ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4706/2025

Ședința publică din data de 15 octombrie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06.03.2025 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2025, reclamantul A. a solicitat, pe cale de ordonanță președințială, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România, obligarea pârâților la asigurarea, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului Bevacizumab, până la soluționarea definitivă a dosarului de fond nr. x/2025, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 997 alin. (3) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 394 din 19 martie 2025, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

"Respinge excepția lipsei capacității juridice invocată de pârâtul Guvernul României, ca nefondată.

Respinge excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții Ministerul Sănătății, Guvernul României, Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca nefondate.

Respinge excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâții Ministerul Sănătății și Guvernul României, ca nefondată.

Admite cererea formulată reclamantul A. cu domiciliul procesual ales la cabinet de avocat B. în București, corp A, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României cu sediul în București, Piața Victoriei nr. 1, Casa Națională de Asigurări de Sănătate cu sediul în București, Calea x, Ministerul Sănătății cu sediul în București și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale, cu sediul în București.

Obligă pe pârâți să asigure reclamantului, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2025, fără somație și fără trecerea vreunui termen, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare de 100% (fără contribuție personală), a medicamentului Bevacizumab (denumire comercială Avastin)."

Împotriva hotărârii menționate anterior, pârâții Ministerul Sănătății, Guvernul României, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România au declarat recurs.

3.1. Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Guvernul României a solicitat casarea sentinței arătate în precedent, iar, în rejudecare, respingerea acțiunii în principal ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în raport cu Guvernul României, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de ordonanță președințială ca neîntemeiată.

3.2. Prin motivele de recurs subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., recurentul - pârât Ministerul Sănătății a apreciat că soluția dată de prima instanță, atât în privința excepțiilor invocate, cât și din perspectiva fondului cererii de ordonanță președințială, reflectă o eronată aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente cauzei.

Printr-un prim set de argumente, recurentul - pârât a invocat încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Sub acest aspect, recurentul a argumentat în sensul că în situația acțiunii în obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ sau îndeplinirea unei operațiuni administrative, calitatea procesuală pasivă se raportează la capacitatea de drept public (capacitatea administrativă) a autorității chemate în judecată de a emite un act administrativ sau a îndeplini o anumită operațiune administrativă.

În opinia recurentului, a asigura, potrivit înțelesului comun al termenului, înseamnă a oferi o garanție pentru înfăptuirea unui lucru, a face ca înfăptuirea să fie sigură. Astfel, obiectul cererii de ordonanță președințială excedează obiectului acțiunii în contencios administrativ care, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, poate consta într-un act administrativ sau în faptul nesoluționării in termen a unei cereri referitoare la un drept subiectiv sau un interes legitim, precum și în refuzul de soluționare a unei cereri cu acest obiect sau refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Printr-un alt set de critici, evocând încălcarea art. 32 lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 16 alin. (1) indice 1 din Legea nr. 95/2016, introdus prin O.G. nr. 37/2022, aplicabile cauzei pendinte în raport de data formulării cererii de ordonanță președințială, Ministerul Sănătății a subliniat că nu poate efectua plăți legale din bugetul propriu decât pentru medicamentele prevăzute de textul normativ indicat supra, iar, întrucât medicamentul solicitat prin ordonanța președințială nu este inclus în categoria prevăzută de lege, pentru care ministerul poate acorda/suporta plata contravalorii, angajarea, de către minister, a unor cheltuieli, în lipsa unui angajament legal, ar fi ilegală, încălcându-se prevederile Legii nr. 500/2002.

A mai arătat recurentul că nu are atribuții în gestionarea FNUASS, fond din care se derulează și se finanțează programul național de oncologie, ca program național curativ și nici conform Legii nr. 95/2006 și H.G. nr. 144/2010, în demersul de acordare, către pacienți, a medicamentelor în regim de compensare 100%.

În opinia sa, instanța de fond a reținut eronat că, în raport de obiectul concret al cererii de chemare în judecată, recurentul este implicat în procesul decizional privitor la medicamentele incluse pe lista de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală. Recurentul a făcut trimitere la prevederile H.G. nr. 423/2022 privind aprobarea programelor naționale de sănătate, arătând că faptul că Ministerul Sănătății elaborează programele naționale de sănătate nu duce la concluzia existenței unei obligații de a finanța toate aceste programe. În acest sens, recurentul a menționat că obligația de finanțare este partajată între recurent și CNAS, în funcție de programul național de sănătate pentru care se cere finanțarea, iar programul național oncologic este finanțat din FNUASS.

Recurentul a mai învederat că dreptul reclamantului nu derivă din parcurgerea procedurii reglementate de art. 232 din Legea nr. 95/2006 și anume recunoașterea dreptului de a beneficia de un medicament ce nu se află pe lista menționată de acest text de lege și a evocat prevederile O.U.G. nr. 37/2022, despre care a afirmat că nu au fost avute în vedere de instanța de fond.

