ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1996/2024

Deliberând asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

I.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 26.08.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A.. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul să-i plătească suma de 72.715,38 euro, reprezentând credit bancar nerestituit, precum și accesorii, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat necompetența instanțelor române și excepția prescripției, conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar, pe fondul cauzei, a invocat asigurarea de risc, ca parte aferentă a contractului de credit.

Prin încheierea de la 16.12.2019, tribunalul a respins excepția necompetenței generale a instanțelor române, invocată de pârât.

I.2. Sentința primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 323/C din 7 mai 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Brașov – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției, invocată prin întâmpinare și a admis acțiunea, obligând pârâtul să achite reclamantei suma de 72.715,38 euro, reprezentând datorie rezultată din contractul de credit încheiat între părți la 13.05.2004, dar și suma de 7.424 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Parcursul procesual

Împotriva încheierii indicate și a sentinței, B. a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 932/Ap/13.07.2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – secția Civilă.

Împotriva acestei decizii, B. a declarat recurs, solicitând casarea ei și a hotărârilor primei instanțe și, ca o consecință, admiterea excepției de necompetență generală a instanțelor române și respingerea acțiunii ca inadmisibilă; în subsidiar, a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Prin decizia nr. 405 din 23 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 932/Ap/13.07.2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – secția Civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată curții de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov– secția Civilă, la data de 01.03.2023, sub nr. x/2019*.

I.3. Decizia instanței de apel după rejudecare. Hotărârea recurată

Prin decizia civilă nr. 1477/Ap din 11 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Brașov – secția Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât B., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 323/C/07.05.2020 și a încheierii din data de 16.12.2019, ambele pronunțate de Tribunalului Brașov– secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

II. CEREREA DE RECURS. Motivele invocate și dezvoltarea lor:

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel în rejudecare, a declarat recurs pârâtul B., solicitând, în principal, admiterea cererii de recurs și, rejudecând, casarea deciziei civile recurate și a sentinței civile nr. 323/C pronunțată de Tribunalul Brașov în ședința publică din data de 7 mai 2020, inclusiv încheierea de ședință din data de 16.12.2019 pronunțată de același tribunal și, pe cale de consecință, constatând că hotărârile au fost pronunțate cu încălcarea competenței instanțelor austriece în a soluționa prezentul litigiu, admițând excepția necompetenței generale a instanțelor române, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă. În subsidiar, a solicitat admiterea cererii de recurs și, rejudecând, casarea deciziei civile recurate și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, pretențiile intimatei reclamante fiind prescrise. Cu cheltuieli de judecată.

În susținere, recurentul-pârât a invocat următoarele motive de recurs:

După o vastă prezentare a jurisprudenței C.J.U.E. și a reținerilor din decizia recurată, recurentul apreciază că soluția instanței de apel este și greșit întemeiată, întrucât în răspunsul oferit de Ministerul Federal de Justiție al Republicii Austria se analizează acordul de competență pentru situația în care existența acestuia este pusă la îndoială sau contestată, caz neregăsit în speță întrucât, așa cum în mod corect a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, apelantul nu numai că nu contestă clauza, dar înțelege să se prevaleze de aceasta.

Recurentul-pârât subliniază, totodată, că în răspunsul oferit de Ministerul Federal de Justiție al Republicii Austria, analiza valabilității unei clauze de competență exclusivă pentru situația în care clauza este pusă la îndoială sau contestată este realizată din prisma jurisprudenței, nefiind redate norme de drept exprese, care să se opună jurisprudenței Curții de Justiției a Uniunii Europene, invocată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca având relevanță în cauză.

Prin urmare, instanța de apel nu a realizat analiza solicitată de instanța de recurs, ca limită a rejudecării, respectiv dacă această clauză atributivă de competență este nulă sau neavenită raportat la legislația austriacă.

Competența de soluționare în favoarea instanțelor austriece, se arată de către recurent, a fost agreată de părți conform Termenilor și condițiilor generale de afaceri ale C.. Mai 2003 (document pe care chiar intimata reclamantă l-a depus la dosarul cauzei - așadar recunoscut ca aplicabil litigiului - și pe care nu l-a contestat nici în cadrul răspunsului său la interogatoriul administrat în fața instanței de apel, în rejudecare).

