelegalitate, ci evidențiază nemulțumirea părții sub aspectul considerațiilor instanței de apel asupra probelor, împrejurare ce excedează competenței instanței de recurs, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Totodată, se impune precizarea că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar orice susținere, care relevă erori ale instanței de apel în evaluarea acestui demers, se situează în afara scopului recursului reglementat de legiuitor, acela de a supune analizei doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nelegalitatea deciziei recurate a fost reclamată și prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce privește interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și a celor ale art. 269-271 C. proc. civ. prin aceea că a refuzat să dea valoarea probatorie, conferită de art. 269 C. proc. civ., înscrisurilor emanate de la pârâtă, substituindu-se părții adverse și încuviințând o apărare pe care aceasta nu a formulat-o.

Criticile relevate sunt nefondate.

Potrivit principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Însă, acest drept nu poate fi valorificat decât în limitele stabilite de legiuitor, exercitarea lui de către titular neputând avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe.

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Altfel spus, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii - numai asupra a ceea ce s-a cerut.

Dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept.

De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cu care: "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar dacă în urma raționamentului judiciar pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant, nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunțată câtă vreme analiza instanței s-a circumscris apărărilor așa cum au fost ele inserate în motivele deduse judecății apelului.

Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 2.177.551 RON și a dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie, precum și a titlurilor de plată, și până la data plății efective decurgând din angajarea răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârșirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experții autorizați în calitate de prepuși ai autorității, cât și în omologarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/08.11.2010, cu consecința prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate.

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând că, în cauză, nu a fost făcută dovada existenței unei fapte ilicite în sarcina pârâtei sau în sarcina expertului autorizat constând în evaluarea imobilului cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare. În acest sens, a procedat la analiza comparativă a celor două rapoarte de evaluare atașate cererii de chemare în judecată, conchizând în sensul că metoda comparației directe, permisă de standardele internaționale de evaluare, a fost realizată în mod corect, prin utilizarea unor comparabile cu caracteristici similare precum cele ale terenului în litigiu.

Criticile deduse judecății apelului au vizat aspecte ce țin de forța probantă a înscrisurilor administrate în cauză, la cererea reclamantului, reiterate și în cadrul motivelor de recurs, sub acest aspect arătându-se că înscrisurile emană chiar de la pârâtă, fiind întocmite anterior declanșării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora și la întrunirea caracterul autentic, în sensul dispozițiilor art. 269 C. proc. civ.

În considerarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., verificând în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, potrivit art. 479 din același act normativ, instanța de apel a reținut că singura probă administrată în cauză, la cererea reclamantului, au fost cea cu înscrisuri constând în raportul de evaluare inițial din anul 2010, raportul de verificare nr. 13569/39 din octombrie 2018 de verificare a raportului de evaluare inițial, raportul de reevaluare din 10.09.2020 întocmit de S.C. E. S.R.L., decizia nr. 9274/08.12.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (titlul de despăgubire) și titlurile de conversie nr. 2966/11.08.2011 și nr. 2967/11.08.2011.

Potrivit art. 269 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului.

În general, forma autentică nu este o condiție de validitate a actului juridic, astfel încât această formă este obligatorie doar în cazurile prevăzute de lege. Însă, indiferent că această formă este adoptată ca urmare a voinței părților sau a impunerii legiuitorului, înscrisurile autentice au o forță probantă deosebită.

Puterea doveditoare a înscrisurilor autentice este stabilită la art. 270 C. proc. civ., putere ce rezultă din faptul că înscrisul a fost întocmit și autentificat sau primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică. Textul reprezintă dreptul comun în materie, întrucât sunt și acte normative cu caracter special care se referă la forța probantă a unor categorii de înscrisuri autentice. De asemenea, unele dispoziții speciale din C. proc. civ. se referă la acest aspect.

Înscrisul autentic face dovada autenticității sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că el emană de la autoritatea care l-a întocmit și, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă.

Așadar, înscrisul care, prin forma și aparența sa exterioară (semnătura funcționarului, sigiliul autorității, numărul de înregistrare, etc.), are înfățișarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, prezumție care are drept efect inversarea sarcinii probei.

Ca atare, sarcina probei trece de la persoana care invocă înscrisul ca mijloc de dovadă la persoana care-i contestă exactitatea și autenticitatea, însă cel căruia i se opune un înscris autentic nu-l va putea combate decât pe calea procedurii înscrierii în fals.

Reținând că doar decizia nr. 9274/08.12.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și titlurile de conversie nr. 2966/11.08.2011 și nr. 2967/11.08.2011 corespund formal definiției înscrisului autentic, în sensul prevăzut de art. 269 alin. (1) teza I C. proc. civ., în mod corect, instanța de apel le-a valorificat în condițiile art. 270 alin. (1) C. proc. civ., proba contrară incumbând celui care le contestă.

Prezumția operează față de orice persoană (erga omnes) și dispensează de orice obligație probatorie pe cel care le evocă cu privire la tot ce înseamnă autenticitatea înscrisului, conform art. 269 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., desigur, până la declararea sa ca fals, în condițiile legii.

Așadar, revine celui care contestă autenticitatea înscrisului obligația de a iniția demersurile pentru declararea actului autentic ca fals, demersuri care pot fi realizate, fie prin procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 304 și urm. C. proc. civ., fie într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a falsului.

Or, de vreme ce, în cauză, nu s-a uzat de procedura înscrierii în fals împotriva mențiunilor cuprinse în respectivele înscrisuri autentice [în accepțiunea cuprinsă la art. 269 alin. (1) teza finală C. proc. civ..], acestea fac dovada că cele două acte emană de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sau de la unul dintre angajații acesteia, că semnăturile existente pe acestea aparțin celor menționați ca semnatari și, în cele din urmă, că actul exprimă voința autorității emitente, cu privire la conținutul înscrisului, condiții în care valorificarea acestor mijloace de probă de către instanța de apel este legală.

Astfel, față de obiectul cererii deduse judecății constând în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, atât pentru propria faptă ilicită, cât și în calitate de comitent al prepușilor săi, cele 3 înscrisuri sunt apte să dovedească doar acordarea în favoarea persoanelor îndreptățite a măsurilor reparatorii pentru suma de 2.287.501,04 RON, sub formă de acțiuni, prin emiterea titlurilor de conversie în temeiul Legii nr. 247/2005.

Relativ la cele două rapoarte de evaluare, cu forța probantă atașată acestora în privința supraevaluării imobilului, de care s-a prevalat reclamantul în susținerea pretențiilor evocate, se observă că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu puterea doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările și concluziile unor specialiști în domeniul evaluării proprietății imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispozițiile Titului VII din Legea nr. 247/2005 și, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi, context în care aprecierea lor s-a făcut în mod liber, potrivit convingerii instanțelor devolutive, în condițiile art. 264 alin. (2) teza finală C. proc. civ., în sensul că în lipsa fapte ilicite nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidență a fost invocată de către recurent, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte observă că recurentul a valorificat aceleași critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește și încălcarea art. 1241 C. civ., însă textul de lege menționat nu a făcut obiectul analizei instanței anterioare și, implicit, nu a fost cuprins în motivele de apel, fiind invocat omisso medio, adică pentru prima oară în această cale extraordinară de atac, contravenind dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor", legiuitorul înțelegând astfel să acorde garanții suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalității hotărârii pronunțate în apel.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1861A din 08 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1861A din 08 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2023.