Totodată, recurentul a subliniat că instanța de fond a făcut confuzie între obligația de a acorda medicamente în regim de compensare 100% și obligația de includere în Listă, cele două fiind atribuții complet diferite și cu titulari diferiți, astfel că Ministerul Sănătății nu are atribuții cu privire la acordarea medicamentelor în regim de compensare 100%. În opinia sa, toată motivarea instanței, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății, se referă la atribuțiile acestuia de includere în Listă a medicamentului.

Recurentul a invocat și încălcarea prevederilor art. 1443 din C. civ., din perspectiva modului de soluționare a excepției inadmisibilității cererii în raport de solicitarea de stabilire a răspunderii civile solidare, în sarcina pârâților, recurentul opinând că nu poate fi reținută solidaritatea pasivă a pârâților.

În continuare, recurentul a apreciat că, referitor la condițiile de admisibilitate și aparența în drept, instanța ar fi reținut aspecte străine de natura cauzei, hotărârea nefiind motivată corespunzător, ci pronunțată cu încălcarea principiului separației puterilor în stat.

Totodată, recurentul a subliniat faptul că, în pofida unei uzanțe extinse de justificare a opiniilor juridice pe baza unor hotărâri judecătorești, în sistemul românesc de drept hotărârile judecătorești nu au calitatea de izvor de drept, neavând caracter general obligatoriu, iar efectul pozitiv de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (2) nu poate fi evocat, în contextul în care circumstanțele cauzei sunt diferite de cele ale altor hotărâri pronunțate într-o atare materie.

Cu privire la fondul cauzei, recurentul a arătat că modalitatea de includere, extindere a indicațiilor, neincludere sau excludere a medicamentelor în/din lista menționată este prevăzută la art. 242 din Legea nr. 95/2006. Potrivit prevederilor acestui text normativ, criteriile de evaluare a tehnologiilor medicale, a documentației care trebuie depusă de solicitanți, a instrumentelor metodologice utilizate în procesul de evaluare privind includerea, extinderea indicațiilor, neincluderea sau excluderea medicamentelor în/din Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, precum și denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor care se acordă în cadrul programelor naționale de sănătate se aprobă prin ordin al ministrului sănătății, la propunerea Agenției Naționale a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale.

Metodologia de evaluare privind includerea, extinderea indicațiilor, neincluderea sau excluderea medicamentelor în/din Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, precum și denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor care se acordă în cadrul programelor naționale de sănătate, precum și căile de atac se aprobă tot prin ordin al ministrului sănătății, la propunerea ANMDMR.

În conformitate cu art. 56 din Legea nr. 95/2006, unitățile de specialitate care implementează programe naționale de sănătate au obligația utilizării fondurilor în limita bugetului alocat și potrivit destinației specificate, cu respectarea dispozițiilor legale, precum și obligația gestionării eficiente a mijloacelor materiale și bănești și a organizării evidenței contabile a cheltuielilor pentru fiecare program, pe subdiviziunile clasificației bugetare, atât pentru bugetul aprobat, cât și în execuția bugetului de venituri și cheltuieli. În conformitate cu art. 57 alin. (2), respectiv alin. (3) din Legea nr. 95/2006, C.N.A.S. asigură fondurile pentru finanțarea programelor naționale curative la solicitările caselor de asigurări de sănătate.

Solicitările de finanțare a programelor naționale de sănătate sunt întocmite pe baza cererilor fundamentate ale unităților de specialitate, care vor solicita finanțarea în funcție de realizarea indicatorilor și cu încadrarea în limita fondurilor aprobate cu această destinație.

În conformitate cu prevederile art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de către Ministerul Sănătății și C.N.A.S., cu consultarea C.F.R., se aprobă prin hotărâre a Guvernului, iar medicamentele care se acordă în ambulatoriu, în cadrul programelor naționale de sănătate curative, se asigură prin farmaciile aparținând unităților sanitare prin care acestea se derulează sau alte farmacii.

În temeiul art. 242 din Legea nr. 95/2006 a fost adoptată H.G. nr. 720/2008 pentru aprobarea Listei cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau rară contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul asigurărilor sociale de sănătate, precum și denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor care se acordă în cadrul programelor naționale de sănătate.

Astfel, dispoziția instanței, prin care aceasta obligă pârâții să asigure reclamantului medicamentul solicitat, contravine obligației utilizării fondurilor în limita bugetului alocat și potrivit destinației specificate, dar și obligației medicilor aflați în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate de a respecta protocoalele terapeutice reglementate de O.M.S./CNAS nr. 1301/500/2008.

A făcut trimitere recurentul și la Ordinul MS nr. 861/2014, dar și la faptul că prin totalitatea normelor evocate au fost transpuse în legislația națională aspectele privind întocmirea listelor de medicamente de uz uman care se acordă cu și fără contribuția personală a asiguraților, reglementate de art. 6 din Directiva Consiliului 89/105/CEE din 21 decembrie 1988 privind transparența măsurilor care reglementează stabilirea prețurilor medicamentelor de uz uman și includerea acestora în domeniul de aplicare a sistemelor naționale de asigurări de sănătate.

