Decizia nr. 2847/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 23.08.2021 pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă sub nr. x/3/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 298.795 lei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului construcție în suprafață de 132,03 mp și teren aferent în suprafață de 91,34 mp situat în str. (...), sector 1, București și valoarea de 732.814 lei reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 5235/02.06.2010, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective a debitului. Pârâta ANRP a formulat întâmpinare la 26.11.2021, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La data de 07.02.2022 pârâta ANRP a formulat cerere de chemare în garanție a numiților S.C. A S.R.L. și B având în vedere că S.C. A S.R.L. a evaluat imobilul în litigiu, iar în raport cu B sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză. La termenul din data de 08.06.2022, instanța a respins cererea de chemare în garanție formulată de ANRP ca fiind tardiv introdusă. La termenul din data de 06.10.2022, instanța a constatat pârâta ANRP decăzută din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, sens în care a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca tardivă.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 478/20.04.2023 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor în contradictoriu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin încheierea din 27 februarie 2024, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a calificat criticile din cuprinsul întâmpinării referitoare la prescripția extinctivă ca fiind un veritabil apel incident având în vedere că se solicită schimbarea soluției primei instanțe. Prin decizia nr. 622 A din 4 iunie 2024, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul incident formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 478/20.04.2023 pronunțată de către Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/3/2021; a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că: a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă; a respins apelul declarat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 478/20.04.2023 pronunțată de către Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/3/2021, ca nefondat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva încheierii de ședință din 27 februarie 2024 și deciziei nr. 622 A din 4 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că prin încheierea de ședință din data de 27.02.2024, instanța de apel, calificând din oficiu întâmpinarea formulată de ANRP în calea de atac, ca fiind apel incident, a nerespectat dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Pretinde recurentul că o cale de atac trebuie formulată în mod explicit, nicidecum dedusă din poziția părții. Totodată, învederează că prin încheierea de ședință din data de 06.10.2022 prima instanță a constatat, în mod corect, decăderea pârâtei din dreptul de a mai invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, iar împotriva acestei încheieri niciuna dintre părți nu a formulat apel, astfel că se bucură de putere de lucru judecat. Din moment ce pârâta nu a înțeles să formuleze apel incident, instanța nu poate din oficiu să califice întâmpinarea ca fiind în același timp și cerere de apel incident. Susține recurentul că și în ipoteza calificării, de către instanța de apel, a întâmpinării intimatei-pârâte ca fiind un apel incident, acest apel incident nu poate viza decât actul de procedură criticat prin cererea principală de apel, respectiv sentința nr. 478/20.04.2023. În concluzie, calificarea, de către instanța de apel, prin încheierea recurată din data de 27.02.2024, a întâmpinării depuse de ANRP drept apel incident, atrage aplicarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. Invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și în art. 2528 C. civ. Făcând trimitere la Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, recurentul arată că soluția Curții de Apel București vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției în raport de controlul pe care Guvernul /și sau un alt organism înființat de stat îl putea/puteau efectua asupra activității intimatei pârâte, nu satisfac cerințele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, deoarece eventualele abateri de la legalitatea și regularitatea întocmirii rapoartelor inițiale de evaluare nu generează, per se, un prejudiciu. Așadar, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuție, așadar, în absența unei supraevaluări nu putem vorbi despre existența unui prejudiciu. Altfel spus, chiar dacă ministerul/guvernul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei, deoarece, existența prejudiciului nu putea fi identificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: (i) verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare; (ii) reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Susține recurentul că era în imposibilitatea de a cunoaște existența ,,pagubei” la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită - atât sub aspectul existenței, cât si al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. C S.R.L. În lipsa acestui raport, efectuat de societatea C S.R.L., nu s-ar fi putut cunoaște existenta pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existența unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște nici existența pagubei, este evident că nu se putea cunoaște nici întinderea acestuia. Așadar, recurentul susține că, până la momentul la care a fost înștiințat de ANRP, nu ar fi putut cunoaște nici existența, nici întinderea prejudiciului. Astfel, reclamantul-recurent era în imposibilitatea de a cunoaște ,,paguba” la momentul indicat de instanță de control judiciar în apel. Prin urmare, instanța de apel a apreciat eronat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data înregistrări în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. 