ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1/2016

Deliberând asupra recursului în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 40/A din 18 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 52/2021 pronunțată la data de 16.03.2021 de Tribunalul Bihor, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpa, prev. de art. 192 alin. (2), alin. (3) C. pen.

În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementara a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., respectiv dreptul de a conduce vehicule categoria B, C și D conform anexei nr. 1 a O.U.G. nr. 195/2002, actualizata, pe o durata de 3 ani, care s-a dispus a se executa de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., respectiv dreptul de a conduce vehicule categoria B, C și D conform anexei nr. 1 a O.U.G. nr. 195/2002, actualizată.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prev. de art. 338 alin. (1) C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) rap. la art. 25 C. proc. pen. cu referire la art. 1357, art. 1391 alin. (2) și alin. (4) C. civ., s-au admis, în parte, acțiunile civile exercitate de părțile civile B., C., și D. (decedata) prin succesor C. și, în temeiul art. 86 C. proc. pen. cu referire la Decizia nr. 1/2016 a ICCJ, a fost obligată partea responsabilă civilmente, societatea de asigurări E. din Ungaria, prin reprezentant legal F. SA plata sumei de 30.000 euro către fiecare parte civilă, cu titlu de daune morale și la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, calculate în conformitate cu disp. art. 21 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 132/2017 până la data plații efective.

S-a respins acțiunea civilă exercitată de părțile civile B., C. și D. (decedata) prin succesor C. împotriva persoanei responsabile civilmente F. SA cu sediul procesual ales la Sucursala Oradea, jud. Bihor, ca nefondata.

S-au respins celelalte pretenții civile, ca neîntemeiate.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 5000 RON (3600 RON în cursul urmăririi penale și 1400 RON în cursul judecății), cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat. În baza art. 276 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata către părțile civile B., C. și D. (decedata) prin succesor C., a sumei de 2000 RON pentru fiecare în parte, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 114 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, prezenta hotărâre s-a dispus a se comunica și IPJ Bihor în vederea anularii permisului de conducere și în vederea punerii în executare a pedepselor complementare. În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A.

Împotriva mai sus menționate sentințe au declarat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, părțile civile B., C. în nume propriu și ca succesor al părții civile decedate D., partea responsabilă civilmente SC F. SA și inculpatul A.

Prin Decizia nr. 40/A din 18 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de părțile civile B., C. în nume propriu și ca succesor al părții civile decedate D. împotriva Sentinței penale nr. 52/2021 pronunțată la data de 16 martie 2021 de Tribunalul Bihor.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, partea responsabilă civilmente SC F. SA și de către inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 52/2021 pronunțată la data de 16 martie 2021 de Tribunalul Bihor.

A fost desființată, în parte, sentința atacată și rejudecând:

S-a înlăturat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., constând în dreptul de a conduce vehicule categoria B, C și D conform anexei nr. 1 a O.U.G. nr. 195/2002, actualizată pe o durată de 3 ani, precum și pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceluiași drept, aplicate pe lângă pedeapsa principală de 3 ani închisoare la care inculpatul a fost condamnat pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) și (3) C. pen.

S-au înlăturat dispozițiile art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., privind achitarea inculpatul A. de sub acuzația comiterii infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.

În baza art. 338 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele principale aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea 3 ani închisoare la care s-a adăugat sporul fix și obligatoriu de 8 luni închisoare (1/3 din pedeapsa de 2 ani închisoare) și s-a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani și 8 luni închisoare prin privare de libertate.

S-au reformat dispozițiile privind obligarea părții responsabile civilmente E. la plata penalităților de întârziere de 0,2% aferente sumelor de câte 30.000 euro, la plata cărora a fost obligată în favoarea părților civile B., C. și D., prin succesor C., în sensul că acestea sunt datorate de la cea de a unsprezecea zi de la data primirii hotărârii judecătorești definitive, în baza dispozițiilor Legii nr. 136/1995 și norma ASF 23/2014.

S-a înlăturat dispoziția privind aplicarea dispozițiilor art. 114 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, referitoare la comunicarea hotărârii către IPJ Bihor în vederea anulării permisului de conducere și în vederea punerii în executare a pedepselor complementare.

S-au înlăturat dispozițiile art. 7 din Legea nr. 76/2008, privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare, privind prelevarea de probe biologice de la inculpatul A.