Recurentul a mai arătat că medicamentul solicitat de reclamant nu poate fi prescris și rambursat în sistemul de asigurări sociale de sănătate, respectiv nu poate fi decontat de către CNAS decât dacă este inclus pe lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008 și numai dacă are indicație terapeutică autorizată cuprinsă în rezumatul caracteristicilor produsului, conform art. 241 din Legea nr. 95/2006, ceea ce nu poate fi reținut în cazul indicației terapeutice de care suferă intimatul-reclamant, motiv pentru care, în cauză, nu sunt întrunite condițiile art. 997 C. proc. civ., aparența dreptului nefiind, în opinia sa, în favoarea reclamantului.

Referitor la condiția neprejudecării fondului, recurentul a arătat, făcând trimitere și la prevederile art. 73 ultimul alineat din Directiva 2001/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului, că, prin acordarea medicamentului Bevacizumab (denumire comercială Avastin) în regim de compensare 100%, instanța de fond ar fi recunoscut dreptul reclamantului de a beneficia gratuit de medicamente, fără a avea în vedere susținerile pârâților (aspect apt a genera o încălcare a dreptului la un proces echitabil), utilizarea medicamentului indicat supra în afecțiunea de care suferă reclamantul făcându-se off-label, în afara indicațiilor terapeutice aprobate la nivel național de ANMDMR și, la nivel european, de Agenția Europeană a Medicamentului. Or, în acest context, în opinia recurentului, prin demersul de admitere a cererii de ordonanță președințială, s-a prejudecat un aspect ce vizează chiar fondul cauzei și au fost încălcate prevederile Ordonanței nr. 37/2022.

De asemenea, recurentul a arătat că dreptul la viață este un drept fără conținut economic și doar cu o singură componentă cu caracter absolut: interzicerea pedepsei cu moartea, astfel încât modalitatea în care statul român a înțeles să legifereze condițiile în care medicamentele de uz uman se decontează/compensează nu intră sub incidența noțiunii dreptului la viață.

3.3 Sentința civilă nr. 394 din 19 martie 2025 a fost criticată și de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS), care, invocând art. 488 alin. (1) pct. 8, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de emitere a ordonanței președințiale, ca neîntemeiată.

În esență, recurenta a arătat că analiza oportunității introducerii medicamentelor în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, cu modificările și completările ulterioare, este în competența exclusivă a ANMDMR, analiza desfășurându-se în etape clar stabilite și pe baza unei metodologii specifice. Astfel, numai după parcurgerea tuturor etapelor și numai după ce Lista este aprobată, contravaloarea medicamentelor este decontată, în limitele aprobate, de către casele de asigurări sociale de sănătate, potrivit art. 241 din Legea nr. 95/2006.

În opinia recurentei, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că CNAS nu intră în raporturi juridice cu asigurații și nici cu furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale, că recurenta nu are nicio atribuție în ceea ce privește revizuirea rezumatului caracteristicilor produsului, că nu are competența legală de a adăuga o nouă indicație terapeutică, respectiv indicația terapeutică "Meduloblastom", că nu încheie contracte de furnizare de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale al căror obiect să îl constituie decontarea contravalorii serviciilor medicale, medicamentelor și dispozitivelor medicale acordate asiguraților.

S-a mai afirmat că, în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului sănătății nr. 861/2014, cu modificările și completările ulterioare, de la data intrării în vigoare a acestuia, evaluarea tehnologiilor medicale pentru includerea, extinderea indicațiilor, neincluderea sau excluderea medicamentelor în/din Listă este un proces continuu, prin care se asigură accesul bolnavilor la medicamente în sistemul de asigurări sociale de sănătate. Autoritatea competentă care implementează mecanismul de evaluare a tehnologiilor medicale este ANMDMR, iar pentru extinderea indicațiilor aferente unui DCI inclus în listă, solicitantul trebuie să depună la autoritatea competentă (ANMDMR) documentația prevăzută în ordinul mai sus menționat, iar autoritatea competentă are obligația de a publica, pe site-ul propriu, toate solicitările depuse.

Astfel, recurenta a subliniat că potrivit domeniului său de competență, stabilit în mod expres prin dispozițiile din Legea nr. 95/2006, CNAS nu are atribuții și temei legal pentru acordarea și decontarea unui medicament neautorizat de punere pe piață, nici la nivel european, nici la nivel național. A apreciat recurenta că această decontare s-ar fi putut realiza de către casele de asigurări de sănătate în condițiile în care indicația de care suferă reclamantul ar fi fost prevăzută în Lista medicamentelor compensate, aprobată prin H.G. nr. 720/2008, și ar fi avut un protocol terapeutic de administrare, aprobat prin Ordinul ministrului sănătății si al președintelui CNAS. Totodată, a apreciat recurenta că instanța de fond a procedat la o motivare neconvingătoare, lacunară, ceea ce echivalează cu o nemotivare a soluției respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a CNAS.

