ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 128/2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin încheierea penală nr. 19/CP/2022 din data de 09 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2022, în baza dispozițiilor articolului 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 modificată, s-a respins ca inadmisibilă cererea petentului A. de sesizare a Curții Constituționale cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 339 alin. (4), art. 340 alin. (1) și art. 341 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen.

Cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată în raport cu prevederile art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 16, art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Oradea a constatat că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial la cererea uneia dintre părți, de către procuror sau din oficiu de către instanța judecătorească, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, sub condiția negativa ca prevederile a căror neconstituționalitate este invocată să nu fi fost constatate ca atare printr-o decizie anterioara a instanței de contencios constituțional.

Raportând textul de lege la motivele invocate de către petent, judecătorul de camera preliminară a reținut că este realizată condiția formulării cererii de sesizare în fața unei instanțe judecătorești, autorul excepției are calitatea de parte în prezenta cauză, dispozițiile a căror neconstituționalitate este invocată sunt prevederi ale C. proc. pen., iar acestea nu au fost declarate neconstituționale de către instanța de contencios constituțional până în acest moment.

Referitor însă la condiția privind legătura normelor ce fac obiectul excepției cu soluționarea cauzei, s-a subliniat că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să fie în măsură sa producă un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în cauză.

În cauza, prin ordonanța nr. x/2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus clasarea cauzei cu privire la toate infracțiunile cu privire la care a avut loc sesizarea din oficiu, în baza art. 315 alin. (1) lit. b), raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., apreciindu-se că faptele respective nu există.

Potrivit art. 341 alin. (6) C. proc. pen., în cauzele în care nu s-a pus în mișcare acțiunea penală, judecătorul de cameră preliminară poate dispune (a) respingerea plângerii ca tardivă, inadmisibilă sau, după caz, ca nefondată (b) admiterea plângerii, desființarea soluției atacate și trimiterea motivată a cauzei la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală, ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală și (c) admiterea plângerii și schimbarea temeiului de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

Judecătorul de camera preliminară a reținut că criticile aduse de către petent prin motivele plângerii formulate trebuie obligatoriu circumscrise uneia dintre soluțiile stipulate de art. 341 alin. (6) C. proc. pen.

În mod evident, date fiind efectele principiului non reformatio in pejus ce sunt incidente și în procedura soluționării plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, indiferent de o eventuală decizie a Curții Constituționale asupra constituționalității dispozițiilor invocate, judecătorul de cameră preliminară nu poate pronunța în prezenta cauză soluția prevăzută de art. 341 alin. (6) lit. b) C. proc. pen., o eventuală trimitere a cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale fiind de natură să conducă tocmai la înfrângerea acestui principiu.

La fel de evident, în prezenta cauză, indiferent de decizia Curții Constituționale asupra constituționalității dispozițiilor invocate, nu își găsesc aplicare nici soluția stipulată de art. 341 alin. (6) lit. c) C. proc. pen., schimbarea temeiului de drept al soluției de clasare atacate într-un temei mai favorabil fiind imposibil.

În aceste condiții, formal, soluțiile ce pot fi adoptate de către judecătorul de cameră preliminară sunt fie aceea de a respinge ca tardivă a plângerii formulate (nu este cazul în speța câtă vreme au fost respectate prevederile art. 340 alin. (1) C. proc. pen.), fie de a o respinge ca inadmisibilă sau nefondată.

În ceea ce privește caracterul admisibil al plângerii, singura discuție ce poate fi purtată este cea a îndreptățirii petentului de a ataca o soluție de clasare ce se constituie în cea mai favorabilă posibilă în actualul sistem procesul penal. Deși, la o prima vedere, demersul petentului pare lipsit de interes în ceea ce privește verificarea soluției de clasare pentru motivul că fapta nu există, judecătorul de cameră preliminară acceptă că se poate considera că, formal, noțiunea de îndreptățire poate acoperi, în sens larg, toate situațiile în care petentul solicită verificarea temeiniciei soluțiilor de clasare.

Ca atare, chiar și fără luarea în considerare a motivelor invocate în susținerea plângerii, se constată că singura soluție ce poate fi pronunțată în baza art. 341 alin. (6) C. proc. pen., este cea a respingerii ca nefondate a acesteia.

