ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2117/2024

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 14 septembrie 2017 pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu – secția Civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanței să constate caracterul abuziv și nulitatea clauzelor stipulate la art. 3 pct. 3.1, 3.11, 3.12, 3.14, 3.2 și art. 4 pct. 4.1 din contractul de credit nr. x/15.09.2008 și la art. 1, art. 1.6 și art. 3 din actul adițional nr. x/18.08.2011, să dispună stabilizarea cursului de schimb valutar franc elvețian - leu la valoarea cursului de la data încheierii contractului de credit, care să se aplice pe toată perioada contractuală și denominarea creditului în moneda națională, să oblige pârâta la recalcularea debitului principal și a dobânzilor, ca urmare a eliminării clauzelor contestate și la refacerea graficului de rambursare a creditului, dar și la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor contestate, cu dobânda legală de la data perceperii acestora. Prin decizia nr. 1363 din 18 septembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2018 s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj. Prin sentința nr. 126 din 12 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalul Gorj – secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admisă în parte acțiunea, ca urmare a constatării caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor art. 3 pct. 3.1 alin. (2) și pct. 3.2, art. 3 pct. 3.11 și pct. 3.12 din contractul de credit nr. x/15.09.2008, fiind obligată pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de dobândă variabilă, cu depășirea dobânzii fixe de 5,5% în perioada 15.09.2008-18.08.2011, de dobândă penalizatoare și de comision de procesare. A mai fost obligată pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente sumelor supuse restituirii, calculată începând cu data încasării și până la data restituirii. Totodată, a fost respinsă în rest acțiunea.

Împotriva acestei sentințe pârâta C. S.A. a declarat apel. Prin decizia nr. 279/2021 din 22 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată în parte sentința primei instanțe în sensul respingerii în întregime a acțiunii. Au fost obligați intimații-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.447 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii reclamanții B. și A. au declarat recurs. Prin decizia nr. 891 din 13 aprilie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a fost admis recursul, fiind casată decizia atacată și trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În rejudecare, prin decizia nr. 467/2023 din 19 octombrie 2023, Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată în parte sentința primei instanțe în sensul respingerii capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind comisionul de procesare prevăzut la art. 3 pct. 3.12 și dobânda penalizatoare prevazută la art. 3 pct. 3.11 din contractul de credit. A fost respinsă cererea privind obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de comision procesare și dobândă penalizatoare. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Au fost obligați intimații-reclamanți către apelanta-pârâtă la plata sumei de 1.049 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. Totodată, prin decizia nr. 542/2023 din 23 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă a fost admisă cererea de completare formulată de intimați. S-a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 467/2023 din 19 octombrie 2023, în sensul admiterii în parte a cererii intimaților, fiind obligată apelanta C. S.A. la plata către intimați a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în măsura pretențiilor admise.

Împotriva deciziei nr. 467/2023 din 19 octombrie 2023 și a deciziei nr. 542/2023 din 23 noiembrie 2023 pârâta C. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea hotărârilor recurate și, în rejudecare, admiterea apelului băncii, cu consecința respingerii în întregime a acțiunii. În esență, după evocarea situației de fapt și a istoricului litigiului, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE coroborat cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 și art. 969, art. 970, art. 1169 și art. 1079 C. civ. de la 1864, fiind încălcat principiul libertății contractuale și al autonomiei de voință. Potrivit recurentei, greșit s-a apreciat îndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse de Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 3.1 alin. (2) și art. 3.2 ce vizau dobânda contractuală revizuibilă. Astfel, clauzele au fost redactate într-un limbaj accesibil oricărui consumator mediu informat, prevederile fiind clare și inteligibile, fiind menționate tipul dobânzii, modul de calcul al acesteia și numărul de zile, părțile convenind pentru primul an de creditare asupra unei dobânzi fixe în cuantum de 5,5% pe an, urmând ca, pentru următorii ani, împrumutatul să fie cel care alege tipul de dobândă pe care dorește să îl plătească potrivit art. 3.1 pct. 2 iar, în ipoteza în care nu își exercită această opțiune, să fie aplicată o dobândă aniversară revizuibilă pentru un an de creditare afișată la sediile băncii. A conchis că banca nu și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral dobânda, aplicarea dobânzii revizuibile din al doilea având la bază un motiv întemeiat și fiind consecința firească a acordului de voință a părților exprimat în contractul de credit. S-a susținut că, deși nu a avut loc o negociere a cuantumului