Hotărârea instanței de fond a mai fost criticată și din perspectiva admiterii cererii de ordonanță președințială, susținând recurenta că, în prezenta cauză, nu sunt îndeplinite condițiile aparenței de drept și a caracterului vremelnic al măsurii.

Recurenta a susținut că, prin sentința pronunțată, instanța de fond ar fi desconsiderat prevederile art. 16 alin. (1) lit. g), art. 52 alin. (1), art. 230 alin. (2) lit. d), art. 241 și art. 704-706 din Legea nr. 95/2006, mai ales în raport de modificările aduse prin O.G. nr. 37/2022, precum și pe cele ale art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 423/2022, art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 720/2008, art. 11 alin. (1) lit. a) din OMS nr. 2396/2023. A mai clamat recurenta și o nerespectare a art. 3 alin. (1) din OMS nr. 564/499/2021.

În opinia recurentei, pe calea ordonanței președințiale nu pot fi luate măsuri definitive, care să rezolve în fond litigiul dintre părți, iar doctrina și jurisprudența au decis constant că o obligație de a face nu poate fi dispusă prin ordonanță președințială, cu excepția cazurilor în care se tinde la încetarea unor acte abuzive, care să justifice înlăturarea lor printr-o astfel de procedură.

Or, nedecontarea, de către CNAS, a medicamentului în litigiu nu echivalează cu un act abuziv, de vreme ce, potrivit cadrului legal incident cauzei, medicamentul nu se acordă niciunui asigurat din sistemul public de asigurări sociale de sănătate pentru indicația terapeutică "Meduloblastom".

În cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, medicamentul Bevacizumab (denumire comercială Avastin) se regăsește în H.G. nr. 720/2008, însă prin dispozițiile cuprinse în anexele la Ordinul Ministrului Sănătății și al Președintelui C.N.A.S. nr. 1301/500/2008, autoritatea administrativă competentă a stabilit afecțiunile pentru care acesta se pot prescrie și acorda, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare.

În ceea ce privește aparența de drept, a susținut recurenta că o atare condiție nu este îndeplinită în favoarea reclamantului, având în vedere că acesta solicită compensarea unui medicament neincluse în Lista medicamentelor compensate, aprobată prin H.G. nr. 720/2008 pentru indicația terapeutică Meduloblastom și care nu face, astfel, parte din pachetul de servicii medicale de bază acordat asiguraților în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate, nefiind elaborat un protocol de prescriere și administrare de către comisiile de specialitate ale Ministerului Sănătății a medicamentului pentru o astfel de indicație terapeutică, protocol care să fi fost prevăzut în Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 564/499/2021.

Recurenta a arătat că utilizarea, în afara autorizației de punere pe piață, a unui medicament nu este reglementată în dreptul Uniunii Europene, sens în care a invocat pct. 58 din Directiva 2001/83/CE.

În opinia recurentei, singurii care pot solicita extinderea indicațiilor terapeutice sunt deținătorii de autorizații de punere pe piață în ceea ce privește medicamentul în litigiu, iar simplul fapt că medicul curant a recomandat reclamantului tratamentul cu aceste medicament, pentru o altă indicație terapeutică decât cea pentru care el a fost autorizat, fără a elibera reclamantului prescripția medicală utilizată și recunoscută de sistemul public de asigurări sociale de sănătate, nu creează o obligație în sarcina CNAS de a proceda la includerea în protocol a unei indicații neautorizate a medicamentului în litigiu și de a suporta contravaloarea lui.

S-a mai afirmat că, prin ignorarea prevederilor O.G. nr. 37/2022 și neînțelegând mecanismul de autorizare și decontare a unui medicament, prima instanță s-a substituit autorității legislative, prin demersul de obligare a părților pârâte la asigurarea medicamentului Bevacizumab (denumire comercială Avastin), în afara cadrului legal ce permite doar decontarea contravalorii medicamentelor înscrise în Listă.

3.4. Prin calea de atac exercitată, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale a solicitat casarea sentinței atacate, iar în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANMDM și pe fond respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Urmare expunerii elementelor de fapt referitoare la titularul autorizației de punere pe piață a medicamentului Bevacizumab (denumire comercială Avastin) și la indicațiile terapeutice pentru care acesta este autorizat, precum și a sublinierii faptului că, în România, la data prezentei, prescripția în regim off- label nu este reglementată, recurenta a evidențiat că, raportat la atribuțiile sale legale, nu are calitate procesuală pasivă în cauză, neavând competența de a suporta contravaloarea medicamentelor compensate, atribuție care revine CNAS. Calitatea procesuală este una din condițiile exercitării acțiunii civile, conform art. 32 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar în contenciosul administrativ, această calitate aparține autorității publice emitente a actului administrativ atacat sau autorității care a refuzat nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim sau, după caz, nu a răspuns solicitantului în termenul legal, conform art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) și i) și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Așadar, ipotezele legale se referă la fapte personale ale autorității chemate în judecată, care intră în sfera sa de competență, iar nu la fapte care intră în sfera de competență a altei autorități, în speță CNAS, autoritatea care asigură finanțarea programelor naționale curative.