Or, condiția privind legătura cu soluționarea cauzei privește incidența dispoziției/dispozițiilor legale ale căror neconstituționalitate se cere a fi constatată asupra soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești.

Altfel spus, decizia Curții Constituționale, în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Judecătorul de camera preliminară a constatat ca prevederile art. 339 alin. (4) și art. 340 alin. (1) C. proc. pen. ce reglementează momentul de la care curge și termenul în care trebuie formulata plângerea, respectiv dispozițiile art. 341 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. ce restrânge posibilitatea criticii legalității administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale la cauzele în care a fost pusa în mișcare acțiunea penale, nu sunt în măsură să producă vreun efect cu privire la fondul dedus judecății în prezenta cauză, soluția de respingere a plângerii fiind una inevitabila indiferent de soluția pe care ar adopta-o Curtea Constituțională în analiza pe care ar efectua-o asupra constituționalității dispozițiilor mai sus indicate, situație ce caracterizează cererea de sesizare a Curții Constituționale ca fiind inadmisibila.

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară, ținând cont și de considerentele expuse în analiza admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale privind soluțiile posibile în raport de specificul prezentei cauze, a constatat ca petentul nu a formulat nici un fel de critici soluției de clasare și nici din oficiu nu au putut fi identificate aspecte de netemeinicie sau nelegalitate în privința acesteia, astfel încât plângerea formulată are caracter nefondat, urmând a fi respinsă ca atare.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, petentul A. a formulat recurs, în termen legal, depunând și motivele scrise ale prezentei căi de atac.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 28 decembrie 2022, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 2, cu termen de judecată la data de 14 februarie 2023.

În susținerea recursului promovat, petentul a arătat că dispozițiile art. 339 alin. (4), art. 340 alin. (1). și 341 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care nu reglementează dreptul persoanei interesate de a face plângere și/sau împotriva actelor de urmărire penală în condițiile în care organul de urmărire penală a dispus clasarea cauzei, iar în cauză nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

În acest sens, a susținut că nu a avut acces la dosar decât după ce i-a fost comunicată soluția de clasare, astfel încât nu s-a putut prevala de dispozițiile art. 336-339 C. proc. pen., care i-ar fi permis să atace actele de urmărire penală la organul de urmărire penală competent. De altfel, chiar în situația în care i-ar fost acordat acest drept înainte de finalizarea urmăririi penale, ca urmare a dobândirii unei calități procesuale în cauză, totuși, nu ar fi avut resortul procesual prin care să conteste legalitatea încheierilor prin care s-au autorizat măsurile de supraveghere tehnică în cauză.

Astfel, deși a beneficiat de o soluție de clasare pentru anumite fapte care au făcut obiectul urmăririi penale in rem, totuși a apreciat că se impunea un control judecătoresc asupra actelor întocmite de către organul de urmărire penală, întrucât i-au fost încălcate drepturi convenționale.

În acest context, a apreciat că dispozițiile mai sus citate, care nu permit a fi contestate (atacate cu plângere ta procurorul ierarhic superior sau judecătorul de cameră preliminară) legalitatea actelor de urmărire penală în condițiile în care s-a dispus clasarea cauzei, iar în cauză nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală, sunt neconstituționale, îngrădind accesul la justiție al petentului pentru anularea unor acte emise în mod nelegal și care aduc atingere unor drepturi fundamentale prevăzute în Convenție.

Prin urmare, a opinat că se impune a fi examinate aceste dispoziții din perspectiva eventualei neconstituționalități, având în vedere faptul că prin imposibilitatea atacării actelor de urmărire penală efectuate de organul de urmărire penală anterior emiterii unei soluții de clasare, se creează premisele păstrării unor acte de urmărire penală întocmite în mod nelegal care continuă să producă prejudicii persoanelor interesate și să nu poată fi reparată ingerința în drepturile fundamentale ale acestuia.

În continuare, petentul a apreciat că dispozițiile art. 341 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. sunt neconstituționale atâta timp cât nu conferă dreptul de a formula cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării actelor de urmărire penală în situația în care nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale în cauză, aducându-se atingere, în opinia sa, principiului legalității, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție, principiul dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO și al înfăptuirii justiției prevăzut de art. 124 din Constituție, întrucât, prin îngrădirea dreptului persoanei interesate de a face plângere împotriva actelor de urmărire penală, se creează cadrul perfect pentru păstrarea unor acte de urmărire penală întocmite în condiții contrare legii și care produc efecte continue de încălcare a drepturilor fundamentale.