Așadar, dat fiind că această clauză nu este interzisă de legislația statului austriac, solicită a se constata că în mod greșit Curtea de Apel Brașov a reținut că nu este valabilă clauza atributivă de competență exclusivă și, pe cale de consecință, că instanțele române sunt competente general să soluționeze prezentul litigiu.

Printr-un al doilea set de critici, recurentul-pârât a arătat că nu s-a realizat nicio verificare a normei privind prescripția extinctivă prevăzută de legislația austriacă, aplicată în prezentul litigiu.

Susține că instanța de apel a aplicat prescripția prevăzută de norma străină, fără a face o minimă cercetare asupra normei aplicabile, dând eficiență unei opinii de expert.

În opinia sa, legea instanței sesizate este cea mai apropiată judecătorului forului, este legea pe care acesta o cunoaște cel mai bine, astfel încât nu apare nicio dificultate de aplicare (iura novit curia). Este în spiritul realismului juridic a accepta regula lex fori în calificarea legii aplicabile în soluționarea litigiului; regula lex fori se impune și ca urmare a principiilor suveranității și teritorialității statului român.

Mai mult, susține acesta, o apărare principală în cauză o reprezintă prescripția dreptului la acțiune, în raport de dispozițiile dreptului intern privind termenul de prescripție. Or, la data nașterii raportului juridic civil, era în vigoare Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care reglementa această instituție ca o excepție de ordine publică.

În această împrejurare, cu atât mai mult se impune aplicarea legii române ca lex fori care înlătură legea austriacă, în baza unei justificări de ordin public, prescripția dreptului la acțiune fiind, conform actului normativ aplicabil speței, reglementată ca o normă de siguranță și de conduită, de ordine publică.

Arată că exigibilitatea creditului a fost declarată la data de 27.12.2012, astfel cum chiar intimata-reclamantă arată în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Or, aceasta este data de la care începe să curgă și termenul de prescripție, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Așadar, soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune al intimatei-reclamantei privind pretențiile în cuantum de 72.715,38 Euro a fost greșit fundamentată pe prevederile dreptului material austriac, în opinia recurentului, dreptul la acțiune fiind prescris la data de 27.12.2015.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție– secția a II-a Civilă, la data de 11.12.2023, sub nr. x/2019*.

Apărarea formulată în cauză

La 29 septembrie 2024, intimata-reclamantă A. a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, față de dispozițiile art. 497 din C. proc. civ., și excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea excepțiilor, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul prin prisma criticilor și apărărilor formulate dar și în raport de actele dosarului și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

Printr-un prim motiv de recurs, care poate fi subsumat pct. 3 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat decizia recurată pentru greșita soluționare a excepției necompetenței generale a instanțelor române în judecarea litigiului, considerând recurentul că dezlegările instanței de apel încalcă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. A exemplificat, în acest sens, Hotărârea din 08.03.2018, pronunțată în Cauza C-64/17 Saey Home & Garden NV/SA împotriva Lusavouga-Máquinas e Acessórios Industriais S.A., învederând că, potrivit celor rezultate din această hotărâre, o clauză atributivă de competență este licită chiar dacă se face o trimitere expresă, în chiar textul contractului semnat de părți, la condițiile generale care cuprind clauza menționată.

Critica recurentului este nefondată.

Regula generală cu privire la competența internațională a instanțelor, stabilită prin Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, este aceea potrivit căreia competența aparține instanțelor de la domiciliul/sediul pârâtului, conform art. 4, care instituie că persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție în fața instanțelor respectivului stat membru.

Norma de competență a instanței de la domiciliul pârâtului este completată, la art. 18 pct. 2 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, printr-o normă de competență specială în materia drepturilor consumatorului, stipulându-se că "acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul".

Conform art. 19 pct. 3 din același regulament, "de la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții: [...] încheiate între consumator și cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reședința obișnuită în același stat membru, convenții care atribuie competență instanțelor din statul membru respectiv, cu condiția ca aceste convenții să nu fie interzise de legislația statului membru în cauză".

Deopotrivă, potrivit art. 25 alin. (1) din regulament, "dacă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr-un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților".