Au fost menținute dispozițiile sentinței atacate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligate părțile civile B., C. în nume propriu și ca succesor al părții civile decedate D. la plata sumei de câte 2.100 RON, fiecare, cheltuieli judiciare în favoarea statului în apel.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, părții responsabile civilmente SC E. prin reprezentant SC F. SA și de inculpatul A. au rămas în sarcina statului.

Curtea de Apel Oradea, cu privire la infracțiunea de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen. a reținut că din probatoriul administrat în cauză și analizat rezultă existența accidentului rutier comis pe drumurile publice și anume strada x din Oradea, în care au fost implicate patru autovehicule, autoturismul condus de inculpat, autoturismul condus de victimă și autoutilitarele conduse de martorii G. și H. și care a cauzat decesul a două persoane.

Dispozițiile art. 77 din O.U.G. nr. 195/2002 impun o conduită obligatorie persoanelor implicate sau care au cunoștință de un accident de circulație. Din interpretarea acestui text de lege rezultă că nu orice persoană aflată în perimetrul accidentului poate fi considerată apriori ca fiind una din cele căreia legea impune o anumită conduită. Analiza textului de lege duce la concluzia că conduita impusă de această normă revine în primul rând conducătorului vehiculului implicat într-un accident de circulație cu victime care, pe lângă obligația de anunțare imediată a organelor de poliție și a ambulanței, trebuie să nu părăsească locul faptei și nici să nu modifice sau să șteargă urmele accidentului.

Pentru această persoană, obligația impusă de lege există indiferent de vinovăția sau nevinovăția sa în producerea accidentului rutier. O a doua categorie vizată de obligația impusă de dispozițiile art. 77 din O.U.G. nr. 195/2002 este orice altă persoană care este implicată sau are cunoștință despre accident. Această persoană are obligația de a anunța producerea evenimentului rutier prin apelarea numărului de urgență, dar nu toate aceste persoane au obligația să rămână până la sosirea organelor de poliție și să aștepte încuviințarea acestora pentru părăsirea locului faptei. Este firesc să fie așa deoarece nu se poate stabili în mod constituțional o obligație nenecesară în sarcina tuturor persoanelor prezente. Scopul reglementării este acela de a separa persoanele neimplicate, sau care nu cunosc date despre accident de cele implicate sau care cunosc date relevante și de a le responsabiliza pe acestea din urmă să sprijine organele de urmărire penală în cercetarea unor infracțiuni de vătămare corporală din culpă, ori ucidere din culpă. Prin persoana implicată în accidentul de circulație se înțelege persoana care a provocat nemijlocit accidentul sau care a suferit o vătămare sau/și al cărui vehicul a fost avariat în accident. În schimb persoana care are cunoștință despre accidentul de circulație este aceea care conducând un alt vehicul în perimetrul locului unde s-a produs accidentul a contribuit, într-o formă sau alta, mai mult sau mai puțin la crearea unei condiții oricât de îndepărtate pentru accident.

Dispozițiile art. 338 C. pen. cer ca subiectul activ să fie unul calificat doar în anumite condiții, dar acestea nu au relevanță în cauză, întrucât persoana inculpatului nu face parte din categoria instructorilor auto aflați în procesul de instruire sau a examinatorului autorității competente aflat în procesul desfășurării probei practice pentru obținerea permisului de conducere. În celelalte cazuri, legea nu cere o calitate specială pentru subiectul activ, infracțiunea poate fi săvârșită de "conducătorul vehiculului ... implicat într-un accident de circulație".

S-a apreciat că inculpatul A. poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., întrucât este persoana care a provocat accidentul, întrucât acesta este cel care a determinat coliziunea inițială dintre autoturismul său și cel al victimelor cu consecința schimbării traiectoriei acestuia din urmă, pătrunderii pe contrasens și impactul cu vehiculul condus de martorul G., în urma căruia a survenit decesul victimelor.

Elementul material al formei de bază se comite prin acte comisive și anume prin părăsirea locului accidentului fără încunoștințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei. Prin părăsire se înțelege acțiunea de a pleca sau a se îndepărta de ceva. Sintagma locul accidentului utilizată de art. 338 alin. (1) C. pen. nu are o definiție legală, dar doctrina și jurisprudența au relevat că prin acesta se înțelege suprafața de teren pe care s-a produs acțiunea sau inacțiunea ce a generat accidentul, pe care a fost produsă vătămarea cu consecințe dăunătoare asupra integrității corporale ori a sănătății și pe care se găsesc urme care pot fi utile pentru stabilirea cauzelor și condițiilor acestora.