De altfel, se susține de către petent că prin noul proiect legislativ, menit să modifice anumite dispoziții din C. proc. pen., se prevede o astfel de modificare menită să înlăture criticile expuse anterior, semn că există din partea legiuitorului o acceptare a faptului că este necesară o astfel de intervenție legislativă. Totuși, în noua viziune a legiuitorului s-ar introduce dispozițiile art. 145

1

C. proc. pen., care să prevadă, în materie măsurilor de supraveghere tehnică, instituția plângerii împotriva măsurilor de supraveghere tehnică, reglementând următoarele:

"După rezolvarea cauzei de către procuror, orice persoană cu privire la care s-a dispus sau confirmat o măsură de supraveghere tehnică și care nu a dobândit în acea cauză calitatea de parte, precum și inculpatul față de care s-a dispus renunțarea la urmărire penală sau clasarea pot formula plângere împotriva măsurii și a modului depunere în executare a acestora ...".

Se arată că plângerea poate fi formulată în termen de 20 de zile și se adresează judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță. Aceasta s-ar soluționa în cameră de consiliu, cu citarea petentului și participarea procurorului. Judecătorului de cameră preliminară i-ar reveni competența de verificare a legalității măsurii de supraveghere tehnică și a modului de îndeplinire a acesteia pe baza lucrărilor și a materialului de urmărire penală și a oricăror mijloace de probă.

Cu privire la legalitatea acestor măsuri de supraveghere tehnică, judecătorul de cameră preliminară ar putea admite plângerea petentului; cu consecința constatării nelegalității măsurii de supraveghere tehnică în caz de dispunere, confirmare, prelungire ori punere în executare în mod nelegal a acesteia. De asemenea, cu efect practic, se prevede că în caz de admitere a acesteia, judecătorul dispune distrugerea datelor și a înregistrărilor rezultate din activitatea de supraveghere nelegal efectuată, iar procurorul va distruge probele astfel obținute și va întocmi în acest sens un proces-verbal care va fi păstrat la dosarul cauzei.

Prin încheierea penală cu nr. 19/CP/2022 din 09.12.2022 prin care s-a dispus respingerea sesizării Curții Constituționale, s-a considerat, în accepțiunea petentului că, în mod neîntemeiat, nu sunt întrunite elementele de legalitate ale unei astfel de sesizări, întrucât excepția invocată nu are legătură cu cauza.

Astfel, chiar dacă petenții sunt de acord cu soluția pronunțată de procuror prin ordonanța de clasare, s-a subliniat că trebuie să existe un remediu efectiv pentru a contesta actele de urmărire penală în cauzele în care nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală și care sunt efectuate încălcare dispozițiilor legale și convenționale, conduită procesuală a organului de urmărire penală care se materializează efectiv într-o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale.

S-a apreciat că judecătorul de cameră preliminară ar putea totuși să sancționeze anumite acte de procedură (constatând nulitatea lor și îndepărtarea de la dosarul cauzei), iar mai apoi să dispună o soluție de respingere a plângerii în raport de fondul cauzei, respingând-o ca nefondată.

În plus, a arătat că deși se dispune o soluție de clasare, care rămâne definitivă, nimic nu împiedică ulterior procurorul ierarhic superior să infirme o astfel de soluție și să dispună redeschiderea urmăririi penale în baza unor acte procesuale pe care judecătorul de cameră preliminară le-ar fi putut exclude într-o procedura precum aceasta.

Așa cum a arătat anterior, legea permite promovarea unui astfel de demers în cauzele în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, făcând o diferențiere substanțială între justițiabili.

Pe cale de consecință, a apreciat că argumentele expuse anterior, grefate peste noua optică a legiuitorului care a creionat un proiect de lege asemănător cu optica din prezenta cauză, trebuie primite de către judecătorul de cameră preliminară, iar, pe cale de consecință, să se constate că există legătură între excepția invocată și o viitoare soluție asupra prezentei cereri, efectul acesteia fiind unul practic, de constatare a nulității unor acte procesuale, de excludere a lor de la dosarul cauzei cu consecința pronunțării asupra fondului prezentei plângeri, indiferent de soluția pe care o va pronunța cu privire la aceasta.

