ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1249/2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de arbitraj înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat la 7 februarie 2023, sub nr. x/2023, A. S.R.L. a solicitat obligarea societății B. S.A. la plata sumei de 10.785,48 RON, cu titlu de despăgubiri aferente dosarului de daună nr. x, a penalităților de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere calculate de la 13 februarie 2020 până la data plății efective a creanței principale, cu cheltuieli de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 72 din 7 aprilie 2023, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a respins excepția necompetenței sale materiale, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.785,48 RON, reprezentând diferență de despăgubire în dosarul de daună x, a penalităților de întârziere în sumă de 4.291,91 RON, pentru perioada 06.07.2019-08.02.2022, a penalităților de 0,2% pe zi de întârziere aferente debitului principal, calculate începând cu 12 februarie 2020 și până la data plății integrale a creanței, precum și a sumei de 2.532,79 RON, din care suma de 2.232,79 RON, reprezentând taxe arbitrale și suma de 300 RON, reprezentând taxă de înregistrare.

Împotriva hotărârii arbitrale, reclamanta B. S.A. a formulat acțiune în anulare, solicitând și suspendarea executării acesteia.

Prin sentința nr. 79 din 12 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a respins cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect, a admis cererea în anulare, a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza, spre soluționare, Judecătoriei Sectorului 1 București; a dispus restituirea către reclamantă a cauțiunii în cuantum de 1.039,28 RON, achitată conform recipisei de consemnare nr. x din 13 iunie 2023, emisă de C. S.A. - Sucursala Ploiești și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând desființarea acesteia și, în rejudecare, respingerea acțiunii în anulare.

Sub un prim aspect, recurenta a arătat că instanța de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei 2009/138/CE, întrucât împrejurarea că asigurătorul nu dorește soluționarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă un impediment în soluționarea litigiilor prin această metodă alternativă.

Autoarea căii de atac a mai susținut că sentința recurată este lipsită de fundament juridic, având în vedere că recurgerea la mecanismele alternative de soluționare a litigiilor – procedura SAL-FIN sau arbitrajul –, materializează dreptul exclusiv de opțiune al persoanei păgubite, consimțământul pârâtului fiind indiferent.

În continuare, a arătat că Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă, în domeniul asigurărilor, de la cerința încheierii convenției arbitrale, suplinind-o, și îndrumă părțile spre utilizarea modurilor alternative de soluționare a disputelor. În acest sens a evocat dispozițiile art. 4 alin. (3) și (4), 5, 6 alin. (4), (7) alin. (3) și (4) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, afirmând că arbitrajul permite soluționarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate și costuri reduse, cu efectul degrevării instanțelor judecătorești.

Recurenta a susținut că, spre deosebire de alte situații, nominalizate în art. 542 alin. (1) teza finală C. proc. civ., în cazul asigurărilor, legea nu interzice încheierea de convenții arbitrale.

Evocând noțiunea de "cerere", definită în art. 30 C. proc. civ., și de "petiție", reglementată în art. 2 pct. 2 din Norma A.S.F. nr. 18/2017, autoarea căii de atac a arătat că legiuitorul a echivalat sesizarea instanței statale cu cea a instanței arbitrale, conchizând, în temeiul art. 115 alin. (2) C. proc. civ., că sub rezerva încălcării alin. (1) al textului legal, părțile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanța statală, fie pe cea arbitrală.

De asemenea, a afirmat că Norma A.S.F. nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, iar în condițiile în care art. 23 alin. (5) și (6) din Legea nr. 132/2017 fac referire expres la soluționarea alternativă a litigiilor, impunerea unei convenții sau a unei clauze compromisorii ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate.

Făcând referire la art. 11 din Constituția României și art. 203 al Directivei 2009/138/CE, a precizat că tribunalul arbitral are competența de a soluționa petițiile sub forma cererii arbitrale, inclusiv pe cele având ca obiect pretenții și proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 18/2017.

În continuare, recurenta a expus considerente privind soluționarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care, în opinia sa, derogă de la forța obligatorie a contractului.