Curtea de apel a reținut că după producerea accidentului, inculpatul a recunoscut faptul că și-a continuat deplasarea, dar pe o distanță scurtă până când a putut opri în condiții de siguranță. Planșa întocmită cu ocazia cercetării la fața locului a constatat prezența autoturismului inculpatului la o distanță de aproximativ 100 de metri de locul impactului. Organele de poliție care s-au deplasat la locul accidentului l-au găsit acolo pe inculpat. Discuția care poate să aibă loc este dacă locul unde se afla autoturismul condus de inculpat se afla sau nu în perimetrul accidentului.

Analizând schița întocmită de organele de poliție cu ocazia cercetării la fața locului, Curtea a constatat că distanțele implicate între autovehiculele x sunt mici cuprinse între 4,1 metri, respectiv 4,8 metri, pe când distanța dintre ultimul dintre acestea și autoturismul condus de inculpat este de 106,40 de metri. Dacă toate celelalte autoturisme se aflau grupate în locul impactului sau în apropierea acestuia, autoturismul inculpatului era la o distanță considerabilă. Ca atare, Curtea a concluzionat că deși menționat pe schița respectivă, locul în care a fost găsit autoturismul inculpatului nu face parte din perimetrul accidentului.

Faptul că inculpatul susține că a oprit autoturismul doar atunci când a putut să o facă în condiții de siguranță este contrazis de declarațiile martorilor I. și J. Astfel, martorul I. a arătat că după ce a văzut accidentul rutier a constatat că autoturismul condus de inculpat a continuat să se deplaseze cu o viteză de aproximativ 50 - 60 km/h fără a da impresia că urmează să oprească, motiv pentru care a pornit în urmărirea sa. Dacă susținerea inculpatului că după producerea accidentului a frânat și a încercat să oprească cât mai aproape de locul accidentului ar fi reală martorul I. ar fi trebuit să observe momentul în care inculpatul a acționat sistemul de frânare care ar fi coincis cu aprinderea stopurilor. Curtea a apreciat că lipsa oricărei referiri la aprinderea stopurilor autoturismului condus de inculpat echivalează cu neacționarea sistemului de frânare de către acesta în condițiile în care declarația martorului I. este extrem de detaliată, relatând cu lux de amănunte conduita inculpatului și a victimei, atât înainte de producerea accidentului, cât și în timpul acestuia. Modul în care a înțeles martorul să procedeze după impact relevă faptul că acesta a fost foarte atent la conduita inculpatului post impact.

Curtea a considerat că oprirea inculpatului în apropierea locului accidentului se datorează conduitei martorului I. care a făcut demersuri pentru a-l stopa în trafic. Pentru reținerea acestei conduite, Curtea a avut în vedere atât declarația acestuia, cât și declarația martorei J.. Deși există anumite diferențe între declarațiile succesive ale acesteia, acestea nu sunt esențiale și așa cum s-a arătat anterior, se datorează vârstei la care a perceput în mod direct cele întâmplate (12 ani), impactul pe care l-a avut asupra sa impactul evenimentului rutier la care a asistat și intervalele mari de timp scurse între audierile sale. Declarația martorului K. pe care inculpatul înțelege să o folosească în favoarea sa este de fapt irelevantă. Martorul arată că se afla mult în spatele autoturismelor implicate în coliziunea inițială, nu a văzut impactul, ci doar urmările acestuia, a fost oprit câteva minute deoarece nu putea trece de locul accidentului și abia după aceea a ajuns la locul unde se afla oprit autoturismul inculpatului și a discutat cu acesta. Martorul nu face nicio referire relevantă la posibilitatea inculpatului de a opri anterior poziției în care se afla. Dimpotrivă, martorul arată cu ocazia audierii sale în fața instanței de apel că dacă ar fi dorit să oprească mai repede și nu în apropierea autoturismului inculpatului ar fi putut.

Apărarea inculpatului, pornind de la concluziile rapoartelor de expertiză criminalistică întocmite în cauză privind intervalul de timp în care autoturismul putea opri în funcție de viteza inițială și de distanța parcursă deși pare a fi întemeiată pe elemente obiective este nefondată.