Arată recurenta-pârâtă că, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (5) pct. 6 din Legea nr. 134/2019, legiuitorul i-a instituit doar obligații limitative în ceea ce privește implementarea mecanismului de evaluare a tehnologiilor medicale doar pentru medicamentele a căror indicație terapeutică se regăsește în rezumatul caracteristicilor produsului.

Invocă în sprijinul susținerilor sale și dispozițiile din Ordinul ministrului sănătății nr. 861/2014, arătând că instanța judecătorească poate dispune prin hotărâre judecătorească soluționarea unei cereri formulate de către un petent exclusiv pentru a include un medicament în Listă și nu pentru asigurarea tratamentului gratuit al unui asigurat. De asemenea, solicită a fi avute în vedere dispozițiile art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 720/2008, art. 231, art. 232 și art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și art. 4 alin. (1) din Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 564/499/2021, raportat la împrejurarea că medicamentul în litigiu este prevăzut în lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, dar nu pentru indicația terapeutică de care suferă reclamantul.

Pe fondul cauzei recurenta-pârâtă a considerat că instanța de fond a apreciat greșit asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a ordonanței președințiale referitoare la aparența de drept și neprejudecarea fondului.

În opinia recurentei, analiza existenței sau nu a aparenței de drept, instanța trebuia să verifice dacă medicamentul este inclus în Lista medicamentelor compensate și dacă are protocol terapeutic aprobat, acest protocol fiind obligatoriu pentru medicii aflați în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate. Reclamanta nu are dreptul de a beneficia de compensare integrală pentru achiziționarea medicamentului în calitate de asigurat conform art. 231 și art. 232 din Legea nr. 95/2006.

În privința condiției neprejudecării fondului, susține recurenta-pârâtă că, admițând acțiunea de față, instanța de fond a recunoscut intimatei-reclamante dreptul la un medicament care nu are indicația terapeutică de care aceasta suferă inclusă în rezumatul caracteristicilor produsului la nivel național și european.

Mai susține recurenta-pârâtă că soluția pronunțată nu corespunde realității de drept a speței. Enumerând documentația care trebuie depusă potrivit anexei nr. 3 din OMS nr. 861/2014 și criteriile reglementate de prevederile pct. B pct. 1-2 din același ordin, cu trimitere la art. 1 lit. h) din sus indicatul act normativ și la Tabelele nr. 4 și nr. 7 din Ordinul în discuție, recurenta a evidențiat faptul că îndeplinirea procedurii administrative reglementate de aceste prevederi este obligatorie pentru a se solicita includerea în Listă a unui medicament.

În optica recurentei, legislația națională nu permite rambursarea medicamentelor ale căror indicații terapeutice nu au fost aprobate la nivel național sau de către Agenția Europeană a Medicamentului. Pentru ca un medicament să poată fi inclus cu o extindere de indicație în Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, acesta trebuie supus mecanismului de evaluare de către DAPP în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului sănătății nr. 861/2014. Conform Anexei nr. 3 la acest ordin, DAPP trebuie să depună o cerere însoțită de o documentație de specialitate, în baza căreia se face evaluarea indicației terapeutice.

Apreciază recurenta-pârâtă că, prin admiterea cererii intimatei-reclamante, instanța a depășit competența conferită puterii judecătorești. Pentru includerea medicamentelor în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, este necesară parcurgerea procedurii de evaluare reglementată de Ordinul ministrului sănătății nr. 861/2014, care are caracter imperativ, iar în lipsa acestei evaluări, niciun medicament nu se poate califica pentru o eventuală includere în Listă. Potrivit Directivei nr. 105/89 a Comunității Economice Europene privind transparența măsurilor care guvernează stabilirea prețurilor de uz uman si includerea lor în sfera de aplicare a sistemului național de asigurări de sănătate, statele membre ale UE păstrează competențe exclusive în reglementarea și organizarea sistemelor proprii de sănătate, iar potrivit prevederilor art. 6 din aceeași Directivă, un medicament este cuprins în sistemul național de asigurări de sănătate numai după ce autoritățile competente au decis să-l includă într-o listă certă a medicamentelor cuprinse în sistemul național de asigurări de sănătate.

Invocă în sprijinul susținerilor sale și art. 168 alin. (7) din TFUE, art. 4 alin. (3) din Directiva 2001/83 și art. 1 din Regulamentul CE nr. 726/2004, solicitând a fi avute în vedere considerentele hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Uniunii Europene, pronunțate la data de 23.09.2020 în cauza T-549/19.

