ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 166/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.677/1/2024, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă în Dosarul nr. 444/97/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 23 octombrie 2024, în Dosarul nr. 444/97/2024, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă în cazul asistenților personali se poate acorda contravaloarea indemnizației de concediu de odihnă, iar, în caz afirmativ, dacă la data de 12 februarie 2024 se poate solicita acordarea acestui drept pentru perioada anilor 2020-2023 inclusiv. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii) " Art. 144. - (1) Dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților. (...)" " Art. 145. - (1) Durata minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare. (...)" " Art. 146. - (...) (2) În cazul în care salariatul, din motive justificate, nu poate efectua, integral sau parțial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual. (3) Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă."

Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 448/2006) " Art. 37. - (1) Pe perioada îngrijirii și protecției persoanei cu handicap grav, pe baza contractului individual de muncă, asistentul personal are următoarele drepturi: (...) c) concediu anual de odihnă, potrivit dispozițiilor legale aplicabile personalului încadrat în instituții publice;". III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă cu nr. 444/97/2024, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei unitatea administrativ-teritorială comuna Bucureșci la plata drepturilor salariale restante reprezentând contravaloarea indemnizației de concediu de odihnă pentru perioada 2020-2023 inclusiv, în temeiul art. 150 din Codul muncii și al art. 37 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 448/2006.

În motivare, reclamantul a susținut că a fost încadrat ca asistent personal începând cu 1 mai 2017, în baza contractului individual de muncă încheiat cu pârâta și a dispoziției primarului comunei Bucureșci nr. 60/2017.

A mai arătat că are dreptul la un concediu de odihnă anual de 25 de zile lucrătoare, pe care nu l-a putut efectua, în perioada anilor 2020-2023 inclusiv, deoarece pârâta nu a asigurat prezența unui înlocuitor al asistentului personal.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În apărare, a arătat că nu mai este obligată să acorde concediul de odihnă neefectuat de către reclamant în anul 2020, care putea fi efectuat până la 30 iunie 2022, și nici cel aferent anului 2021, care se putea efectua până la 30 iunie 2023, conform art. 146 alin. (2) din Codul muncii. În mod implicit, nu mai are nicio obligație de a acorda reclamantului drepturile restante reprezentând contravaloarea indemnizației de concediu aferente anilor 2020-2021. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

În acest sens a menționat că procesul să află în primă instanță și vizează plata drepturilor de natură salarială reprezentate de compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat.

Totodată, a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile se dispune cu titlu imperativ, astfel încât nu este lăsată la latitudinea instanței care judecă procesul evaluarea dificultății chestiunii de drept.

A mai arătat că instanța supremă nu a statuat asupra chestiunii de drept în mecanismele de unificare a practicii judiciare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile nu au expus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a apreciat că dreptul la concediul de odihnă plătit este un drept fundamental, conform art. 41 alin. (2) din Constituția României.

În cazul prevăzut de art. 146 alin. (2) din Codul muncii, angajatorul are obligația să compenseze în bani concediul de odihnă neefectuat, acesta neputându-și invoca propria culpă pentru a determina inaplicabilitatea art. 146 alin. (3) din Codul muncii.

De altfel, securitatea și sănătatea asistentului personal al unei persoane adulte cu handicap grav, care este responsabil timp de 24 de ore pe zi pentru cel pe care îl asistă, ar putea fi afectate ca urmare a privării sale de un repaus inclusiv în perioada concediului de odihnă.

Prin urmare, instanța de trimitere a conchis că se impune compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, în baza principiilor echității și bunei-credințe. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

Din răspunsurile transmise de către instanțele consultate au rezultat două opinii.

Astfel, într-o opinie s-a apreciat că asistenții personali pot beneficia de contravaloarea indemnizației de concediu de odihnă și pentru perioada anilor 2020-2023 inclusiv.