În prezenta cauză, recurentul-pârât, acționat în judecată de către reclamantă la o instanță din România, unde își are acesta domiciliul, înțelege să se prevaleze de o clauză atributivă de competență pretins convenită de către părți, care ar atrage jurisdicția instanțelor austriece. În acord cu instanța de apel, Înalta Curte observă că nu se poate da curs respectivei clauze de competență.

Astfel, după cum reiese din prevederile art. 25 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, reținute a fi incidente de către instanța de recurs în primul ciclu procesual, clauza atributivă de competență convenită prin contract conferă competență exclusivă instanței indicate, cu condiția ca această clauză să nu fie nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv. Cu alte cuvinte, legislația austriacă trebuie să recunoască drept valabilă clauza atributivă de competență de care înțelege să se prevaleze recurentul-pârât.

Or, astfel cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, legea austriacă nu recunoaște valabilitatea unei clauze atributive de competență în materia drepturilor consumatorilor, atunci când o atare clauză nu este stipulată în acordul semnat de părți, ci doar în cuprinsul unui document (precum condițiile generale de afaceri ale băncii), pe care părțile nu l-au semnat, cum este cazul în speța de față.

Conținutul legii austriece a fost în mod legal dovedit în cauză, prin intermediul opiniei transmise de Ministerul Federal de Justiție al Republicii Austria, conform art. 253 C. proc. civ., care trimite la prevederile art. 2562 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat".

Recurentul-pârât susține că această concluzie a instanței de apel este și greșit întemeiată, întrucât în răspunsul oferit de Ministerul Federal de Justiție al Republicii Austria se analizează acordul de competență pentru situația în care existența acestuia este pusă la îndoială sau contestată, caz care nu se regăsește în speță.

Susținerea recurentului nu este reală, fiind contrazisă de însuși punctul de vedere transmis de Ministerul Federal de Justiție al Austriei, din care reiese că referirea la situația existenței unei îndoieli sau contestații s-a realizat strict în corelație cu aspectul dovedirii acordului privind competența, într-o atare situație legea austriacă impunând, în mod indispensabil, dovada documentată a acordului. Cu alte cuvinte, lipsa unei contestații din partea consumatorului nu este de natură a valida clauza atributivă de competență, neinserată în cuprinsul unui document semnat, astfel cum impune legislația austriacă.

Astfel, contrar susținerilor recurentului-pârât, nu există nicio contradicție între jurisprudența C.J.U.E. și decizia instanței de apel, hotărârea recurată respectând întru totul și hotărârea Î.C.C.J. din primul ciclu procesual. Instanța de apel, în rejudecare, în mod corect a reținut că "legislația austriacă acordă o protecție sporită consumatorului în raport cu standardele ce se desprind din jurisprudența C.J.U.E., fiind aplicabilă, așadar, cu prioritate".

Referitor la critica recurentului-pârât conform căreia punctul de vedere transmis de Ministerul Federal de Justiție al Republicii Austria nu ar releva legislația austriacă, ci doar jurisprudența acestei țări, Înalta Curte o apreciază, deopotrivă, nefondată, în condițiile în care jurisprudența evidențiază modalitatea în care prevederile legale, expres indicate, sunt interpretate și aplicate în concret.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, ce poate fi subsumat pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât critică decizia instanței de apel susținând că nu s-a realizat nicio verificare a normei privind prescripția extinctivă prevăzută de legislația austriacă și că aplicabilă este legea instanței sesizate.

Și acest motiv de recurs este nefondat.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a analizat în mod judicios excepția prescripției dreptului material la acțiune, făcând referire la prevederile legale incidente. De altfel, Înalta Curte constată că recurentul-pârât invocă incidența legislației române fără a indica vreun text legal care să îi fundamenteze critica.

În consecință, pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât, ce pot fi subsumate motivelor de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 3 și pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

Fiind căzut în pretenții, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentului-pârât B. să plătească intimatei-reclamante A. suma de 16.686,61 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, conform documentelor justificative de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1477/Ap din 11 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – secția Civilă.

Obligă recurentul-pârât B. să plătească intimatei-reclamante A. suma de 16.686,61 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 noiembrie 2024.