Legal citat, intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare față de recursurile formulate în cauză, dar a formulat note scrise.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

A. Analizând, cu prioritate, termenul de declarare a căii de atac formulate de pârâtul Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 394 din 19 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat cu nerespectarea termenului prevăzut de lege, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1000 alin. (1) C. proc. civ.: Dacă prin legi speciale nu se prevede altfel, ordonanța este supusă numai apelului în termen de 5 zile de la pronunțare, dacă s-a dat cu citarea părților și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor, iar potrivit alin. (4) al aceluiași text normativ: În toate cazurile în care competența de primă instanță aparține curții de apel, calea de atac este recursul, dispozițiile alin. (1) - (3) aplicându-se în mod corespunzător.

De asemenea, în raport de rangul instanței ce a pronunțat hotărârea atacată (curte de apel) și de incidența, în cauză, a alin. (4) al art. 1000 sus citat, relevante sunt și prevederile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., ce dispun astfel: Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), precum și prevederile art. 185 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., conform cărora: Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate absolută.

Înalta Curte reține că sentința civilă nr. 394 din 19 martie 2025 a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în urma unei proceduri contencioase ce a implicat citarea tuturor părților, inclusiv a recurentului Guvernul României, astfel cum rezultă din dovezile de citare aflate la dosarul instanței de fond.

Pe cale de consecință, termenul de declarare a căii de atac a recursului a fost de 5 zile de la pronunțarea hotărârii atacate, începând să curgă la 19 martie 2025 și împlinindu-se, potrivit dispozițiilor art. 181 C. proc. civ., la 25 martie 2025.

Cererea de recurs a fost, însă, formulată de recurentul - pârât Guvernul României, la data de 01.04.2025 (în acest sens fiind și numărul de înregistrare alocat de recurentul - pârât lucrării în discuție). Totodată, instanța de control judiciar constată și lipsa, din dosarul cauzei, a oricărui alt material probator care să facă dovada vreunui alt mod de comunicare sau depunere a recursului, anterior datei sus indicate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat în afara termenului de 5 zile prevăzut de lege, respectiv la data de 01.04.2025, în contextul în care ultima zi în care putea fi declarată calea de atac a fost 25.03.2025.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 185 alin. (1) și art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 394 din 19 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ este tardiv formulat, astfel încât se impune anularea sa.

B. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâții Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele cauzei, Înalta Curte reține că intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere privind emiterea unei ordonanțe președințiale vizând obligarea autorităților pârâte la a-i asigura, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală) a medicamentului Bevacizumab (denumire comercială Avastin) până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2025, aflat pe rolul Curții de Apel București.

Instanța de fond a admis cererea formulată de reclamant și a emis ordonanța președințială, soluție pe care instanța de control judiciar o apreciază, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt, ca fiind una legală, emisă în limitele atribuțiilor ce incumbă instanțelor de judecată, cu respectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material și procedural incidente cauzei.

Având în vedere similitudinea criticilor de nelegalitate formulate de pârâți, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată.

a. Analizând criticile prin care se susține că prima instanță s-ar fi substituit autorității legislative/autorităților administrative prin demersul de obligare a părților pârâte la asigurarea medicamentului Bevacizumab (denumire comercială Avastin), subsumabile motivului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază nefondate.

Instanța de control judiciar observă că, din perspectiva motivului de casare indicat în precedent, se poate cere și, respectiv, se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Prin sintagma "depășirea puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de lege, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat decât cea judecătorească.

Prin urmare, acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuții recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale. Instanța săvârșește un exces de putere atunci când, spre exemplu îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare sau se pronunță pe cale de dispoziții generale.

În speță, instanța s-a pronunțat asupra unei ordonanțe președințiale, al cărei obiect principal este circumscris prevederilor art. 997 din C. proc. civ., neputându-se reține că a săvârșit un act care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, astfel încât nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.. Totodată, Înalta Curte observă că măsura dispusă prin sentința atacată a avut drept temei aplicarea directă, în limitele impuse de procedura specială a ordonanței președințiale, a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, intimatul - reclamant solicitând protejarea dreptului fundamental garantat de art. 2 al Convenției, respectiv a dreptului la viață (astfel cum se va argumenta și în paragrafele ulterioare).

Or, în contextul în care, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, în conflictul dintre normele interne și cele cuprinse în pactele și celelalte tratate la care România este parte, prevalează cele din urmă, iar o atare aplicare incumbă, conform prevederilor art. 124 și art. 126 din Constituție, instanțelor de judecată, nu se poate reține o depășire a puterii judecătorești de către prima instanță.

Prin urmare, în raport de caracterul nefondat al criticilor indicate supra, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

b. Nefondate sunt și criticile aduse soluției de respingere a chestiunii compatibilității ordonanței președințiale cu prevederile Legii nr. 554/2004, prima instanță aplicând corect prevederile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, coroborate cu prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în situația anume determinată ce face obiectul materiei particulare deduse judecății în prezenta cauză, Legea nr. 554/2004 nu cuprinde soluțiile legislative diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, astfel încât aceasta din urmă își păstrează caracterul său general obligatoriu.

În acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți, instanța de recurs reține că procedura ordonanței președințiale nu este incompatibilă de plano cu specificul raporturilor juridice specifice contenciosului administrativ, cererea fiind admisibilă în raport cu prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

În cauză, obiectul dedus judecății nu privește suspendarea executării unui act administrativ, caz în care ar fi aplicabile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, care conțin dispoziții specifice proprii, cu aplicare exclusivă în materia suspendării executării actelor administrative.

Mai bine spus, câtă vreme starea de fapt nu se circumscrie art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, neavând ca obiect suspendarea unui act administrativ, partea reclamantă poate uza de prevederile ordonanței președințiale reglementate de dispozițiile art. 997 și urm. din C. proc. civ. pentru a obține dispunerea unor măsuri provizorii, respectiv impunerea unei obligații vremelnice în sarcina pârâților, până la dezlegarea fondului cauzei.

Totodată, obligația stabilită în sarcina autorităților pârâte nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Într-un atare context nu se poate reține lipsa de compatibilitate a procedurii pendinte cu specificul acțiunilor reglementate de Legea nr. 554/2004, criticile formulate de recurenți fiind nefondate.

Referitor inadmisibilitatea acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Sănătății din perspectiva stabilirii unei răspunderi solidare în sarcina pârâților, recurentul-pârât a susținut, în esență, că atât timp cât autoritățile pârâte în cauză au atribuții diferite, atunci nu pot fi obligate în solidar la o prestație comună, conform art. 1443 C. civ., ci la prestații diferite.

Or, argumentele recurentului-pârât nu se referă la un aspect de inadmisibilitate a acțiunii. Pentru a constata existența acestui fine de neprimire, este necesar a se invoca și demonstra lipsa uneia dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, astfel cum sunt prevăzute de art. 32 din C. proc. civ. sau de legile speciale incidente. Chestiunea vizând calitatea de subiect pasiv obligat în cadrul raportului dedus judecății, inclusiv din perspectiva existenței sau nu a unei răspunderi solidare cu ceilalți pârâți, reprezintă o problemă ce ține de calitatea procesuală (urmând a fi tratată în cele ce urmează).

În consecință, cum recurentul-pârât Ministerul Sănătății nu a înfățișat niciun motiv de inadmisibilitate propriu-zisă a acțiunii, se impune menținerea soluției date de instanța de fond.

c. De asemenea, Înalta Curte observă că hotărârea Curții de Apel București a fost criticată de recurenți și din perspectiva manierei de soluționare a chestiunii calității procesuale pasive a acestora.

Verificând această critică, Înalta Curte observă că, în mod legal, prima instanță a reținut că, în procedura integrată de introducere în Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, precum și denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor care se acordă în cadrul programelor naționale de sănătate, aprobată prin H.G. nr. 720/2008 ("Lista") a medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, și de asigurare a acestora sunt implicate mai multe autorități publice, competența fiind partajată între acestea.

În condițiile în care atribuțiile fiecărui pârât reprezintă o parte a unui întreg proces ce are ca final completarea listei cu un nou medicament sau extinderea indicațiilor pentru un medicament deja existent, respectiv decontarea propriu-zisă a tratamentului, se justifică în speță calitatea procesuală pasivă a tuturor pârâților în cadrul cererii de ordonanță presedințială.

Astfel, art. 242 din Legea nr. 95/2006 stabilește competența partajată între Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, cărora le revine dreptul și obligația de a elabora lista cu medicamente.

Apoi, în art. 251 din aceeași lege se prevede că Ministerul Sănătății elaborează programele naționale de sănătate în colaborare cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Totodată, în acțiunea de fond ce urmărește finalmente decontarea aceluiași medicament în regim off label este formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății.

În vederea elaborării și aprobării acestei liste potrivit Ordinului Ministerului Sănătății nr. 861/2014, pârâta Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale evaluează medicamentul/tehnologia medicală în vederea propunerii includerii acestora pe lista medicamentelor de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală pe bază de prescripție medicală în sistemul de asigurări sociale de sănătate aprobată prin H.G. nr. 720/2008. În urma procesului de evaluare, emite o decizie de includere, neincludere sau includere condiționată ce stă la baza elaborării și aprobării liste de medicamente.

Argumentele recurenților referitoare la inexistența unui cadru normativ care să permită reclamantului decontarea din FNUASS a tratamentului cu medicamentul în discuție, respectiv la incidența dispozițiilor O.G. nr. 37/2022 care nu permit efectuarea de plăți decât în condițiile strict prevăzute de Legea nr. 95/2006 vizează fondul cauzei, neavând relevanță în privința calității procesuale.

