ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2413/2025
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2413/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)
Ședința publică din data de 8 mai 2025 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1.
Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 28.11.2024 sub nr. x/2024, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Guvernul României și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România solicitând obligarea acestora la asigurarea, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului BEVACIZUMAB (denumire comercială AVASTIN), până la soluționarea pe fond a cererii ce face obiectul dosarului nr. x/2024 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. 1.
Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 2042 din 12 decembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-au respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive/lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Guvernul României, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Agenția Națională a Medicamentului și Dispozitivelor Medicale din România, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, excepțiile inadmisibilității, precum și cererea de ordonanță președințială formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu toți pârâții. 1.
Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentinței a declarat recurs reclamantul A., invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii pronunțate, iar pe fond, admiterea cererii de ordonanță președințială, apreciind că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material referitoare la întrunirea condițiilor de admisibilitate a ordonanței președințiale, respectiv dispozițiile art. 997 C. proc. civ. Din perspectiva condiției privind aparența dreptului, recurentul-reclamant a considerat că nu prezintă relevanță apărarea intimaților-pârâți, preluată de către instanță, în sensul că acest medicament nu este autorizat la nivel național pentru indicația de glioblastom, atâta vreme cât acest tratament i-a fost prescris de un medic specialist. A arătat că evaluarea situației medicale concrete în care se află recurentul-reclamant nu poate fi verificată pe calea ordonanței președințiale, urmând a fi stabilită în cadrul judecății acțiunii de fond. Eficiența unui astfel de tratament nu poate fi reconsiderată de către instanța de judecată, iar procedura complexă și laborioasă de completare a Listei de decontare pune în discuție chiar dreptul la viață al acestuia. Sintetizând, dat fiind faptul că recurentul-reclamantul suferă de o boală gravă și are prescris de un medic specialist un tratament costisitor, dar care are eficiență în indicația terapeutică de față, aparența dreptului invocat constă în chiar dreptul la viață, care se impune a fi respectat și protejat cu toate mijloacele juridice, dar și medicale, de care se poate dispune. Totodată, a menționat că reglementarea condițiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformarea legislației interne cu prevederile constituționale invocate de recurentul-reclamant, urmează a fi examinate în cadrul acțiunii de fond, unde vor fi avute în vedere și apărările intimaților-pârâți referitoare la necesitatea evaluării și autorizării medicamentului pentru indicația terapeutică glioblastom. Însă, pentru admiterea ordonanței președințiale este suficient a se constata, la o analiză sumară, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientului, într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâților. Deși, este real faptul că indicațiile terapeutice pentru medicamentele prescrise nu se pot autoriza decât în condițiile Ordinului ministrului sănătății nr. 861/23.07.2014, prin depunerea unei documentații către Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituții, procedura este una laborioasă, care implică o perioadă lungă de timp. Or, timpul este elementul care lipsește recurentului-reclamant, întrucât orice întârziere poate avea consecințe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viață al acestuia. Așadar, dreptul care s-ar păgubi prin întârziere, la care se referă dispozițiile art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., este dreptul la viață (incluzând dreptul la ocrotirea sănătății), drept garantat de art. 22 alin. (1), art. 34 din Constituția României și de art. 2 pct. 32 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. De asemenea, a considerat că în sarcina statului revine o obligație de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO în materie, apreciind a fi relevante considerentele Hotărârii Panaitescu împotriva României, din 10 aprilie 2012, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. A apreciat că, prin refuzul acordării, cu titlu provizoriu, până la o pronunțare definitivă asupra fondului pretențiilor, a unui tratament medical prescris de medicul specialist, s-ar leza dreptul recurentului-reclamant la sănătate și implicit la viață, acesta fiind, de altfel, și dreptul clamat prin cererea de emitere a ordonanței președințiale. Față de toate aceste aspecte, a considerat că în mod greșit judecătorul fondului a respins cererea de ordonanță președințială, câtă vreme medicamentul solicitat este prevăzut în Lista cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, însă nu și pentru indicația de care suferă recurentul-reclamant. Acest tratament i-a fost prescris de medicul specialist oncolog, iar eficiența unui astfel de tratament nu poate fi reconsiderată de către instanța de judecată. Or, o neacordare provizorie a acestuia, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), ar genera o lezare a dreptului la sănătate, astfel cum acesta