În fundamentarea acestei opinii a fost evocată jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în care s-a reținut că dreptul la concediu anual plătit nu se poate stinge la expirarea perioadei de referință și/sau a unei perioade stabilite de dreptul național, în cazul în care lucrătorul nu a fost în măsură să își efectueze concediul. Astfel, pierderea automată a dreptului la concediu anual plătit, care nu este condiționată de verificarea prealabilă a împrejurării dacă lucrătorului i s-a oferit efectiv posibilitatea de a-și exercita acest drept, nu respectă limitele art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că asistenții personali nu pot beneficia de contravaloarea indemnizației de concediu de odihnă decât în cazul încetării contractului individual de muncă.

S-a argumentat că dreptul la contravaloarea concediului de odihnă este afectat de condiția suspensivă a încetării raporturilor de muncă, fără a se distinge între diferitele cauze de încetare a acestor raporturi. Astfel, obligația angajatorului de a compensa în bani concediul de odihnă neefectuat devine scadentă la data încetării raporturilor de muncă.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 1.236 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 noiembrie 2011, și Decizia nr. 1.361 din 18 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2012, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 146 alin. (4) din Codul muncii. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 25 din 26 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 20 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. f) din Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare și statutul asistentului maternal profesionist și ale art. 122 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu derogă de la regula privind obligativitatea efectuării în natură a concediului de odihnă, reglementată de art. 1 alin. (2), art. 144 și 149 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în situația în care asistentul maternal profesionist asigură continuitatea activității de creștere, îngrijire și educare a copiilor în perioada respectivă, acesta nefiind îndreptățit la plata unei despăgubiri echivalente cu indemnizația de concediu. X. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

Într-un proces având ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă neefectuat după încetarea raportului de muncă al unui lucrător a fost sesizată Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care a pronunțat Hotărârea din 22 septembrie 2022, în cauza C-120/21, stabilind că art. 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru și art. 31 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul la concediu anual plătit dobândit de un lucrător într-o perioadă de referință se prescrie la expirarea unui termen de trei ani care începe să curgă la sfârșitul anului în cursul căruia a luat naștere acest drept, atunci când angajatorul nu a oferit în mod efectiv lucrătorului posibilitatea de a exercita acest drept. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. XII. Înalta Curte de Casație și Justiție

Temeiul sesizării este reprezentat de prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum și în materia asigurărilor sociale, parțial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, "Prezenta ordonanță de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal", iar, în conformitate cu alin. (3) al aceluiași articol, "Prezenta ordonanță de urgență se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze".

Astfel, conform art. 2 alin. (1) din același act normativ, "Dacă, în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din analiza dispozițiilor legale mai sus evocate rezultă că, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, declanșarea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții de admisibilitate: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac; c) existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Verificând îndeplinirea cumulativă a acestor condiții de admisibilitate, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect obligarea unei unități administrativ-teritoriale la plata către reclamant, în calitate de asistent personal, a drepturilor salariale restante reprezentând contravaloarea indemnizației de concediu de odihnă pentru perioada 2020-2023 inclusiv.

Astfel, pretențiile deduse judecății în respectiva cauză se circumscriu unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în primă instanță pe rolul unui complet specializat în materia conflictelor de muncă și asigurărilor sociale din cadrul Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă.

Ca atare, primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite.

În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, într-o jurisprudență constantă, instanța supremă a subliniat că această cerință instituie o dublă condiționare: pe de o parte, trebuie să existe o chestiune de drept veritabilă și, pe de altă parte, trebuie să fie stabilită dependența necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate și soluționarea cauzei pe fond.

Cu referire la primul aspect, în lipsa unei definiții legale a noțiunii, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta de existența unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată "să necesite cu pregnanță a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății".

Astfel, pentru a exista o chestiune de drept veritabilă, trebuie ca norma de drept disputată să fie susceptibilă a constitui izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al unei practici judiciare neunitare, cât timp scopul procedurilor de unificare este tocmai evitarea acestora.

Jurisprudența consolidată în legătură cu această condiție de admisibilitate este de actualitate și după intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, dat fiind că în preambulul acestei ordonanțe de urgență s-a ținut seama de "faptul că măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept".