168/GB/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și casarea în tot a încheierii de ședință din data de 27.02.2024, precum și de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că înțelege să invoce excepția de inadmisibilitate a căii de atac, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speță similară, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. y/3/2021, prin care s-a menținut hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, prin admiterea excepției dreptului material la acțiune, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivele de nelegalitate invocate și, astfel, că excepția nulității (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilității) nu poate fi primită. Criticile au, însă, caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse. În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: În considerarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că prin încheierea de ședință din 27 februarie 2024 s-au încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv instanța de apel a încălcat prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. atunci când a calificat întâmpinarea depusă de intimată ca fiind apel incident, în contextul în care încheierea de ședință din data de 6 octombrie 2022 pronunțată de instanța de fond -neatacată cu apel- are caracter definitiv și, astfel, se bucură de autoritate de lucru judecat. Criticile, astfel formulate, sunt nefondate. Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., „instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”. Acest text consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanța de apel este ținută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și/sau de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de apelant. În situația în care cererile sau motivele de apel invocate sunt lacunare sau confuze, instanța de apel, în virtutea rolului său activ, respectând principiile disponibilității și contradictorialității, precum și dreptul la apărare, va extrage esențialul din criticile generice și argumentațiile implicite, decelând finalitatea cererilor și argumentelor părții, dincolo de imperfecțiunea termenilor folosiți de către parte sau denumirea cererii. Aplicând aceste principii la prezenta cauză, Înalta Curte reține că prin încheierea din data de 6 octombrie 2022, Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a constatat că dreptul material la acțiune al reclamantului s-a născut la data de 19 ianuarie 2021, a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a mai invoca excepția prescripție dreptului material la acțiune al reclamantului și a respins excepția prescripției, ca tardivă. Chiar dacă încheierea de ședință din data de 6 octombrie 2022 pronunțată de instanța de fond nu a fost apelată de părți, se reține că, la respectivul termen de judecată, s-a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a invoca excepția prescripției, apreciindu-se, urmare a analizării probatoriului, asupra caracterului privat al excepției prescripției dreptului material la acțiune. Așadar, prin încheierea de ședință din data de 6 octombrie 2022, tribunalul a dezlegat doar aspectele privind momentul până la care se poate invoca prescripția, în considerarea caracterului relativ al excepției dat de legea aplicabilă, respectiv Noul Cod Civil, fără a se pronunța (și, prin urmare, nu se bucură de autoritate de lucru judecat) asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune. Prin apelul formulat, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt reglementate de prevederile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, fundament juridic analizat și de instanța de fond (astfel cum reiese din considerentele deciziei nr. 478/20.04.2023). Prin întâmpinarea la recurs, intimata ANRP a criticat (și) dezlegarea instanței de fond privind caracterul relativ al excepției prescripției dreptului material la acțiune, arătând că, în cauză, sunt incidente prevederile Codului Civil de la 1864 și ale Decretului nr. 167/1958. În acest sens, ANRP a solicitat instanței de apel să admită excepția prescripției dreptului material la acțiune și să respingă acțiunea, ca fiind prescrisă. Raportat la maniera în care au fost detaliate cererile și apărările intimatei din cuprinsul întâmpinării -ce cuprinde manifestarea de voință expresă în sensul modificării hotărârii instanței de fond-, Înalta Curte reține că încheierea de ședință din 27 februarie 2024 reflectă preocuparea instanței de a asigura respectarea principiului consacrat de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia ,,judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă”. În atare situație, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. Anume, instanța de apel a calificat criticile din cuprinsul întâmpinării pârâtei referitoare la prescripția extinctivă ca fiind un veritabil apel incident având în vedere că se solicită schimbarea soluției primei instanțe, sens în care a dispus emiterea unei adrese către apelantul-reclamant cu mențiunea că are posibilitatea să formuleze întâmpinare până la următorul termen de judecată, la apelul incident astfel cum acesta a fost calificat de instanță. O atare conduită a instanței nu este de natură să intre în coliziune cu principiul devoluțiunii, ce guvernează procesul civil, întrucât rolul activ al judecătorului urmează a se manifesta în legătură cu aspecte de fapt și de drept menționate explicit de parte în actul de procedură efectuat în cauză (întâmpinare). Or, actul procedural depus de ANRP cuprinde propriile critici aduse de pârâte sentinței și modul în care acesta dorește ca hotărârea să fie schimbată, motiv pentru care instanța a reținut corect că este învestită cu analiza unui apel incident, depus odată cu întâmpinarea, în acord cu prevederile art. 472 alin. (1) și art. 474 C. proc. civ. Aceasta întrucât, în ipoteza în care partea a omis a indica denumirea unei cereri, dar întreaga argumentație, fundamentată juridic de către parte conduce, în mod univoc, spre o anumită calificare juridică, judecătorul nu are numai dreptul, ci și obligația, în considerarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să restabilească calificarea juridică a cererilor deduse judecății. Aceasta înseamnă că instanța de apel nu putea proceda doar la analiza criticilor formulate de reclamant împotriva hotărârii de primă instanță, cu ignorarea cererii formulate de pârâtă. În acest context (al calificării argumentelor din cuprinsul întâmpinării referitoare la prescripția extinctivă ca fiind apel incident și comunicării către reclamant a actului de procedură și a încheierii din 27 februarie 2024), Înalta Curte reține că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a fost în măsură să elaboreze o apărare corespunzătoare în combaterea criticilor din apelul incident, sens în care, la 27.03.2024, a depus întâmpinare la apelul incident. Nu pot fi primite nici susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora apel incident nu poate viza decât actul de procedură criticat prin cererea principală de apel, respectiv sentința nr. 478/20.04.2023. Aceasta întrucât, potrivit Deciziei nr. 14/2020 pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 472 și art. 491 C. proc. civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluții cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate și/sau considerentele acesteia”. Rezultă așadar, contrar susținerilor recurentului-reclamant, că nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a limitelor efectului devolutiv al apelului, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., nefiind fondat. ii. În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul în care instanța de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al emiterii actelor contestate, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operațiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea și reevaluarea imobilelor în concordanță cu standardele internaționale, procedură în care au fost implicate instituții cu atribuții proprii ce nu se aflau într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Criticile sunt nefondate. Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancționat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanță izvorât din săvârșirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților constând în întocmirea unui raport de supraevaluare la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 8491/26.08.2010 - fila 64 dosar fond -(conținând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarului B. Fiind vorba de un drept de creanță circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2010, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate, instanța de apel a reținut în mod corect incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripție în prezenta cauză este cel la care reclamantul trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate. Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”. Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente. Textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și al celui al cunoașterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului definit de lege - 3 ani, aplicabil speței, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acționeze. Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității prescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. 168/GB/2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, respectiv după întocmirea raportului de către C S.R.L. Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa. Cum în cazul particular al speței în care se pune problema constatării existenței unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredințat administrarea unei activități ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere, mutatis mutandis, dezlegările conținute în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raționamentul logico-juridic al instanței supreme cu privire la instituția prescripției extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curții de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie. Astfel, prin decizia nr. 19/03.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că „actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului”. Sub aspectul curgerii prescripției extinctive, prin aceeași decizie, s-a reținut că „nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului” (par. 54). Or, „paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate” (par. 57). Instanța supremă a mai statuat că „paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul” (par. 58), context în care constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei și nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată. „Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive” (par. 61). Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta „nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive” (par. 62), iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale. În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripție indicând drept moment de început al curgerii prescripției pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. 168/GB/2021, decurgând din diferențele de valoare a imobilului constatate în privința raportul de evaluare întocmit în 2010. Se reține că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și 2 reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e). De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele și pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanță împotriva statului și era valorificat prin conversia acestuia în acțiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Cu privire la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Având în vedere acest ansamblu normativ, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare în anul 2010 și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant trebuia să acționeze cu diligență pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, la o dată cât mai apropiată de data săvârșirii faptei ilicite reclamate. Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existența pagubei și a celui care răspunde de ea chiar la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant putea și trebuia să facă verificări cu privire la acuratețea și legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. Sub acest aspect este corect raționamentul instanței de apel potrivit căruia termenul de 3 ani curge de la data actelor contestate, iar recurentul nu poate invoca lipsa unor pârghii necesare efectuării unui control în intervalul reglementat de lege (de 3 ani). Așadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului (respectiv întocmirea raportului de către C S.R.L. la data de 31.08.2020, după 10 ani de la data raportului contestat) nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil speței, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze (data la care debitorul împotriva căruia și-a îndreptat acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță - 2021). În acești termeni, demersul judiciar al recurentului reprezintă unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 C. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva încheierii de ședință din 27 februarie 2024 și deciziei nr. 622 A din 4 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.