derivă din dreptul la viață, fiind în discuție și îndeplinirea obligației de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, ce incumbă Statului Român prin autoritățile cu competențe într-o astfel de materie (intimații-pârâții), obligație la care face referire și jurisprudența CEDO. Măsura solicitată are un caracter provizoriu, fiind limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului, iar condiția nerejudecării fondului raportului juridic litigios decurge din condiția referitoare la caracterul provizoriu al măsurii ce urmează a fi dispusă. Din această perspectivă, în opinia recurentului-reclamant nu pot fi primite nici argumentele referitoare la încălcarea prevederilor Legii nr. 500/2002, respectiv la afectarea previziunilor bugetare aferente programelor de sănătate curative, atât timp cât măsura dispusă are caracter provizoriu și urmărește prezervarea unei situații de fapt, în absența căreia ar exista un risc real de afectare a dreptului la viață și sănătate. A mai arătat că, în cuprinsul art. 5 al Directivei 2001/83/CE este reglementată o derogare de la regula îndeplinirii obligației de autorizare vizată de prevederile alin. (6) ale aceluiași act normativ. Analizând chestiunea în discuție, în limitele controlului permis unei instanțe învestite cu soluționarea unei cereri de emitere a unei ordonanțe președințiale, în cauza pendinte, sunt îndeplinite și condițiile incidenței unei astfel de ipoteze de excepție, statuate prin Hotărârea din 29 martie 2012, pronunțată de CJUE în cauza Comisia Europeană împotriva Republicii Polone C 185/10, ECLI:EU:C:2012:181 (paragrafele 26-38). În opinia recurentului-reclamant, instanța de control judiciar poate dispune acordarea, pe calea ordonanței președințiale, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), pe bază de prescripție medicală, a medicamentului solicitat, până la soluționarea definitivă a litigiului pe fond, întrucât aceasta are caracter excepțional, în sensul art. 5 din Directiva 2001/83/CE. 1.
Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate au formulat întâmpinări prin care au invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare iar, pe fondul cauzei, au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata-pârâtă Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 1.
Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 08 mai 2025, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat și de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamant este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. 2.1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului invocată de intimații-pârâți prin întâmpinările depuse la dosar, constatând că recurentul-reclamant a formulat critici de nelegalitate care se circumscriu motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a dezvoltat argumentele pentru care a apreciat că pronunțarea hotărârii recurate a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material incidente speței, referindu-se în concret la dispozițiile art. 997 și următoarele C. proc. civ. cu privire la condițiile de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială. 2.2. Argumentele de fapt și de drept relevante Obiectul cererii de chemare în judecată, formulate în temeiul procedurii ordonanței președințiale reglementate de art. 997 și următoarele din C. proc. civ., îl constituie solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâților Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România și Guvernul României la asigurarea, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului BEVACIZUMAB (denumire comercială AVASTIN), pentru indicația terapeutică glioblastom, până la soluționarea pe fond a cererii ce face obiectul dosarului nr. x/2024 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Potrivit art. 997 C. proc. civ.: "(1) Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. (2) Ordonanța este provizorie și executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata sa și nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluționarea litigiului asupra fondului. (3) La cererea reclamantului, instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen. (4) Ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului. (5) Pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt". Din aceste dispoziții legale rezultă următoarele condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru admiterea unei cereri de ordonanță președințială: aparența de drept în favoarea reclamantului, urgența, caracterul vremelnic și neprejudecarea fondului. Verificând condițiile de admisibilitate enumerate mai sus, instanța de fond a apreciat că acestea nu sunt întrunite în cauză în mod cumulativ, respectiv a apreciat că aparența dreptului nu este în favoarea reclamantului, opinie pe care Înalta Curte o împărtășește și o adoptă ca atare. Pentru a stabili dacă aparența de drept este în favoarea recurentului-reclamant, trebuie pornită analiza de la actul normativ care reglementează Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 720/2008, potrivit căreia în sistemul de asigurări sociale de sănătate, prescrierea, eliberarea și decontarea medicamentelor corespunzătoare denumirilor comune internaționale se realizează potrivit actului normativ și în baza protocoalelor terapeutice aprobate prin ordinul comun al Ministerului Sănătății și al Casei Naționale de Asigurări Sociale (art. 1-4). Potrivit Protocolului terapeutic prevăzut de Ordinul comun al Ministrului Sănătății și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 564/499/2021, prescrierea, eliberarea și decontarea tratamentului cu DCI - ului BEVACIZUMAB (denumire comercială AVASTIN), se realizează numai pentru următoarele indicații