Ca atare, rămân valabile statuările obligatorii, conturate în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizat în temeiul art. 519-521 din Codul de procedură civilă, prin care s-a stabilit că nu se verifică condiția dificultății chestiunii de drept, în următoarele cazuri: (i) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate; (ii) când se solicită instanței supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată; (iii) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuție au primit, într-o majoritate covârșitoare, aceeași interpretare; (iv) când, pe calea hotărârii prealabile, se solicită completarea legii; (v) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranșate în jurisprudența constantă și clară a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a Curții Europene a Drepturilor Omului, a Curții Constituționale ori a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, evaluarea dificultății chestiunii de drept nu poate fi disociată de existența unor dezlegări anterioare date de instanța supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanțelor naționale suficiente repere interpretative - inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu - pentru soluționarea cauzelor cu care au fost învestite.

Procedând la verificarea acestei condiții de admisibilitate, se constată că instanța de trimitere solicită a se stabili dacă în cazul asistenților personali, încadrați în baza unui contract individual de muncă încheiat în aplicarea dispoziției primarului unității administrativ-teritoriale, se poate acorda contravaloarea indemnizației de concediu de odihnă, iar, în caz afirmativ, dacă la data de 12 februarie 2024 se poate solicita acordarea acestui drept pentru perioada anilor 2020-2023 inclusiv, în care asistentul personal al persoanei adulte cu grad de handicap grav a fost în imposibilitate să efectueze concediul de odihnă anual, întrucât angajatorul nu i-a asigurat prezența unui înlocuitor, motivat de lipsa fondurilor bănești disponibile în vederea finanțării acestui demers.

În legătură cu o problemă de drept similară a fost pronunțată Decizia nr. 25 din 26 noiembrie 2018, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. f) din Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare și statutul asistentului maternal profesionist și ale art. 122 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu derogă de la regula privind obligativitatea efectuării în natură a concediului de odihnă, reglementată de art. 1 alin. (2), art. 144 și 149 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în situația în care asistentul maternal profesionist asigură continuitatea activității de creștere, îngrijire și educare a copiilor în perioada respectivă, acesta nefiind îndreptățit la plata unei despăgubiri echivalente cu indemnizația de concediu. În considerentele de la paragrafele 84, 87 și 88 din această decizie s-a reținut că: "Dreptul la efectuarea concediului de odihnă este consfințit de Legea fundamentală și de Codul muncii, însă, cu referire la problema de drept analizată, nu se pune în discuție nerecunoașterea existenței acestui drept, obiectul solicitărilor formulate de asistenții maternali constituindu-l plata despăgubirilor, prin compensarea în bani a concediului de odihnă considerat neefectuat din motive mai presus de voința lor. () Chiar dacă s-ar considera că plata indemnizației de concediu este datorată de angajator exclusiv în condițiile Codului muncii, nici atunci solicitările asistenților maternali nu ar avea suport legal, față de dispozițiile art. 146 alin. (3) ale acestui cod, conform cărora «Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă». () Trebuie precizat că, potrivit reglementărilor din Codul muncii, de esența concediului de odihnă este suspendarea obligației salariatului de a presta munca pe perioada respectivă, și nu posibilitatea de a beneficia de o dublă despăgubire pentru neefectuarea concediului de odihnă - situație care, de altfel, nu se regăsește în cazul asistentului maternal - sau posibilitatea compensării în bani a dreptului la concediu de odihnă neefectuat."

Dezlegarea dată prin decizia în interesul legii, precum și considerentele cu caracter de principiu evocate anterior constituie repere de interpretare suficiente și utile instanței de trimitere pentru soluționarea cauzei deduse judecății.

În acest context, instanța supremă reiterează că instanței de trimitere îi revine atribuția jurisdicțională de a verifica și respecta jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și Justiție și de a extrage acele elemente care prezintă relevanță în soluționarea litigiului dedus judecății.

