ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4794/2025

Ședința publică din data de 16 octombrie 2025

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. x/2024, în data de 21.02.2024, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire formulată în data de 19.08.2023 și înregistrată sub nr. x/07.10.2023.

2.1. Prin sentința civilă nr. 9159 din data de 17.06.2024 a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, a declinat competența de soluționare cauzei, în favoarea Curții de Apel București.

În motivarea soluției, după o amplă analiză a dispozițiilor legale, a reținut în esență că, prin modificarea din O.U.G. nr. 102/2021, legiuitorul a înlăturat doar norma de trimitere către legea nr. 503/2004 și a dat în competența instanțelor civile de la sediul FGA doar litigiile având ca obiect contestațiile "împotriva deciziilor de respingere motivate". Astfel, atât în varianta inițială a textului cât și în cea modificată, referirea legiuitorului a avut în vedere exclusiv "contestațiile împotriva deciziei de respingere".

2.2. Prin sentința civilă nr. 1026 din data de 18.06.2025, Curtea de Apel București, secția a - VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială a Curții de Apel București, invocată de instanță din oficiu a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

În motivarea soluției a reținut că, potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, text în vigoare începând cu data de 24.09.2021 este de imediată aplicare, Legea specială nr. 213/2015 făcând trimitere expresă la normele de competență generală din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Constatând că cererea este evaluabilă în bani, în valoare de până la 200.000 de RON, Curtea de Apel București a apreciat că revine judecătoriei de la sediul Fondului competența materială, potrivit prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Conflictului negativ de competență a fost determinat de modul diferit în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, civilă sau de contencios administrativ.

În considerarea dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", Înalta Curte constată că norma de procedură, ce reglementează competența, este norma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, fiind de imediată aplicare.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 21.02.2024, sunt incidente dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv așa cum au fost modificate prin intrarea în vigoare la 24.09.2021 a O.U.G. nr. 102/2021, art. I pct. 23 și art. III alin. (1), dispoziții care prevăd următoarele:

"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.."

Ipoteza reglementată de dispozițiile legale sus citate presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ca atare, are în vedere cazul în care pârâtul înțelege să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor.

În cauză, însă, reclamanta invocă lipsa răspunsului din partea Fondului de Garantare a Asiguraților motiv pentru care, având în vedere această particularitate a cauzei, Înalta Curte reține că, deși legea nu se referă explicit la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților refuză, prin omisiune, să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor, textul de lege nu poate fi interpretat, în sensul că cererea nu ar aparține materiei civile.

Pretențiile reclamantei au ca izvor contractul de asigurare, în contextul producerii riscului asigurat, astfel că și acesta este un argument în sensul naturii civile a acestora.

Faptul că, în cazul specific al insolvabilității sau falimentului asigurătorului, creanța rămasă nesatisfăcută beneficiază de o garanție legală, fiind acoperită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, nu are drept semnificație nașterea unui raport juridic nou, între creditor și Fond, distinct de raportul primar.

În ceea ce privește instanța competentă, dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 așa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021, stabilesc competența instanțelor civile în a căror rază teritorială se află sediul Fondului de Garantare a Asiguraților de a soluționa atât contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor, cât și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației.

Chiar în lipsa unei reglementări prin care să se indice cărei instanțe aparține competența de soluționare a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea deciziei, în cazul în care aceasta nu a fost emisă, această competență nu poate fi distinctă de cea prevăzută în situația emiterii deciziei. Întrucât legiuitorul a înțeles să instituie o competență materială în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde și în privința cererii care vizează nesoluționarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretențiilor.

Prin urmare, în raport de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și cu aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Sectorului 2 București și va stabili competența soluționării cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în favoarea Judecătoriei Sectorul 2 București.

În materia contestației la executare, se reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin. (2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din același cod, poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

În materia contestației la executare, se reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin. (2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din același cod, poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în favoarea Judecătoriei Sectorul 2 București.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 octombrie 2025.