ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2608/2024

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă la data de 19.08.2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 538.732 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în municipiul Bistrița, str. x, înscris în CF Bistrița, nr. top x și y compus din teren în suprafață de 1209 mp și construcții demolate toate cu suprafața construită de 203,80 mp și utilă de 176,20 mp și valoarea de 648.625 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/19.08.2009 de către expertul evaluator A., actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie până la data plății efective. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie până la data plății.

Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a PFA A., B. și C., care a fost respinsă, ca tardivă, prin încheierea din data de 20.10.2022.

Prin sentința nr. 1712/08.12.2022, Tribunalul București, secția a IV a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins acțiunea, ca prescrisă; a respins cererea de chemare în garanție, ca tardivă; a obligat pârâta să plătească persoanelor chemate în garanție C., PFA A. și B. câte 500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Prin decizia nr. 161/A/12.02.2024, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondate apelurile declarate de reclamant și de pârâta ANRP împotriva sentinței; a obligat pârâta ANRP la plata, către intimata chemată în garanție C., a sumei de 2000 RON, cheltuieli de judecată în apel precum și la plata, către intimatul chemat în garanție B., a sumei de 2000 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, respectiv hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și în art. 2528 C. civ.

În acest sens, recurentul a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit, în legătură cu momentul de început al curgerii termenului de prescripție, că apelantul-reclamant putea și avea posibilitatea să cunoască existența faptei și o prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire și de la momentul la care titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat și Fondului Proprietatea, unde Statul Român deținea la acel moment calitatea de acționar unic.

Într-o decizie de speță, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "în situația acțiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripția nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deși - în mod obiectiv ~ dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Cu toate acestea, soluția amânării începerii curgerii termenului de prescripție de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripție un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituția prescripției extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea./.../. Împrejurarea că legiuitorul a înțeles să stabilească un moment subiectiv, ulterior creării prejudiciului, de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea, impune ca - într-o atare ipoteză - cel păgubit să fie chemat să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului și a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege".

Or, prin prisma interpretării expuse anterior a dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, în mod eronat, instanța de control judiciar în apel a apreciat că momentul de la care recurentul-reclamant din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască existența prejudiciului, cât și pe cei responsabili de producerea acestuia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire, respectiv momentul la care titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat și Fondului Proprietatea.

Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză cât și organul emitent al deciziei de despăgubire și al titlurilor de conversie, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, în primul rând, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Prin urmare, redamantul-recurent din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaște prejudiciul la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel.

În cauză există următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între ANRP și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între ANRP și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Prin urmare, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamanții ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea pârâtă, prin care recurentul a fost înștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

În cauză nu este incidentă Decizia în interesul legii nr. 19/2019, întrucât în materia analizată de aceasta, și anume aceea a raporturilor de muncă, s-a stabilit, ca moment de la care se naște dreptul la acțiune, data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiții subiective.

Analiza, argumentarea și concluzia Înaltei Curți de Casație în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 19/2019, se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ținând cont de specificul relațiilor de muncă, în timp ce în prezenta cauză ne aflăm în materia dreptului comun.

În concluzie, în speța de față, cu privire la calcularea termenului de prescripție, instanța de apel a aplicat, indirect, prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social, deși nu ne regăsim în ipoteza analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr. 19/2019, pe care instanța de apel a invocat-o în soluționarea cauzei.

Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului, arătând că recurentul înțelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, decizie prin care instanța de recurs a menținut sentința prin care constatat prescris dreptul material la acțiune.

Mai arată intimata că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat. Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părțile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (spețele fiind similare) cu soluționarea acestuia din urmă.

Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă.

A mai arătat intimata că în mod nelegal a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în cuantum de 5500 RON, fără ca instanța să se raporteze la dificultatea, amploarea și durata pricinii, care ar fi impus o reducere considerabilă a cheltuielilor solicitate.

Invocă Decizia Curții Constituționale nr. 492/08.06.2006, prin care s-a statuat că "...prerogativele instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca aceasta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil".

În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

În ce privește intimata, cheltuielile de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului ANRP, buget care este parte integrantă a bugetului de stat și care asigură și resursele financiare necesare funcționării instanțelor de judecată.