De asemenea, instanța supremă reafirmă rolul și funcția mecanismelor de unificare a practicii judiciare, care nu vor fi mai energic asigurate prin pronunțarea repetată, în interpretarea și aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conțin, în realitate, una și aceeași problemă de drept, întrucât existența unei hotărâri prealabile trebuie văzută nu doar ca un argument cu forță obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul prevederilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cât mai ales ca o sursă ori ca un instrument util instanțelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluțiile pe care le oferă atât unei probleme de drept punctuale, cât și altora identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării.

Înalta Curte subliniază că, în ipoteza încetării raportului juridic de muncă al salariatului/lucrătorului, prezintă relevanță statuarea Curții de Justiție a Uniunii Europene din Hotărârea din 22 septembrie 2022, pronunțată în Cauza C-120/21, prin care s-a stabilit că art. 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru și art. 31 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul la concediu anual plătit dobândit de un lucrător într-o perioadă de referință se prescrie la expirarea unui termen de trei ani care începe să curgă la sfârșitul anului în cursul căruia a luat naștere acest drept, atunci când angajatorul nu a oferit în mod efectiv lucrătorului posibilitatea de a exercita acest drept. În considerentele de la paragrafele 45, 52 și 56 din această hotărâre s-a reținut că: pierderea dreptului la concediu anual plătit la sfârșitul unei perioade de referință sau al unei perioade de report nu poate interveni decât cu condiția ca lucrătorul în cauză să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita acest drept în timp util; în aceste condiții, a admite că angajatorul poate invoca prescripția drepturilor lucrătorului, fără să îi fi oferit acestuia în mod efectiv posibilitatea de a le exercita, ar însemna să se valideze un comportament care conduce la o îmbogățire nelegală a angajatorului în detrimentul obiectivului însuși al respectării sănătății lucrătorului vizat la art. 31 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; având în vedere aceste elemente, trebuie constatat că, atunci când un angajator nu a oferit în mod efectiv lucrătorului posibilitatea de a-și exercita dreptul la concediu anual plătit dobândit într-o perioadă de referință, aplicarea prescripției de drept comun în privința exercitării acestui drept consacrat la art. 31 alin. (2) din cartă depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului securității juridice.

Având în vedere și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, relevantă în această materie, Înalta Curte subliniază că instanța de trimitere are la dispoziție suficiente repere pentru a proceda la interpretarea dispozițiilor legale incidente în cauza cu soluționarea căreia a fost învestită.

Nu în ultimul rând, trebuie reiterat faptul că, în procedura dezlegării unei chestiuni de drept, rolul instanței supreme rămâne unul extraordinar, iar materializarea acestuia nu poate fi concepută prin compilarea unor dezlegări obligatorii anterioare - utilizate ca premise -, cu consecința unei statuări redundante.

În același timp, este în afara oricăror ambivalențe și incidența în cadrul prezentei analize a prevederilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care statuează în sensul că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată; acesta este ținut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară.

Această exigență legală, subsumată condiției privind incidența unei chestiuni de drept veritabile, a fost în mod constant subliniată în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecția judecătorilor din completul învestit cu soluționarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile și asupra argumentelor de natură să le susțină, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă.

Ca atare, din încheierea de sesizare trebuie să rezulte atât chestiunea de drept supusă lămuririi, cât și dificultatea lămuririi acesteia, prin prezentarea posibilelor interpretări diferite ale respectivei probleme de drept.

Or, această exigență nu a fost respectată de către instanța de sesizare, care nu a prezentat posibilele interpretări diferite date dispozițiilor legale incidente.

Mai mult decât atât, instanța de trimitere a apreciat că nu se mai impune evaluarea cerinței dificultății chestiunii de drept din moment ce sesizarea instanței supreme este obligatorie, fără a realiza o circumstanțiere a măsurii procedurale de întrerupere a cursului judecății.

Or, art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 stabilește în sarcina titularului sesizării inclusiv obligația de "verificare", în sensul de efectuare a unei analize prealabile a condițiilor de admisibilitate a sesizării, printre care figurează și cea a existenței unei chestiuni de drept veritabile, care prezintă un grad ridicat de dificultate.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,