terapeutice: cancer colorectal, cancer mamar, cancer bronho-pulmonar, cancer renal și neoplasm ovarian epitelial. Prin urmare, se observă că afecțiunea de care suferă recurentul-reclamant și pentru care a solicitat tratamentul cu BEVACIZUMAB (denumire comercială AVASTIN), respectiv glioblastom, nu se regăsește în Protocolul terapeutic corespunzător administrării și monitorizării tratamentului cu DCI-ul mai sus menționat, protocol prevăzut de Ordinul comun al Ministrului Sănătății și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 564/499/2021, cu modificările și completările ulterioare. Mai mult, la art. 4 alin. (1) din Ordinul comun al Ministrului Sănătății și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 564/499/2021 este menționat faptul că protocoalele terapeutice constituie baza de prescriere și monitorizare a medicamentelor care se acordă asiguraților pe bază de prescripție medicală eliberată de medicii care sunt în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate. Prima instanță în mod corect a reținut că sunt determinante pentru stabilirea aparenței dreptului dedus judecății și Deciziile Președintelui Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România nr. 1443/20.10.2021 și nr. 167/13.02.2024 de neincludere a DCI BEVACIZUMAB pentru indicația glioblastom. Atât timp cât acest medicament nu are prevăzută indicația terapeutică pentru afecțiunea de care suferă recurentul-reclamant și a fost evaluat suplimentar pentru aceeași afecțiune, obținând un număr de 10 puncte la evaluare, soluție justificată științific pentru lipsa de eficacitate, Înalta Curte reține că aparența dreptului ca și condiție specifică de admisibilitate a ordonanței președințiale, nu este îndeplinită în speță, de vreme ce recurentul-reclamant nu a dovedit că are dreptul, în temeiul legii, la acordarea și decontarea de către sistemul public de sănătate, în regim de compensare 100% a medicamentului solicitat. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, aparența de drept nu poate rezulta exclusiv din prescrierea medicamentului de către un specialist, în condițiile în care autoritatea națională competentă să decidă includerea în Lista medicamentelor compensate a apreciat negativ, în repetate rânduri, asupra includerii sale pentru afecțiunea de care suferă recurentul-reclamant. Ținând cont de toate aceste împrejurări, este evident că în procedura simplificată a ordonanței președințiale, instanța de fond nu avea posibilitatea să stabilească o altă aparență de drept decât cea care rezultă cu necesitate din probele administrate și din interpretarea textelor de lege ce au incidență în cauză, așa cum au fost expuse mai sus. Fără a nega dreptul recurentului-reclamant la efectuarea tuturor demersurilor pe care le presupune cazul său special, pentru asigurarea dreptului său la sănătate și, implicit la viață, instanța de control judiciar constată că acest drept trebuie exercitat în limitele legii și cu respectarea procedurilor care să asigure un tratament nediferențiat pentru toți pacienții. Concret, nu se poate stabili că în prezenta speță a fost încălcat dreptul acestuia de a beneficia de tratament adecvat pentru afecțiunea cu care a fost diagnosticat, întrucât este evident că nu sunt întrunite condițiile terapeutice pentru administrarea în cazul său a medicamentului solicitat în regim de compensare. În cauză, cu referire la situația medicală a recurentului-reclamant, este necontestat faptul că acesta este asigurat în sistemul public de sănătate și a fost diagnosticat cu glioblastom gradul IV - tumoră malignă a creierului, iar medicul curant, prin Referatul medical nr. x/12.11.2024 i-a prescris indicația de tratament cu BEVACIZUMAB (denumire comercială AVASTIN) pe o perioadă nedeterminată de timp. Însă, faptul că recurentului-reclamant i s-a recomandat de către medicul curant tratamentul cu BEVACIZUMAB (denumire comercială AVASTIN), considerat așadar de specialist ca fiind benefic pentru afecțiunea sa, nu creează obligații în sarcina autorităților intimate de a proceda la asigurarea acestui medicament și de a suporta contravaloarea lui, deoarece utilizarea medicamentul în aceste condiții se face off-label, iar în acest caz medicii și pacienții își asumă riscul folosirii unui medicament în afara indicațiilor aprobate la nivel național de Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale și la nivel european de Agenția Europeană a Medicamentului. În cadrul ordonanței președințiale, instanța de judecată are doar posibilitatea de a realiza un examen sumar al cauzei, pentru a stabili de partea cui este aparența dreptului, iar pe această cale nu se poate dispune obligarea instituțiilor intimate să deconteze din bugetul FNUASS medicamentul solicitat de recurentul-reclamant pentru care nu există temei legal de decontare. Nefiind îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de ordonanță președințială, Înalta Curte constată că soluția pronunțată de prima instanță este legală și corectă, fiind confirmată în recurs. 2.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 997 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamant, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Cu majoritate: Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2042 din 12 decembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 8 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței. Cu opinie separată a doamnei judecător B. în sensul admiterii recursului, casării în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de ordonanță președințială. Contrar opiniei majoritare, apreciez că, în prezenta cauză, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 997 C. proc. civ., cu referire specială la aparența de drept.