Analizând recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii penale nr. 19/CP/2022 din data de 09 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2022, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Legat de admisibilitatea sesizării instanței de contencios constituțional, se constată că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Înalta Curte subliniază că încheierea de sesizare a Curții Constituționale este un act procedural prin care sunt definite limitele învestirii instanței de contencios constituțional. Așadar, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curții Constituționale în strictă conformitate cu dispozițiile legii, dar și cu specificul cauzei. În acest sens este și Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 28 iulie 2008), prin care Curtea Constituțională a statuat că textele de lege care prevăd posibilitatea instanțelor de a respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate "sunt norme de procedură pe care instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepției de neconstituționalitate de către instanța judecătorească, ci doar pronunțarea, în situațiile date, asupra oportunității sesizării Curții Constituționale. Instanța de judecată are rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți, având obligația de a le respinge, ca inadmisibile, pe cele care nu îndeplinesc cerințele legii".

În analiza condițiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepția a fost invocată de petentul A. într-un dosar aflat pe rolul instanței de judecată și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 339 alin. (4), art. 340 alin. (1) și art. 341 alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen.

Prin excepția de neconstituționalitate formulată, recurentul a apreciat că dispozițiile legale menționate sunt neconstituționale, întrucât se aduce atingere principiului legalității, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție, principiul dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO și al înfăptuirii justiției prevăzut de art. 124 din Constituție.

Examinând cererea de sesizare prin prisma motivelor invocate și a prevederilor legale în această materie, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

În ceea ce privește legătura normei ce face obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei. Drept urmare, condiția legăturii cu fondul cauzei nu trebuie analizată în general, ci concret, în funcție de incidența prevederilor a căror constituționalitate se contestă asupra soluționării cauzei.

În completarea argumentelor reținute în mod corect de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, pe care Înalta Curte și le însușește, se observă că nemulțumirea petentului, în raport cu textele de lege criticate, este tocmai aceea că nu i se conferă dreptul de a formula cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării actelor de urmărire penală în situația în care nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, atunci când se dispune clasarea, fapte ce ar duce la posibilitatea folosirii acestor probe într-o cauză viitoare.

Or, în raport de aceste critici, Înalta Curte reamintește că sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care prin excepția invocată se tinde la constatarea neconformității unei prevederi dintr-o lege sau a unei legi cu Constituția României, iar nu și atunci când se urmărește, cum este în speța de față, modificarea sau completarea acesteia, situație în care competența îi revine în exclusivitate, conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanța de contencios constituțional este chemată să se pronunțe numai asupra constituționalității actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, așa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Faptul că recurentul urmărește modificarea sau completarea dispozițiilor C. proc. pen. rezultă fără echivoc din trimiterea pe care a făcut-o cu privire la noul proiect legislativ, menit să aducă anumite modificări legislative cu referire la plângerea ori calea de atac ce ar putea fi formulată în ipoteza în care față de o persoană s-a dispus sau confirmat o măsură de supraveghere tehnică și care nu a dobândit în acea cauză calitatea de parte, precum și în cazul inculpatului față de care s-a dispus renunțarea la urmărire penală sau clasarea, acordându-li-se posibilitatea de a contesta măsura dispusă.

Ceea ce omite recurentul sub acest aspect, al posibilității contestării măsurilor de supraveghere tehnică dispuse în cauză, este tocmai faptul că în prezent are această posibilitate, urmare a pronunțării Deciziei nr. 244/2017 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că soluția legislativă cuprinsă în art. 145 din C. proc. pen., care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională.

În concluzie, în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 alin. (4), art. 340 alin. (1) și art. 341 alin. (2) teza II din C. proc. pen., din cuprinsul încheierii penale nr. 19/CP/2022 din data de 09 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2022.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul-petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 alin. (4), art. 340 alin. (1) și art. 341 alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen., din cuprinsul încheierii penale nr. 19/CP/2022 din data de 09 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul-petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2023.

GGC - ED