Instanța de apel nu a contestat modul de calcul al expertului privind posibilitatea de oprire în raport de timp și viteză, dar a reținut că inculpatul a oprit la o distanță dublă față de cea reținută de expert ca fiind cea în care autoturismul ar fi putut opri dacă ar fi condus cu o viteză de 70 km/h. Ori, viteza avută de inculpat în momentul producerii impactului este una inferioară acestei valori, după cum rezultă din declarația sa în care se arată că ar fi condus cu o viteză de 60 - 70 km/h, declarația martorului I. care arată că după impact inculpatul se deplasa cu o viteză de 50 - 60 km/h. Un alt aspect relevant pentru înlăturarea apărării inculpatului, s-a apreciat că este acela că potrivit schiței întocmite de organele de poliție care au efectuat cercetarea la fața locului distanța de 106,4 metri nu este calculată de la locul impactului și autoturismul inculpatului, ci dintre acesta și ultimul autovehicul implicat în coliziune, cel al martorului H. În mod evident impactul dintre autoturismul inculpatului și cel al victimelor s-a produs la o distanță superioară celei de 106,4 metri prin urmare timpul de reacție este mai mare decât cel susținut de inculpat, iar distanța parcursă de acesta după impact este de asemenea mai mare.

Infracțiunea reglementată de art. 338 alin. (1) C. pen. este o infracțiune de pericol abstract, prin urmare săvârșirea acțiunii incriminate generează automat urmarea imediată, constând în starea de pericol pentru siguranța circulației rutiere, legătura de cauzalitate rezultând ex re.

Sub aspect subiectiv, infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. În speță inculpatul a săvârșit infracțiunea cu intenție indirectă, realizând că a fost implicat într-un accident de circulație și a acceptat producerea stării de pericol.

Față de cele expuse mai sus, Curtea a reținut că fapta inculpatului este tipică, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv și constituie infracțiunea prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.

Inculpatul a solicitat schimbarea de încadrare juridică din forma consumată în forma tentată. Infracțiunea este una instantanee, ea se săvârșește în momentul în care acesta a depășit perimetrul accidentului fiind fără nicio relevanță faptul că a oprit voluntar sau nu în apropierea acestuia și după aceea s-a întors la locul impactului, motiv pentru care a fost respinsă cererea formulată de inculpat.

Hotărârea din apel a fost comunicată inculpatului A. la data de 25 ianuarie 2023, iar data până la care inculpatul A. avea posibilitatea să declare recurs în casație este 27 februarie 2023, inclusiv.

Împotriva deciziei instanței de apel, inculpatul A. a declarat recurs în casație la data de 13 februarie 2023, prin avocat L., conform împuternicirii avocațiale aflate la fila x verso din dosarul de recurs în casație al Curții de Apel Oradea.

În esență, prin motivele de recurs în casație, invocând cazul de casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a arătat că, în mod greșit, a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen. În acest sens, a precizat că a fost prezent efectiv în câmpul desfășurării cercetării și a interacționat efectiv cu autoritățile.

Ca atare, necontestând starea de fapt reținută în sarcina sa în considerentele deciziei Curții, se poate valida concluzia că a încercat să părăsească locul accidentului, însă datorită intervenției martorului I. actul de părăsire nu s-a consumat.

Curtea, textual, (pag. 16 alin. (3) din Decizie) a arătat că, având în vedere că deși oprirea după producerea accidentului nu a fost rezultatul voinței sale, ci intervenției martorului I., acesta a rămas la locul accidentului având o colaborare cu organele judiciare. Conform legii, însă, actele de pregătire și tentativa nu sunt incriminate, legiuitorul considerând că ele nu prezintă un grad de pericol social suficient pentru a avea relevanță penală. Consumarea infracțiunii presupune efectuarea totală a elementului material (mai exact consumarea presupune ca autoritățile prezente la locul accidentului să nu mă fi găsit, să nu mă fi putut identifica la momentul efectuării constatărilor).

Pentru argumentele de mai sus, chiar acceptând starea de fapt reținută prin decizia recurată, în opinia sa, rezultă că hotărârea de condamnare a fost dispusă pentru comiterea infracțiunii de tentativă la părăsirea locului accidentului, faptă neincriminată de C. pen.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată tuturor participanților, iar până la expirarea termenul de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., nu au fost depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 27 martie 2023, iar la înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursurilor în casație era îndeplinită.