Totodată, învederează că prevederile art. 453 C. proc. civ. statuează că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată suportate, la baza obligației de acoperire a cheltuielilor de judecată aflându-se exclusiv ideea de culpă procesuală, culpa fiind dovedită prin înseși hotărârile prin care a fost finalizat dosarul. Astfel, prin analogie, în prezenta speță, cheltuielile de judecată cad în sarcina reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Prin întâmpinările formulate, având conținut similar, intimații-chemați în garanție C. și B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și au arătat că instanța a statuat în mod corect faptul că în cauză, potrivit art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, aplicabil prezentei cauze, dreptul la acțiune se prescrie în termenul general de 3 ani, termen care se calculează cu începere de la momentul nașterii dreptului la acțiune.

Instanța a constatat în mod corect faptul că, în conformitate cu reglementările privind prescripția (atât cele din vechea legislație, cât și cele din noua legislație) sunt stabilite două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume: pe de o parte, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv a datei la care păgubitul putea, ori trebuia să cunoască aceste clemente.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care îi permit să înainteze acțiunea în răspunderea civilă.

S-a apreciat în mod corect în opinia intimaților, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este momentul emiterii deciziei privind acordarea de despăgubiri pe numele beneficiarilor, iar titlul de conversie emis în baza acestei decizii a fost comunicat și Fondului Proprietatea, unde Statul (recurentul în prezenta speță) deținea la acel moment calitatea de acționar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 în forma de la momentul emiterii actelor administrative respective. De la momentul emiterii deciziei de despăgubire, recurentul putea să cunoască atât paguba ce urma a fi produsă bugetului de stat, cât și persoana răspunzătoare de producerea acesteia.

De la momentul emiterii deciziei de despăgubire, reurentul putea să cunoască atât prejudiciul cauzat cât și persoana responsabilă de producerea acestuia, de la data diminuării patrimoniului sau cu despăgubirile acordate, aceasta având posibilitatea și obligația să stabilească persoanele responsabile de producerea pagubei.

Statul nu poate invoca faptul că nu a fost avizat de măsurile dispuse de Curtea de Conturi prin decizia nr. 10/10.10.2013, sau că nu a fost parte în dosarul ce a avut ca obiect contestarea respectivei decizii, din moment ce Curtea de Conturi a acționat ca reprezentant al Statului.

Prin urmare recurentul (Statul Român) este considerat că a cunoscut, sau cel puțin trebuia în mod obiectiv să cunoască aspectele constatate de organul abilitat de el să exercite exercite controlul la ANRP, mai ales ca procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv reprezintă un domeniu de mare interes pentru Stat, inclusiv din perspectiva resurselor bugetare majore ce trebuie afectate plății despăgubirilor.

Totodată recurentul (Statul Român) nu poate invoca nici faptul că ar fi cunoscut producerea prejudiciului abia la momentul când Ministerul Finanțelor a primit adresa numărul 168/18.01.2021, comunicată de apelanta ANRP, prin care i s-a adus la cunoștință diferența dintre valoarea imobilului stabilită prin raportul din 2009 și valoarea stabilită printr-un nou raport de evaluare efectuat la data de 30.09.2020 de un alt evaluator desemnat de ANRP.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Critica de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care însă, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit.

Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 6390/29.09.2009 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menționate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză nu se poate reține, ca moment al începerii curgerii termenului de prescripție, momentul indicat de către recurent ca fiind acela al comunicării adresei nr. x/18.01.2021, de informare a recurentului despre existența unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009 (referitor la care recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului, despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă.

Pe acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, date în aplicarea art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2009.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP din 2009 - i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama statului român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanțelor putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Recurentul face trimitere la dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși.

Însă Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde.

Considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a acestei instanțe pe care le evocă recurentul cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, nu contrazic statuările anterior menționate, întrucât hotărârea respectivă este dată într-un litigiu ale cărui circumstanțe factuale sunt diferite de cele din prezenta cauză (daune morale pentru operația de amputare a piciorului reclamantului datorată tratamentului medical greșit), astfel încât nu conține o chestiune de similaritate care să fie avută în vedere la soluționarea acestei pricini.

În ce privește solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimații-chemați în garanție C. și B., aceasta nu poate fi primită, întrucât cererea de chemare în garanție (respinsă, ca tardivă) a fost formulată de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, iar recursul a fost declarat doar de către reclamant și vizează soluția de respingere, ca prescrisă, a acțiunii, astfel cum a fost pronunțată de prima instanță și menținută în apel. În aceste condiții, recurentul-reclamant nu are calitatea de parte căzută în pretenții față de intimații chemați în garanție conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu el este cel care a atras în cadrul procesual intimații chemați în garanție, neavând cu aceștia raporturi juridice care să poată fundamenta o astfel de cerere.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 161/A din 12 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă și va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimații-chemați în garanție C. și B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 161/A din 12 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimații-chemați în garanție C. și B..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.