În continuare, instanța de control judiciar reține că orice autoritate publică, de orice rang, poate fi chemată în judecată, în contencios administrativ, de orice subiect de drept care contestă un act administrativ emis de această autoritate ori sesizează neîndeplinirea unei atribuții legale de către pârâta în cauză, prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăzând că instanța specializată în materie poate anula actul administrativ, obliga autoritatea administrativă la emiterea unui act administrativ, la eliberarea unui înscris sau la efectuarea unei operațiuni administrative.

Din coroborarea acestor prevederi cu cele ale art. 8 din Legea nr. 554/2004 și art. 997 din C. proc. civ., ce vizează ordonarea unor măsuri provizorii în cazuri grabnice, Înalta Curte găsește nefondate și criticile părților recurente ce privesc modul în care instanța de fond a stabilit cadrul procesual pasiv inclusiv din perspectiva art. 8 din Legea nr. 554/2004.

După cum corect a reținut și instanța de fond, deși este reală susținerea recurenților, în sensul că obiectul ordonanței președințiale nu îl reprezintă obligarea pârâților la includerea în lista de decontare a medicamentului Bevacizumab (denumire comercială Avastin) pentru indicația terapeutică de care suferă reclamantul, ci la decontarea provizorie a costului acestui tratament, nu se poate face abstracție de împrejurarea că litigiul este generat de refuzul de acordare a medicamentului în regim de decontare 100%, pe motivul neautorizării și neincluderii în listă a tratamentului solicitat de reclamant pentru indicația terapeutică Meduloblastom.

Pentru aceste motive, criticile de nelegalitate evocate din perspectiva calității procesuale de către recurenți, sunt nefondate.

c. Analizând, în continuare, criticile prin care este susținută incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le găsește, de asemenea, nefondate, în contextul în care sentința recurată cuprinde argumente care demonstrează că prima instanță a analizat în mod adecvat susținerile părților, inclusiv aspectele invocate de pârâți, judecătorul fondului indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, cu expunerea silogismelor logico - juridice ce au stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Totodată, instanța de control judiciar reține că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecință, potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, sens în care Înalta Curte apreciază că sentința recurată a fost emisă cu respectarea rigorilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Contrar celor evocate de recurenți, instanța de fond nu a evocat jurisprudența instanțelor judecătorești naționale pentru justificarea raționamentului logico - juridic expus, nefiind evocat un efect pozitiv, în sensul art. 431 din C. proc. civ., al altor hotărâri judecătorești

d. Nici restul criticilor, ce vizează condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale și care sunt subsumate de recurenți prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu sunt apreciate de instanța de control judiciar ca fiind fondate, câtă vreme prima instanță a aplicat și interpretat corect prevederile art. 997 și urm. din C. proc. civ., precum și de prevederile O.G. nr. 37/2022, H.G. nr. 720/2008, O.M.S. nr. 861/2014, Ordinului nr. 1301/2008, O.M.S. nr. 2396/2023 și Legii nr. 95/2006.

Potrivit art. 997 din C. proc. civ.,,(1) Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. (2) Ordonanța este provizorie și executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata sa și nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluționarea litigiului asupra fondului. (3) La cererea reclamantului, instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen. (4) Ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului. (5) Pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt.".

Din aceste dispoziții rezultă următoarele condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru admiterea unei cereri de ordonanță președințială: aparența de drept trebuie să fie în favoarea reclamantului, măsura solicitată trebuie să aibă caracter urgent și vremelnic și să nu prejudece fondul.

Verificând modul în care prima instanță a analizat întrunirea, în cauză, a acestor condiții, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a realizat o corectă interpretare a normelor de drept relevante materiei ordonanței președințiale, pe care le-a aplicat în litera și spiritul lor, reținând corect îndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate.

Referitor la condiția urgenței, instanța de fond a realizat o corectă interpretare a conținutului juridic al acesteia, câtă vreme, într-un context medical precum cel al intimatului-reclamant, orice întârziere în asigurarea tratamentului medicamentos prescris poate conduce la consecințe grave în evoluția maladiei acestuia și, implicit, asupra dreptului la viață.

Astfel, din lucrările dosarului, necontestate de recurenți, rezultă că intimatul-reclamant a fost diagnosticat cu Meduloblastom și i-a fost recomandat, de un medic specialist, tratament cu medicamentul Bevacizumab (denumire comercială Avastin).

Deși medicamentul solicitat de intimatul-reclamant este inclus în Lista medicamentelor compensate, inclusiv potrivit Ordinului comun al ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 564/499/2021, pentru alte indicații terapeutice, afecțiunea de care suferă intimatul-reclamant nu se numără printre acestea.

În raport cu gravitatea bolii de care suferă intimatul-reclamant, "dreptul care s-ar păgubi prin întârziere", la care se referă dispozițiile art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., este dreptul la viață, garantat de art. 22 alin. (1) din Constituția României și de art. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Astfel, art. 22 din Constituția Român