La dosar nu au fost depuse concluzii scrise, iar la data de 21 aprilie 2023 a fost întocmit raportul de magistratul-asistent.

Prin încheierea din 25 aprilie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 40/A din 18 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017. S-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători. S-a acordat termen la data de 20 iunie 2023, pentru când s-a dispus citarea recurentului inculpat A., a părților civile B., C. și a părții responsabile civilmente SC F. SA, cu încunoștințarea apărătorilor aleși.

Examinând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, Înalta Curte a constatat că aceasta îndeplinește cerința prevăzută de art. 434 C. proc. pen., Decizia penală nr. 40/A din 18 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac. Totodată, s-a constatat că cererea de recurs în casație întrunește condițiile de formă prevăzute de art. 435 - 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele, domiciliul inculpatului care a exercitat calea de atac, hotărârea atacată, precum și semnătura persoanei care a redactat cererea, în speță avocatul inculpatului, calea de atac fiind promovată în termen legal. S-a menționat că și condiția reglementată de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. este îndeplinită de calea de atac promovată de inculpat, acesta invocând cazul de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu argumentarea că, în mod greșit, a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen., întrucât fapta, așa cum a fost reținută, nu este incriminată de legea penală (în fapt, fiind vorba de o tentativă la părăsirea locului accidentului).

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 40/A din 18 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Prin urmare, starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv de către instanța de apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

În cauza de față, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Jurisprudența constantă a instanței supreme a statuat că acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fie fapta concretă, pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare, nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora din elementele constitutive ale infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În consecință, acest caz de recurs în casație permite instanței de casație să analizeze doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele inculpatului recurent sunt, în esență, în sensul că fapta nu îndeplinește condițiile de tipicitate obiectivă și nici subiectivă, întrucât, pe de o parte, nu a părăsit locul accidentului, ci a rulat mai departe pentru a putea opri în siguranță, iar organele de poliție care au sosit la fața locului l-au identificat acolo unde era oprit. Pe de altă parte, a susținut că, așa cum a fost reținută situația de fapt de către instanța de apel, eventual, s-ar putea reține o tentativă la infracțiunea de părăsirea locului accidentului, care nu este incriminată.

Starea de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la infracțiunea de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., constă în faptul că inculpatul A., la data de 06.01.2016, în jurul orei 14:00, în timp ce a condus autoturismul marca x, având nr. de înmatriculare x, eliberat de către autoritățile din Ungaria, pe banda a doua de circulație (de lângă axul drumului) a străzii Ogorului, situată în municipiul Oradea, județul Bihor, din direcția str. x către str. x x, întrucât nu s-a asigurat corespunzător cu ocazia efectuării manevrei de schimbare a direcției de mers, prin trecerea de pe banda a doua de circulație pe banda întâi, a acroșat autoturismul marca x, având nr. de înmatriculare x, eliberat de către autoritățile din Italia, condus de către victima C., având-o ca pasager, pe scaunul dreaptă față, pe victima M. iar, în urma coliziunii dintre cele două autovehicule, numitul C. a pierdut controlul autoturismului pe care-l conducea, pătrunzând pe sensul opus de mers și intrând în coliziune frontală cu autotractorul marca x, având nr. de înmatriculare x, condus de către martorul G., fiind ulterior acroșat și de către autoutilitara marca x, având nr. de înmatriculare x, condusă de către martorul H., rezultând, la aceeași dată, decesul victimelor C. și M. După coliziunea dintre autoturismul său și cel al victimelor, inculpatul și-a continuat deplasarea fapt observat de martorul I. care conducea autoturismul x cu numărul de înmatriculare x pe banda întâi de circulație, deplasându-se în același sens cu aceștia. Acesta a văzut producerea accidentului și pentru că i se părea că inculpatul nu intenționează să oprească a pornit în urmărirea sa și a reușit oprirea sa în trafic.

În raport cu considerațiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., corespund faptei reținute în concret în sarcina inculpatului. Astfel, elementul material al infracțiunii reținute în sarcina inculpatului s-a concretizat în acțiunea de a pleca, de a se îndepărta de locul accidentului.