În acest sens, am în vedere faptul că, spre deosebire de acțiunea de fond, procedura ordonanței președințiale nu presupune dovedirea, de către reclamant, a temeiniciei pretenției formulate. Aparența de drept este în favoarea reclamantului dacă poziția acestuia, în cadrul raportului juridic generator al pretențiilor sale, este preferabilă din punct de vedere legal, în condițiile unei analize sumare a situației de fapt și a temeiurilor de drept incidente speței. Consider că reclamantul a probat aparența de drept, depunând acte medicale din care rezultă că suferă de o maladie pentru a cărui tratare medicul curant a considerat oportună administrarea medicamentului în litigiu.
Reglementarea condițiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformarea legislației interne cu prevederile constituționale invocate de reclamant, urmează a fi examinate în cadrul acțiunii de fond, unde vor fi avute în vedere și apărările pârâților referitoare la necesitatea autorizării medicamentului pentru indicația terapeutică glioblastom. Însă, pentru admiterea prezentei ordonanțe președințiale este suficient a se constata, la o analiză sumară, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientului, într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâților. Totodată, nu poate fi ignorată situația medicală urgentă în ceea ce îl privește pe reclamant, care poate avea consecințe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viață al acestuia.
Așadar, dreptul care s-ar păgubi prin întârziere, la care se referă dispozițiile art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., este dreptul la viață (incluzând dreptul la ocrotirea sănătății), drept garantat de art. 22 alin. (1), art. 34 din Constituția României și de art. 2 pct. 32 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Astfel, art. 22 din Constituția României stabilește că: "(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.", iar art. 34 dispune că: "(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice.
(3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii". De asemenea, art. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede că: "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege." În sarcina statului revine o obligație de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO în materie.
Apreciez a fi relevante parte dintre considerentele Hotărârii Panaitescu împotriva României, din 10 aprilie 2012, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenție, sub aspect procedural, în cazul unui reclamant bolnav de cancer căruia statul român nu i-a decontat integral un medicament (Avastin), deoarece acesta nu era inclus în lista medicamentelor decontate: "28. Curtea a admis faptul că nu este imposibil ca actele și omisiunile autorităților în materie de politica sănătății să angajeze, în anumite împrejurări, răspunderea acestora în temeiul art. 2. Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru a luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura înalte standarde profesionale în rândul angajaților din domeniul sănătății și protejarea vieților pacienților, Curtea nu poate accepta ideea că niște chestiuni precum eroarea de judecată a personalului din domeniul sănătății sau coordonarea neglijentă între membrii personalului din domeniul sănătății în tratamentul unui pacient sunt suficiente, în sine, să angajeze răspunderea unui stat contractant din perspectiva obligațiilor lui pozitive în temeiul art. 2 din convenție pentru apărarea vieții [a se vedea Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V și Öneryildiz împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 71, CEDO 2004-XII].
29. Curtea reamintește că abordarea sa față de interpretarea art. 2 este ghidată de ideea că obiectul și scopul convenției ca instrument pentru protecția persoanelor impune interpretarea dispozițiilor sale și aplicarea lor astfel încât garanțiile acesteia să fie practice și efective (a se vedea, de exemplu, Yașa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 64, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VI).