A mai arătat că Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 20/2017 stabilesc clauzele generale și speciale ale contractului RCA, fără a reglementa clauze privind soluționarea eventualelor litigii, norma A.S.F. acordând consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

În final, autoarea căii de atac a precizat că lipsa convenției arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ., este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În drept, au fost invocate motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 27 februarie 2024 intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor invocate și a prevederilor legale aplicabile, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În justificarea cererii recurentei de desființare a sentinței recurate, autoarea căii de atac a invocat incidența cazurilor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, în ceea ce privește primul motiv de nelegalitate, Înalta Curte, examinând memoriul de recurs, constată că din cuprinsul acestuia nu se pot desprinde critici concrete care să releve o eventuală nemotivare a hotărârii atacate prin raportare la cele trei ipoteze normative - lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei-, sens în care urmează a-l înlătura, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind invocate formal.

De asemenea, criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la pretinsa atribuire, prin lege, a competenței de soluționare a litigiului către tribunalul arbitral, în lipsa convenției arbitrale vor fi reîncadrate și analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că argumentele dezvoltate în susținerea nelegalității deciziei recurate vizează, în realitate, dezlegarea dată de către curtea de apel motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sub aspectul interpretării și aplicării normelor legale în materia arbitrajului.

Sintetizând etapele procesuale anterioare ale litigiului, Înalta Curte reține că prin demersul judiciar inițiat, recurenta, succesor cu titlu particular (cesionar) al societății D. S.R.L., urmărește obligarea pârâtei, în calitate de asigurător, la repararea prejudiciului încercat de cedentă, constând în cheltuieli cu repararea autovehiculului avariat.

Pentru recuperarea prejudiciului înregistrat ca urmare a evenimentului rutier din 5 decembrie 2019, D. S.R.L. a înaintat intimatei o cerere de despăgubire intimatei, solicitându-i acesteia să achite în contul reclamantei, în calitate de cesionar, suma de 12.235,10 RON, reprezentând servicii de reparație a bunului avariat, sumă pe care pârâta a achitat-o parțial, 1.449,62 RON, context în care, la 7 februarie 2023, recurenta a sesizat Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în vederea obligării intimatei la plata despăgubirile neachitate.

Apreciind că lipsa unei convenții arbitrale cuprinsă în contractul de asigurare, ale cărui clauze sunt prevăzute de Legea nr. 132/2017 și Normele A.S.F., în forma sa prevăzută de art. 548 C. proc. civ., este complinită de dispozițiile Normei A.S.F nr. 18/2017, tribunalul arbitral a stabilit că este comptenet să judece litigiul. Soluționând cererea de arbitrare, a admis acțiunea.

Curtea de apel, învestită cu judecarea acțiunii în anulare formulate de pârâta B. S.A., a găsit fondat motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., reținând, în esență, că Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu derogă de la dispozițiile C. proc. civ., astfel că tribunalul arbitral a soluționat cauza în lipsa unei convenții arbitrale, sens în care a anulat hotărârea arbitrală și a trimis cauza Judecătoriei Sectorului 1 București.

În recurs, fără a contesta lipsa unei convenții arbitrale, în sensul Titlului II – Cartea a IV-a a C. proc. civ., autoarea căii de atac susține că Norma A.S.F. nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare (în continuare, "Norma A.S.F. nr. 18/2017" sau "Norma") înlocuiește convenția arbitrală.

Criticile sunt nefondate.

Potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 100/07.03.2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 532 din 7 iulie 2017, arbitrajul constituie o excepție de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Procedura arbitrajului este reglementată de dispozițiile imperative din Cartea a IV-a, Titlurile I și II C. proc. civ., potrivit cărora arbitrajul se organizează și se desfășoară conform convenției arbitrate încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, părțile pot stabili normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

Norma A.S.F. nr. 18/2017 reglementează modul de soluționare a petițiilor privind activitatea societăților de asigurare și reasigurare și a brokerilor de asigurare, relevante fiind dispozițiile art. 4 alin. (3) din această Normă, care prevăd că, dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenți este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică și juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislației din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice, pentru soluționarea litigiului, prin intermediul entității de soluționare alternativă a litigiilor în domeniul nonbancar, iar pe cele juridice, prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acționa pe calea instanței de judecată".

Art. 7 alin. (3) din Normă stabilește că "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare".