dobânzii, clauzele în discuție nu sunt abuzive, fiind necesar a se aprecia asupra producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe, aspect nedovedit în cauză. Recurenta a explicat că modificările intervenite au fost cauzate de factori externi, împrejurarea că reclamanții nu au avut niciun control asupra acestor variații neputând conduce la concluzia producerii unui dezechilibru contractual semnificativ între părți, opunându-se principiul forței obligatorii a contractului înscris la art. 969 C. civ. de la 1864. S-a învederat și împrejurarea că reclamanții nu au probat reaua-credință a băncii, deși potrivit principiului bona fides praesumitur, având în vedere și dispozițiile art. 1169 C. civ. de la 1864, buna-credință se prezumă iar reaua-credință trebuie dovedită de cel care o invocă. În opinia recurentei, impunerea pe cale judecătorească a unei dobânzi fixe, la nivelul dobânzii contractuale din primul an de creditare, reprezintă o ingerință nepermisă a instanțelor asupra acordului de voință al părților, în neconcordanță cu dreptul național și cel al Uniunii Europene, așa cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia pronunțată în cauza C-269/19. În cuprinsul cererii, recurenta a făcut trimitere și la considerentele deciziilor nr. 485/22.03.2017 și nr. 2123/20.10.2015 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă. La 7 martie 2024 intimații B. și A. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin rezoluția din 29 martie 2024 Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 21 mai 2024, constatându-se întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părți, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile neexercitând dreptul de a depune puncte de vedere. Prin încheierea de ședință din 17 septembrie 2024, a fost admis în principiu recursul, stabilindu-se termen de judecată la 19 noiembrie 2024, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând recursul, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, constată că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează: Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac supune analizei, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modalitatea în care instanța de apel, rejudecând cauza după casare, a aplicat dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 coroborat cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 și art. 969, art. 970, art. 1169 și art. 1079 C. civ. de la 1864, cu ocazia verificării caracterului abuziv al clauzelor art. 3 pct. 3.1 alin. (2) și pct. 3.2 referitoare la dobânda revizuibilă din contractul de împrumut încheiat între părțile litigante. Aceste clauze reprezintă, de altfel, singurul aspect disputat în recurs. Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 891 din 13 aprilie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, a fost admis recursul reclamanților declarat împotriva deciziei civile nr. 279/22.04.2021 a Curții de Apel Craiova – secția a II-a Civilă, în justificarea dispoziției de admitere a recursului reținându-se incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca urmare a greșitei aplicări a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 în privința clauzelor art. 3 pct. 3.1 alin. (2) și pct. 3.2. În esență, procedând la analiza condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, s-a arătat, în primul rând, că, deși dobânda face parte din prețul contractului, excluderea de la controlului caracterului abuziv instituită de art. 4 alin. (6) din lege operează numai dacă clauzele sunt exprimate clar și inteligibil. S-a reținut că în recurs nu s-a contestat caracterul nenegociat al clauzelor privind dobânda revizuibilă iar, din perspectiva cerinței dezechilibrului contractual semnificativ, s-a stabilit că, în cuprinsul clauzelor art. 3 pct. 3.1 alin. (2) și pct. 3.2, nu este detaliată modalitatea de calcul al dobânzii, nefiind menționate criterii clare care să permită determinarea cuantumului acesteia, contrar exigențelor prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Reținând și interpretarea oferită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-26/13, Árpád Kásler, instanța de recurs a constatat că dobânda revizuibilă aplicabilă convenției încheiate de reclamanți, după primul an de creditare, depinde de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, noțiuni lipsite de precizie și care permit băncii să stabilească discreționar criteriile care influențează evoluția dobânzii revizuibile. Prin urmare, instanța de recurs a reținut că, din modul de redactare a clauzelor privind dobânda revizuibilă, nu se poate deduce, în mod clar și inteligibil, care va fi evoluția în timp a dobânzii pe care reclamanții, în calitate de împrumutați, trebuie să o plătească băncii, prin decizia casată greșit apreciindu-se că nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Decizia de casare a cenzurat, astfel, hotărârea instanței de apel din primul ciclu procesual, care, admițând apelul băncii, cu consecința schimbării în parte a sentinței primei instanțe, a respins în întregime pretențiile reclamanților, deci inclusiv în ceea ce privește clauzele art. 3 pct. 3.1 alin. (2) și pct. 3.2 din contractul de credit. Potrivit prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă fondul. Efectul deciziei de casare este unul extinctiv, corespunzător efectului negativ al lucrului judecat și este atașat chestiunilor pe care instanța de recurs le-a dezlegat, împiedicând părțile și instanța de rejudecare să mai revină asupra acestora. Înalta