30. În cazul de față, capătul de cerere invocat în fața Curții este că autoritățile naționale nu au făcut ceea ce era de așteptat din partea lor, nu numai de către reclamant, ci și de către instanțele interne (supra, pct. 13-14), care le-au ordonat să îi asigure reclamantului medicamentele necesare ca să se trateze de boala care în cele din urmă i-a cauzat moartea." Trebuie avut în vedere și Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, care prevede în art. 12 că: "Statele (...) recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai buna sănătate fizică și mentală pe care o poate atinge.", precum și Rezoluția Parlamentului European din 10 aprilie 2008 privind combaterea cancerului în Uniunea Europeană extinsă, care a sesizat "diferențele surprinzătoare și inacceptabile la nivelul calității serviciilor oferite de centrele pentru tratarea cancerului, al centrelor de radioterapie și al accesului la medicamente împotriva cancerului" și a îndemnat, în art. 30 al acestei rezoluții, Comisia și statele membre să se asigure că medicamentele pentru tratarea cancerului să fie disponibile în egală măsură în toate statele membre, pentru toți pacienții care au nevoie de ele.
În acest context apreciaz că, prin refuzul acordării, cu titlu provizoriu, până la o pronunțare definitivă asupra fondului pretențiilor, a unui tratament medical prescris de medicul specialist, se lezează dreptul reclamantului la sănătate și implicit la viață, acesta fiind de altfel și dreptul clamat prin cererea de emitere a ordonanței președințiale. O neacordare provizorie a tratamentului în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), generează o lezare a dreptului la sănătate, astfel cum acesta derivă din dreptul la viață, fiind în discuție și îndeplinirea obligației de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, ce incumbă Statului Român prin autoritățile cu competențe într-o astfel de materie (pârâții), obligație la care face referire și jurisprudența CEDO.
În interpretarea art. 2 (dreptul la viață), cât și art. 8 (dreptul la viață privată) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sarcina statelor semnatare o serie de obligații pozitive pentru de a proteja în mod efectiv și nu teoretic și iluzoriu dreptul la viață, respectiv dreptul la integritate fizică care face parte din viața privată. Deși Convenția nu garantează în sine dreptul la asistența medicală gratuită, Curtea europeană a statuat, într-un număr de hotărâri, că articolul 8 CEDO este relevant în cauzele care implică finanțarea publică de natură să faciliteze mobilitatea și calitatea vieții persoanelor cu dizabilități (Zehnalová și Zehnal c Cehiei. Sentges v. Olandei (dec.) no. 27677/02, 8 iulie 2003). Curtea a statuat așadar asupra aplicabilității art. 8 asupra cererii reclamanților cu privire la finanțarea insuficientă a tratamentelor medicale (Pentiacova și 48 recl c. Rep.
Moldova, 4.01.2005). Așadar, comportamentul statului nu este limitat doar la abținerea de la a lua viața în mod intenționat și nelegal, sau de a restrânge prin măsuri active componentele dreptului la viață privată, ci implică deopotrivă, pentru asigurarea caracterului efectiv al drepturilor garantate și sarcina de a adopta măsurile necesare pentru a apăra viața celor aflați sub jurisdicția lor (L.C.B. c. Regatul Unit, 9 iunie 1998, §36, Panaitescu c. România, 10 aprilie 2012, §27).
Curtea de la Strasbourg a acceptat că nu poate fi exclus ca actele și omisiunile autorităților în domeniul politicii sănătății să poată angaja în anumite împrejurări răspunderea lor în temeiul art. 2. Totuși, când un Stat contractant a adoptat dispoziții corespunzătoare care să asigure înalte standarde profesionale în rândul angajaților din domeniul sănătății și protecția vieții pacienților, nu poate accepta ca niște chestiuni, precum eroarea de raționament din partea angajaților din sănătate sau coordonarea neglijentă între aceștia în tratarea unui anumit pacient, să fie suficiente prin ele însele pentru a atrage răspunderea Statului din perspectiva obligațiilor sale pozitive în temeiul art. 2 din Convenția privind protecția vieții (a se vedea Powell c. Regatul Unit (dec.), cererea nr. x/99, CEDO 2000-V, Oneryildiz c. Turcia [M.C.], cererea nr. x/99, §71, CEDO 2004-XII, Panaitescu, citată anterior, §28).
În sarcina statului revine o obligație de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO în materie, iar în acest sens are în vedere și că dispozițiile lit. B) pct. II lit. a) din Anexa la H.G. nr. 423/2022 stabilesc, cu caracter de principiu, că unul din obiectivele Programului național de oncologie este "tratamentul medicamentos al bolnavilor cu afecțiuni oncologice", ceea ce, la o analiză sumară, presupune asigurarea unei medicații adecvate categoriei speciale de bolnavi vizate de acest program.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.