ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1973/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată la data de 02.09.2021 pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă sub nr. x/3/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 99.441,46 lei reprezentând diferența dintre valoarea de 487.294,46 lei, parte din valoarea de 557.760 lei, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 1543/05.02.2009, întocmit de către expertul evaluator A în dosarul nr. xCC, și valoarea de 387.853 lei stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 672 mp, str. (...), municipiul Alexandria, jud. Teleorman, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății debitului. La data de 28.02.2022 pârâta ANRP a formulat cerere de chemare în garanție a numiților PFA A, B și C având în vedere că PFA A a evaluat imobilul în litigiu, iar în raport cu B și C sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză. La termenul din data de 04.05.2022, instanța a respins cererea de chemare în garanție formulată de ANRP ca fiind tardiv introdusă (fila 159). La termenul din data de 07.09.2022, instanța a respins excepția de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantului ca neîntemeiată (filele 165 și urm.).

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 485/20.04.2023, Tribunalul București-Secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 247A din 28 februarie 2024, Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la data de 10 aprilie 2024, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurentul-reclamant a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente: Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea a dispozițiilor art. 9 și ale art. 269 - 271 C. proc. civ., precum și ale art. 1241 C. civ., în condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată, au fost indicate înscrisurile în raport cu care s-a invocat incidența art. 269 - 270 C. proc. civ., acestea bucurându-se de prezumția de autenticitate și validitate, până la proba contrară. În cauză, persoana care putea contesta înscrisurile era intimata-pârâtă, de la care emană înscrisurile autentice, însă aceasta nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de experții verificatori și evaluatori, context în care instanța de apel trebuia să țină seama de înscrisurile care atestă valoarea prejudiciului.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă ANRP a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, precum și dispozițiile art. 269 - 271 C. proc. civ., în condițiile în care înscrisurile administrate au forța probantă a unor înscrisuri autentice, iar intimata-pârâtă nu s-a înscris în fals împotriva lor. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat. Principiul disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ., guvernează procesul civil, părțile putând determina nu numai existența procesului, ci și conținutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual. Referitor la aplicabilitatea acestui principiu în calea de atac a apelului, art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept. De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum), iar, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță (tantum devolutum quantum iudicatum). Ca atare, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe acelea criticate de apelant, expres sau implicit, cu respectarea principiului disponibilității, astfel cum prevede art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a respectat aceste dispoziții legale, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea susținută de recurentul-reclamant nu poate conduce la concluzia că a fost încălcat principiul disponibilității sau limitele devoluțiunii, câtă vreme analiza s-a circumscris criticilor și apărărilor formulate de părți în apel. Pe de o parte, deși reține că motivarea instanței de apel s-a rezumat la a conchide că „statul reunește în proces, în raportul juridic propus analizei, ambele calități de creditor și debitor”, întrucât „atunci când nu este vorba despre acțiuni desfășurate în nume propriu sau în raporturi care să privească ANRP și Ministerului Finanțelor în nume propriu, ca instituții de sine stătătoare, ci despre drepturi născute din raporturi ivite între acestea ca reprezentanți ai statului, pe de o parte și terți pe de altă parte (beneficiari ai unor despăgubiri supraevaluate sau autori ai raporturilor de evaluare greșit sau abuziv întocmite), fapta ilicită și răspunderea pentru prejudiciul cauzat se stabilesc între stat și terțul autor al faptei ilicite sau între stat și beneficiarul nelegitim” și că „nu se poate accepta o desocotire în temei delictual între Ministerul Finanțelor ca reprezentant al statului și ANRP, care a acționat la rândul său în reprezentarea statului în acest domeniu, întrucât statul ar reuni atât calitatea de creditor, cât și pe aceea de debitor în raportul juridic propus judecății”, recurentul face abstracție de motivarea curții de apel sub acest aspect, invocând criticile mai jos analizate, ce nu sunt fondate, în primul rând, din perspectiva faptului că nu se referă la argumentele reținute de instanța de apel. Pe de altă parte, referitor la criticile de apel ce au vizat forța probantă a înscrisurilor administrate în cauză, se reține că, potrivit art. 269 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului. Indiferent dacă forma autentică este adoptată ca urmare a voinței legiuitorului sau a părților, înscrisurile autentice au o forță probantă deosebită, stabilită la art. 270 C. proc. civ. Înscrisul autentic face dovada autenticității sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că emană de la autoritatea care l-a întocmit și, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă. Așadar, înscrisul care, prin forma și aparența sa exterioară (semnătura funcționarului, sigiliul autorității, numărul de înregistrare etc.), are înfățișarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, care are drept efect inversarea sarcinii probei. Ca atare, sarcina probei trece de la persoana care invocă înscrisul la cea care-i contestă exactitatea și autenticitatea, însă cel căruia i se opune un înscris autentic nu-l va putea combate decât pe calea procedurii înscrierii în fals. Dintre înscrisurile administrate, doar Decizia nr. 5614/23.04.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și raportul de verificare a nr. 25394/26.04.2013 corespund definiției înscrisului autentic, în sensul dispozițiilor art. 269 alin. (1) teza I C. proc. civ., astfel că, în mod corect, instanțele de fond le-au valorificat în condițiile art. 270 alin. (1) C. proc. civ., proba contrară incumbând celui care le contestă. Prezumția operează față de orice persoană și dispensează de orice obligație probatorie pe cel care le evocă, cu privire la tot ce înseamnă autenticitatea înscrisului, conform art. 269 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., până la declararea sa ca fals. Așadar, revine celui care contestă autenticitatea înscrisului obligația de a iniția demersurile pentru declararea actului autentic ca fals, demersuri care pot fi realizate, fie prin procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 304 și urm. C. proc. civ., fie într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a falsului. De vreme ce, în cauză, nu s-a uzat de procedura înscrierii în fals împotriva mențiunilor cuprinse în înscrisurile autentice antemenționate, acestea fac dovada că emană de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sau de la unul dintre angajații acesteia, că semnăturile existente aparțin celor menționați ca semnatari și că actul exprimă voința autorității emitente, cu privire la conținutul înscrisului, condiții în care valorificarea acestor mijloace de probă este legală. În consecință, în raport cu obiectul cererii deduse judecății, constând în angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte atât pentru propria faptă ilicită, cât și în calitate de comitent al prepușilor săi, înscrisurile autentice menționate sunt apte să dovedească doar acordarea, în favoarea persoanelor îndreptățite, a măsurilor reparatorii pentru valoarea de 556.907,97 lei. În ceea ce privește cele două rapoarte de evaluare, de care s-a prevalat recurentul-reclamant în susținerea pretenției deduse judecății, se reține că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu putere doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările și concluziile unor specialiști în domeniul evaluării proprietății imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi, context în care aprecierea lor s-a putut face în mod liber, potrivit convingerii instanțelor de fond, în condițiile art. 264 alin. (2) teza finală C. proc. civ. În considerarea celor expuse, se constată că instanța de apel nu a încălcat nici principiul disponibilității, nici dispozițiile art. 269 - 271 C. proc. civ., nefiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel cum a fost argumentat de recurentul-reclamant. În cadrul memoriului de recurs, au fost indicate și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică care să se circumscrie acestui motiv de casare, care vizează încălcarea normelor de drept material (de exemplu, aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept). Deși recurentul-reclamant a învederat aplicarea greșită, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1171, art. 1173 și art. 1241 C. civ., în dezvoltarea acestei critici a reluat argumentele prezentate în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care au fost analizate supra. Ca atare, motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind învederate argumente valide, care să susțină interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. De asemenea, și ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocată formal de către recurent, în cadrul indicării temeiurilor de drept ale criticilor din recurs, neformulându-se în mod concret niciun fel de argumentare care să se subsumeze acestui caz de casare, motiv pentru care aceasta nu poate fi primită. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de către recurentul-reclamant, precum și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.