Curte constată că susținerile recurentei ce pun în discuție legalitatea examenului realizat de instanța de apel asupra clauzelor art. 3 pct. 3.1 alin. (2) și pct. 3.2, din perspectiva caracterului abuziv, au primit o dezlegare din partea instanței de recurs, în primul ciclu procesual. Așa cum s-a ilustrat anterior, prin decizia de casare s-a tranșat că, în privința clauzelor vizând dobânda revizuibilă în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, sunt întrunite cerințele reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește lipsa caracterului negociat al prevederilor contractuale și existența dezechilibrului juridic semnificativ între drepturile părților, în detrimentul consumatorilor, ca urmare a incomprehensibilității clauzelor. Prin considerentele sale instanța de recurs a avut în vedere, implicit, și condiția relei-credințe, în contextul în care a reținut că, deși scopul activității bancare este obținerea de profit, banca nu poate stipula clauze care să îi permită majorarea dobânzii în funcție de voința sa exclusivă. Altfel spus, este contrar cerinței bunei-credințe ca aspectele ce vizează majorarea dobânzii, prin aceasta înțelegându-se, implicit, majorarea costurilor creditului, să fie lăsate exclusiv la latitudinea băncii, consumatorii fiind în imposibilitate să le cunoască ori să le prevadă. Cu ocazia rejudecării, conformându-se indicațiilor instanței de control judiciar, instanța de apel a rejudecat apelul băncii în cadrul unei analize exhaustive din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000, de transpunere în legislația națională a Directivei 93/13/CEE, la finalul căreia a reținut netemeinicia criticilor din apel vizând soluția primei instanțe, de constatare a caracterului abuziv și a nulității clauzelor art. 3 pct. 3.1 alin. (2) și pct. 3.2. Pornind de la caracterul neinteligibil al prevederilor contractuale contestate de reclamanți, instanța de apel a reținut, în esență, că banca și-a rezervat dreptul de a stabili în mod unilateral și netransparent elementele în funcție de care se determină dobânda variabilă, creându-se, astfel, un vădit dezechilibru juridic între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor, rezultând, pe cale de consecință, și reaua-credință a băncii la redactarea clauzelor, în contextul în care aceasta a urmărit protejarea propriilor interese simultan cu dezinteresul față de drepturile cocontractanților săi. Așadar, a confirmat legalitatea și temeinicia soluției date în primă instanță sub aspectul constatării caracterului abuziv și, prin urmare, a nulității clauzelor contractuale vizând dobânda revizuibilă, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, care conferă instanțelor atributul eliminării clauzelor abuzive din contractele încheiate de consumatori. Înalta Curte reține că, în contextul dezlegărilor obligatorii date în primul ciclu procesual, criteriile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au reprezentat, conform art. 501 C. proc. civ., premise obligatorii pentru instanța de apel. În egală măsură, se impune a se arăta că statuările instanței de casare din primul ciclu procesual se impun obligatoriu și în prezenta fază procesuală, asupra acestora instanța supremă neputând interveni, întrucât au intrat în autoritatea lucrului judecat. Concluzionând, în economia considerentelor deciziei de casare nr. 891 din 13 aprilie 2022, recurenta-pârâtă nu mai poate pretinde valabil că prevederile art. 3 pct. 3.1 alin. (2) și pct. 3.2 din contractul de credit ar fi redactate clar și inteligibil, cu consecința că în cauză nu s-ar fi dovedit producerea unui dezechilibru juridic între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și, implicit, încălcarea exigențelor bunei-credințe, criticile deduse în acest sens fiind lipsite de aptitudinea concretă de a face obiectul controlului judiciar în acest stadiu al litigiului. Ignorând dezlegările obligatorii date în primul ciclu procesual, recurenta-pârâtă reiterează în prezenta cale de atac susținerile din apel, care au primit deja un răspuns, fără a evoca în mod real eventuale erori de judecată ale precedentei instanțe. Prin urmare, motivul de recurs va fi înlăturat, neputându-se considera că, prin invocarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 coroborat cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 și art. 969, art. 970, art. 1169 și art. 1079 C. civ. de la 1864, s-au formulat critici propriu-zise privind judecata realizată după casare, întrucât alegațiilor părții li se opun forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat atașate deciziei din recurs asupra aspectelor litigioase analizate. Dat fiind că decizia pronunțată asupra fondului cauzei nu este afectată de vreun viciu de nelegalitate, de natură a justifica măsura casării prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține, consecutiv, observând relația de dependență dintre cele două, că nici decizia nr. 542/2023 din 23 noiembrie 2023, prin care instanța de apel a soluționat cererea accesorie privind cheltuielile de judecată, nu se impune a fi cenzurată. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din cod, va respinge ca nefondat recursul. Totodată, constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile și în recurs, va obliga recurenta-pârâtă C. S.A. să achite către intimații-reclamanți A. și B. suma de 1000 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezii aflate la dosarul de recurs, cu titlu de cheltuieli de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE,