ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 386/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 19.08.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 487.343 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 161.215 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului constituind terenurile în suprafață de 2934 mp și 1800 mp situate în localitatea Botoșani, jud. Botoșani, str. x și valoarea de 648.558 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/19.10.2010, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective a debitului, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. Pârâta ANRP a formulat întâmpinare la 26.11.2021, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La data de 07.02.2022 pârâta ANRP a formulat cerere de chemare în garanție a numiților S.C. A. S.R.L. și B. având în vedere că S.C. A. S.R.L. a evaluat imobilul în litigiu, iar în raport cu B. sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză. La termenul din data de 08.06.2022, instanța a respins cererea de chemare în garanție formulată de ANRP ca fiind tardiv introdusă . La termenul din data de 10.10.2022, instanța a constatat pârâta ANRP decăzută din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins excepția de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantului, ca tardivă.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 472/20.04.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021 Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1684 A din 13 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul - reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 472/20.04.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2021 contradictoriu cu intimata - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1684 A din 13 decembrie 2023 a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român. Invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că hotărârea atacată este rezultatul încălcării dispozițiilor art. 998-999 din vechiul C. civ. (art. 1349 din noul C. civ.). Făcând trimitere la condițiile răspunderii civile delictuale, recurentul învederează că poate constitui faptă ilicită, nu numai o acțiune, dar și o omisiune, iar orice abținere de la îndeplinirea acelei activități sau de la săvârșirea acțiunii prevăzută de normele imperative ale legii constituie faptă ilicită, concluzionându-se că inacțiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligația unei persoane de a acționa într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă, obligație care, însă, nu a fost respectată. Recurentul arată că soluția din apel, prin care s-a reținut inexistența unei fapte ilicite a pârâtei, a fost pronunțată în condițiile în care chiar pârâta ANRP a sesizat Ministerul Finanțelor cu privire la existența unui prejudiciu generat de întocmirea/validarea/valorificarea raportului de evaluare inițial. Validarea raționamentului Curții de Apel București ar presupune că, ori de câte ori se încalcă dispoziții legale în vigoare - cum este cazul în prezenta cauză în care prepușii pârâtei nu au respectat/verificat dacă raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul despăgubirilor este conform cu Standardele Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării - vinovăția să aparțină Statului, întrucât nu a luat toate măsurile pentru a evita producerea prejudiciului. Așadar, premisele expuse de prima instanță, precum și de instanța de apel generează silogismul potrivit căruia, în toate cazurile având ca obiect răspunderea civilă delictuală, statul va fi autorul faptei ilicite constituită dintr-o inacțiune/omisiune, instanța de apel reținând, în esență, că Statul Român "răspunde pe deplin" de consecințele faptelor "săvârșite de către o autoritate a statului în exercitarea unor atribuții pe care statul i le-a conferit". Acest raționament este eronat deoarece invalidează modul de funcționare a statului. Statul Român funcționează cu respectarea principiilor legalității și al separației puterilor în stat, pentru fiecare funcțiune a sa existând instituții și autorități publice înființate potrivit legii. Acestea pun în aplicare, în virtutea normelor ce le guvernează activitatea și scopului prevăzut de lege, mecanismele necesare funcționării societății în ansamblul său, conform principiilor statuate în Constituție, astfel că respectivele instituții și autorități publice răspund pentru nerespectarea legii. Pe de altă parte, raționamentul instanței de apel și al primei instanțe nu poate fi menținut întrucât, în materie delictuală, a se afirma, în circumstanțe precum cea de față, privitoare la plăți nelegale, că titularul dreptului la acțiune (păgubitul) ar purta răspunderea pentru fapta ilicită anihilează răspunderea autorului faptei ilicite, or normele de drept trebuie aplicate, iar nu nesocotite pe cale de interpretare. Sub aspect secund, considerentele instanței de apel nesocotesc regula potrivit căreia inacțiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligația unei persoane de a acționa într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă. Aspectele invocate de Curtea de Apel București tind să stabilească o răspundere obiectivă a statului, fără a exista obligații concrete pe care statul nu le-ar fi îndeplinit. Tertio, în mod eronat, în litigiul pendinte, prima instanță și instanța de apel au apreciat că ne aflăm în prezența unei cauze care înlătură vinovăția, anume fapta victimei însăși, faptă constând în aceea că prejudiciul cauzat prin supraevaluarea afirmată s-ar fi produs tocmai din cauza omisiunii de a lua măsuri adecvate pentru a înlătura astfel de situații. Însă, pentru a fi exoneratoare de răspundere, fapta victimei trebuie să fi fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului - îndeplinind caracteristicile forței majore sau pe ale cazului fortuit - ceea în cauză nu a fost probat. Cât privește considerentul instanței de apel, în sensul că "apelantul-reclamant nu a dovedit nici prejudiciul încercat", instanța de apel apreciind că ultimul raport de evaluare a imobilului "nu respectă, la rândul său, Standardele Internaționale de Evaluare, prin aceea că evaluatorii nu au făcut niciun demers pentru a identifica vânzări efective" recurentul arată că însăși pârâta l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului, solicitându-i să întreprindă demersuri în vederea recuperării acestuia. În ceea ce privește întinderea prejudiciului, ANRP a înștiințat recurentul despre modalitatea de calcul al acestuia, anume prin stabilirea diferenței dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și cea stabilită de ultimul raport. Pârâta a recunoscut și recunoaște că acest ultim raport de expertiză, criticat de instanța de apel, a stabilit valoarea reală a imobilului. Totodată, recurentul-reclamant pretinde că hotărârea atacată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1171 și art. 1173 din vechiul C. civ., precum și art. 1241 C. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor, recurentul a menționat că, prin cererea de chemare în judecată, a arătat că depune înscrisuri în privința cărora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., dat fiind faptul că acestea au fost înaintate Ministerului Finanțelor de către intimata-pârâtă. A arătat că, noțiunea de "probă" are mai multe accepțiuni, în speță relevant este sensul de mijloc de probă prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, invocând inclusiv dispozițiile art. 1170 din C. civ. din 1864. Susține că, prin "înscris" se înțelege adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanțelor fiind relevante întrucât conțin informații necontestate anterioare ivirii litigiului și oferă garanții de sinceritate și exactitate. Invocă și faptul că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma și aparența sa exterioară, înfățișarea unui act regulat întocmit. De aici rezultă și prezumția de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuției sale - funcționari ai intimatei-pârăte. Susține că efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei. Așadar, cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei. De asemenea, și în raport de dispozițiile art. 1171 din C. civ. din 1864 (art. 1241 din C. civ. în vigoare), înscrisul autentic, din punct de vedere al forței sale probante, se bucură de prezumția de autenticitate și de validitate, sarcina probei contrare revenind celui care îl contestă. Arată că, în cauză, partea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă. Înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor și care i-au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă reprezintă înscrisuri autentice în sensul prevederilor art. 269 C. proc. civ. Invocă faptul că pârâta ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute în cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității. Or, din actele dosarului rezultă că intimata-pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenția sa de a contesta actele întocmite de expertul verificator C., respectiv de expertul evaluator D. S.R.L. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare. Mai mult decât atât, susține că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de D. S.R.L. și care i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu. Rezultă că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de existența, valoarea și modul de calcul al prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care a fost comunicată reclamantului chiar prin actele care emană de la intimata-pârâtă și depuse la dosarul cauzei. Mai mult, atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile depuse de reclamant la dosarul cauzei, precum și de existența, valoarea și modul de calcul al prejudiciului menționate expres în cuprinsul acestor înscrisuri- în condițiile în care intimata-pârâtă nu a contestat respectivele înscrisuri, neurmând procedura înscrierii în fals împotriva acestora- rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și, practic, încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că înțelege să invoce excepția de inadmisibilitate a căii de atac, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speță similară, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menținut hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, prin admiterea excepției dreptului material la acțiune, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. Așadar, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Prin urmare, motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al reclamantului, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege. Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei recurate. În speță, se constată că recursul, deși formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., nu conține critici care să poată fi subsumate textelor legale menționate. Cu titlu prealabil, întrucât comportă unele aspecte comune, relative la proba cu înscrisuri administrată în fața instanțelor fondului, criticile recurentului, întemeiate pe cele două motive de casare arătate, vor fi examinate împreună. Astfel, deși recurentul-reclamant invocă încălcarea de către instanța de apel atât a dispozițiilor procedurale reprezentate de prevederile art. 269-271 C. proc. civ., cât și a dispozițiilor de drept material art. 1241 C. civ., respectiv art. 1170, art. 1171, art. 1173 C. civ. de la 1864, se constată că această critică este una formală. Prioritar, se impune mențiunea că dispozițiile art. 1241 C. civ., potrivit cărora înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forța probantă prevăzută de lege, nici nu sunt aplicabile în cauză, din moment ce acestea doar stabilesc, cu titlu de principiu, o formă de clasificare a înscrisurilor. Privitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., se observă că recurentul-reclamant urmărește doar modificarea deciziei, ca urmare a unei reaprecieri a probelor. Astfel, deși se invocă o inversare a sarcinii probei în prezenta cauză, în realitate, critica formulată presupune reevaluarea probatoriului administrat, în sensul recunoașterii valenței juridice de înscris autentic rapoartelor de evaluare în discuție. Or, aspectele ce țin de administrarea probatoriului în cauză sunt incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, aprecierea acestora aparținând puterii suverane a instanțelor de fond. Nici critica privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 9 C. proc. civ. nu se traduce într-un veritabil motiv de nelegalitate al deciziei atacate, din moment ce aceasta tinde, de asemenea, la a pune în discuție modalitatea în care instanța de apel a evaluat înscrisurile aflate la dosarul cauzei. În realitate, prin invocarea nerespectării principiului disponibilității, recurentul înțelege să critice, de fapt, valoarea probatorie a concluziilor raportului de evaluare întocmit de D. S.R.L., în legătură cu care instanța de apel a reținut că "nu respectă, la rândul său, Standardele Internaționale de Evaluare, prin aceea că evaluatorii nu au făcut niciun demers pentru a identificare vânzări efective, ci au folosit drept comparabile oferte de vânzare ale unor terenuri care nu au fost inspectate la fața locului, fără a indica vreun criteriu în funcție de care au selectat respectivele oferte și fără a motiva de ce au aplicat corecțiile". Cum a fost arătat și în cele ce preced, un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor, astfel încât criticile prin care reclamantul tinde la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs. Totodată, cu trimitere la motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 998-999 din C. civ. de la 1864 (art. 1349 din noul C. civ.). Verificând ansamblul susținerilor formulate prin memoriul de recurs, se constată că, deși formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, din moment recurentul-reclamant a reluat criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței devolutive de control judiciar. Recurentul, cu o motivație identică sub aspectul pretinsei fapte ilicite a pârâtei, ce nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate provoca o nouă devoluțiune a cauzei, demers căruia îi corespunde, în realitate, cererea sa de recurs, având în vedere că nu sunt formulate veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate. Anume, referitor la inexistența faptei ilicite a intimatei, recurentul a preluat motivul de apel potrivit căruia însăși Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a sesizat Ministerul Finanțelor cu privire la existența prejudiciului. Or, instanța de apel a răspuns acestei critici și a concluzionat în sensul că "contrar susținerilor apelantului, în speță este vorba de fapte săvârșite de către o autoritate a statului în exercitarea unor atribuții pe care statul i le-a conferit și de ale căror consecințe statul răspunde pe deplin". Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Această exigență legală nu este îndeplinită de memoriul formulat de reclamant împotriva hotărârii din apel în contextul în care invocă argumente care ignoră coordonatele judecății înfăptuite în etapa procesuală a apelului. Curtea de apel a analizat obligația Statului de a exercita supravegherea și controlul modului în care instituțiile care acționează în reprezentarea sa își îndeplinesc atribuțiile în procedura administrativă de restituire de către ANRP, iar partea reclamantă nu a expuse critici concrete privind aplicarea eronată a unor norme de drept material de către instanța de apel. Reiterarea situației particulare a litigiului și prezentarea argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți. Cu privire la prejudiciul pretins, instanța de apel a reținut, în plus față de prima instanță, că "apelantul-reclamant nu a dovedit nici prejudiciul încercat" iar prin memoriul de recurs reclamantul pretinde că existența și întinderea prejudiciului au fost aduse la cunoștință chiar de către intimată, prin determinarea "diferenței dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și cea stabilită de ultimul raport de expertiză". Or, asemenea considerații nu reflectă o situație dintre cele reglementate de motivul de casare evocat, ci relevă, de fapt, o solicitare de reanalizare a probatoriilor (instanța de apel stabilind că raportul de evaluare din anul 2020 nu dovedește prejudiciul), ceea ce excedează verificărilor instanței de recurs. În calea extraordinară de atac a recursului, ceea ce constituie obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept, iar în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă. În alți termeni, întinderea controlului judiciar al instanței de recurs este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, astfel încât nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs. Drept urmare, nefiind susținute critici de nelegalitate, în sensul real al acestei noțiuni, controlul de legalitate specific instanței de recurs nu poate fi realizat, iar cererea de recurs este lovită de nulitate, în sensul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1684 A din 13 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.