Interpretarea sistematică și gramaticală a textelor de lege citate relevă că acestea nu fac decât să semnaleze existența metodelor alternative de soluționare a litigiilor dintre părți la care petenții pot apela, însă, fără a-i exonera pe aceștia de obligația respectării condițiilor impuse de lege, în ipoteza în care decid să acceseze una dintre aceste căi. Normele nu pot fi interpretate în sensul că nu este necesară încheierea unei convenții arbitrale și că, optându-se pentru soluționarea litigiului pe cale arbitrală, societățile de asigurare acceptă, de plano, orice arbitru și orice reguli de arbitraj propuse, întrucât o astfel de concluzie nu rezidă din conținutul normelor legale evocate și ar fi contrară principiului autonomiei de voință.

Dincolo de împrejurarea că litigiul de față nu este unul inițiat de un consumator, chiar dacă, potrivit art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, conducerea executivă a societăților și brokerilor și coordonatorul colectivului de analiză și soluționare a petițiilor asigură participarea la procedurile de soluționare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul SAL-FIN, mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator, aceste dispoziții nu instituie un arbitraj impus de lege, care să înlăture obligativitatea încheierii convenției arbitrale, ci relevă obligația acestor societăți de a asigura participarea reprezentanților lor la soluționarea disputei pe calea alternativă aleasă de consumator, aspect care nu poate conduce la concluzia că prin această Normă se derogă de la regula generală, înscrisă în art. 548 și urm. C. proc. civ.

Teza caracterului derogatoriu al acestui act normativ nu poate fi primită nici din perspectiva forței juridice superioare a dispozițiilor imperative ale C. proc. civ. în materia arbitrajului, dat fiind că Norma A.S.F. nr. 18/2017 este emisă în aplicarea Legii nr. 132/2017 (care nu cuprinde nicio derogare de la normele legale în materia arbitrajului), de către o instituție abilitată de lege în domeniul asigurărilor, înființată și organizată potrivit O.U.G. nr. 93/2012 și a Legii nr. 237/2015.

De altfel, interpretarea conferită de recurentă contravine dreptului la un proces echitabil, garantat de dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale; relevante în acest sens sunt statuările Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la condițiile în care art. 6 din Convenție permite înființarea de instanțe arbitrale pentru soluționarea anumitor litigii de natură patrimonială între persoane particulare, sintetizate în cauza Suda împotriva Republicii Cehe, par. 48 și 49, din care rezultă că justițiabilii nu pot fi împiedicați să renunțe la dreptul lor de a se adresa unei instanțe judecătorești în favoarea uneia arbitrale, cu condiția ca această renunțare să fie liberă, licită și fără echivoc, dar și că, dacă se referă la un arbitraj forțat, în sensul că arbitrajul este impus de lege, iar părțile nu au nicio posibilitate de a a-și sustrage litigiul de la decizia unei instanțe arbitrale, aceasta trebuie să ofere garanțiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenție.

Pentru aceste considerente și fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă a litigiilor, Înalta Curte impune părților concluzia că procedura arbitrajului rămâne deschisă părților, în ipoteza unei dispute în materia asigurărilor, doar în condițiile prevăzute de art. 548 și urm. C. proc. civ., Norma A.S.F. nr. 18/2017 nefiind de natură să înlăture cerința imperativă a încheierii convenției arbitrale între părțile litigante, pentru sesizarea legală a tribunalului arbitral.

Cum tribunalul arbitral a soluționat litigiul în lipsa unei convenții arbitrale, Înalta Curte constată că în mod corect, curtea de apel, dând prevalență normelor procesuale imperative ce reglementează procedura arbitrajului, a reținut incidența în cauză a motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., măsura anulării hotărârii arbitrale și trimiterii cauzei spre soluționare instanței competente fiind în acord cu prevederile art. 613 alin. (3) lit. a) C. proc. civ.

Criticile vizând prevederile Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) și a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului privind distribuția de asigurări (reformare), analizate prin prisma motivului de casare invocat, sunt nefondate, legislația Uniunii evocată contrazicând interpretarea propusă de recurentă.

Astfel, actele normative unionale stabilesc că procedurile de soluționare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii și din dreptul intern. Or, astfel cum Înalta Curte a expus anterior, procedura inițiată de recurentă și finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de prima instanță, nu este una care să respecte dispozițiile naționale.

În concluzie, constatând că hotărârii recurate nu i se poate imputa niciun viciu de legalitate din perspectiva criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod procedură, va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, în considerarea dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte, față de lipsa dovezilor privind existența și întinderea cheltuielilor de judecată pretinse de intimată, urmează a respinge solicitarea acesteia de acordare a lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 79 din 12 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B. S.A.

Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 mai 2024.