Similar instanței de apel, Înalta Curte constată că sintagma locul accidentului utilizată de art. 338 alin. (1) C. pen. nu are o definiție legală, dar doctrina și jurisprudența a relevat că prin acesta se înțelege suprafața de teren pe care s-a produs acțiunea sau inacțiunea ce a generat accidentul, pe care a fost produsă vătămarea cu consecințe dăunătoare asupra integrității corporale ori a sănătății și pe care se găsesc urme care pot fi utile pentru stabilirea cauzelor și condițiilor acestora.

După producerea accidentului inculpatul a recunoscut faptul că și-a continuat deplasarea, dar pe o distanță scurtă până când a putut opri în condiții de siguranță.

Așa cum s-a reținut de către instanța de apel, autoturismul inculpatului a fost identificat de organele de poliție la o distanță de 106,40 de metri de locul impactului, pe când distanțele între autovehiculele x, implicate în accident, sunt mult mai mici, cuprinse între 4,1 metri, respectiv 4,8 metri. De asemenea, instanța de apel a mai reținut că timpul necesar opririi de la viteza de 70 km/h, pe un carosabil umed, este de 2,7 secunde, cu spațiul teoretic de oprire de 53,4 m, iar la o viteză de 90 km/h este de 3,6 secunde, cu spațiul teoretic de oprire de 80,4 m, în condițiile în care nu s-a putut stabili cu certitudine viteza cu care a circulat inculpatul la volanul autoturismului x.

Or, instanța de apel a reținut că inculpatul se afla la o distanță mai mare decât cea menționată în expertiză, dar și că oprirea nu a fost voluntară, ci ca urmare a activității martorul I., care văzând producerea accidentului și pentru că i s-a părut că inculpatul nu intenționează să oprească a pornit în urmărirea sa și a reușit oprirea în trafic.

În această situație, Înalta Curte constată că inculpatul a părăsit locul accidentului, elementul material al infracțiunii reținute în sarcina acestuia concretizându-se în acțiunea de a se îndepărta de locul accidentului.

Infracțiunea reglementată de art. 338 alin. (1) C. pen. este o infracțiune de pericol abstract, prin urmare săvârșirea acțiunii incriminate generează automat urmarea imediată constând în starea de pericol pentru siguranța circulației rutiere, legătura de cauzalitate rezultând ex re.

Ca atare, fapta comisă de recurentul inculpat, astfel cum a fost reținută de instanța de apel din coroborarea probelor administrate în cauză, îndeplinește condițiile de tipicitate obiectivă, existând identitate între conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării prev. de art. 338 alin. (1) C. pen. sub aspectul laturii obiective.

Pe cale de consecință, Înalta Curte nu poate reține nici apărarea recurentului inculpat în sensul că fapta sa este doar o tentativă la infracțiunea de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.

Cu privire la criticile formulate de către recurentul inculpat potrivit cărora, în cauză nu ar fi întrunite condițiile de tipicitate subiectivă, respectiv lipsa intenției la săvârșirea infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea sa, Înalta Curte reține că susținerile nu pot fi verificate pe calea recursului în casație, întrucât dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluția de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. Ca atare, din perspectiva dispozițiilor procesual penale, noțiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situațiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere și pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, cu excepția laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Deopotrivă, Înalta Curte apreciază că, prin motivele invocate, recurentul inculpat urmărește a se constata absența elementului subiectiv al infracțiunii, aspect ce antamează împrejurări cu un pronunțat caracter factual, ce ar contura atitudinea psihică a inculpatului față de faptă și urmările sale și care sunt circumscrise temeiniciei hotărârii recurate, iar nu legalității acesteia.

Înalta Curtea reamintește faptul că din jurisprudența actuală rezultă că verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective, nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. și care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen." (deciziile nr. 231/RC/2019, 121/RC/2019, 109/RC/2020 etc.).

Totodată, în cadrul definiției legale a infracțiunii, exprimată de art. 15 alin. (1) din C. pen., trăsătura esențială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opțiunea legiuitorului ca prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală" să se înțeleagă "orice faptă" - act de conduită, manifestare de voință exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată de norma penală.

În acest context, reiterând scopul recursului în casație, Înalta Curte constată că vinovăția, ca element subiectiv al unei infracțiuni și, implicit, elementele factuale care au stat la baza reținerii sale prin decizia recurată nu pot fi cenzurate în recurs în casație în baza cazului de casare invocat în speță ori al vreunui alt caz de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 40/A din 18 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017.

Față de soluția dispusă, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 40/A din 18 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2023.

GGC - ED