ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3574/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal la data 10.05.2022, si modificata la data de 15.06.2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtii Guvernul României si Prim-Ministrul României, a solicitat: 1. aplicarea în sarcina primului ministru a unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe fiecare zi de întârziere, calculată de la pronunțarea deciziei civile numărul 2370/2019, pronunțată în dosarul numărul x/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, până la punerea în aplicare a deciziei menționate. 2. obligarea pârâtului Guvernul României la plata de penalități între 100 si 1000 RON/zi de intarziere, orientate catre maximul de 1000 RON/zi, pana la punerea in executare a deciziei civile, in conditiile art. 906 noul C. proc. civ. 3. stabilirea definitivă a penalităților datorate de pârâtul Guvernul României și obligarea acestuia la plata lor către reclamant, în ipoteza în care se va considera că penalitățile a fost deja stabilite prin decizia civilă menționată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1338 din 29.06.2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins: exceptia necompetentei materiale, exceptia inadmisibilitatii actiunii și exceptia lipsei calitatii procesuale active. A admis excepția inadmisibilității capatului de cerere privind stabilirea definitiva a penalitatilor. A respins capatul de cerere privind stabilirea definitiva a penalitatilor, ca inadmisibil. A respins in rest cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Prim-Ministrul B. și Prim-Ministrul B., ca neintemeiata.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 1338 din 29.06.2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, formulat recurs reclamantul A., invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ. În motivare, în esență, a arătat că instanța de fond a respins petitul 3 al acțiunii ca inadmisibil, cu toate că această excepție nu a fost invocată prin întâmpinare de către niciunul dintre pârâți, nu a fost invocată din oficiu nici de către instanța de judecată (a se vedea încheierea din 15.06.2022) și nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților. A invocat art. 14 C. proc. civ. și a susținut că sentința atacată a fost dată cu încălcarea flagrantă a dreptului la apărare al reclamantului. A mai susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, prin raportare la soluția pronunțată de instanța de fond în ceea ce privește excepția inadmisibilității petitului 3 al acțiunii privind stabilirea definitivă a penalităților (pag. 4 din Sentintă). Instanța concluzionează că procedura prevăzută de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi echivalată cu procedura prealabilă de stabilire a penalităților reglementată de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, fără o minimă justificare a propriului raționament. Chiar dacă instanta nu este obligată să răspundă fiecărui argument folosit în dezvoltarea unui motiv sau în legătură cu apărările fomulate de părți, aceasta are obligația fundamentală de a răspunde în substanță criticilor formulate și trebuie să arate de ce acestea sunt ori nu sunt întemeiate. Art. 6 din CEDO implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Perez c. Franței și Hotărârea Van der Hurk c. Olandei). Hotărârea este nelegală, întrucât se respinge un capăt de cerere fără a se face o minimă analiză a modului de aplicare a celor două texte de lege incidente în speță - art. 18 alin. (5) și 24 din Legea nr. 544/2004. Or, problema juridică a petitului 3 se rezumă tocmai la această chestiune, astfel că motivarea sub acest aspect a hotărârii era esențială. Așa cum s-a reținut în literatura de specialitate, în ipoteza în care prin titlul executoriu s-a dispus autorității publice o anumită obligație, sub sancțiunea plății de penalități în favoarea creditorului, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, executarea silită se declanșează la cererea creditorului, care solicită stabilirea cuantumului total al penalității datorate de debitor, după expirarea termenului de 3 luni de la data comunicării hotărâri de acordare a penalităților. Cu alte cuvinte, odată stabilite penalitățile pe zi de întârziere prin titlul executoriu în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, nu mai este necesară parcurgerea procedurii prevăzute de art. 24 alin. (3) din același act normativ, creditorul putând solicita stabilirea definitivă a penalităților după expirarea termenului de 3 luni. În lipsa motivării sub aspectul admiterii excepției inadmisibilității, hotărârea instanței de fond este nelegală, impunându-se a fi casată, având în vedere încălcarea obligației legale a instanței stabilită prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Prin hotărârea recurată, instanța a respins ca neîntemeiate petitele (i) și (ii) ale acțiunii, încălcând astfel autoritatea de lucru judecat de deciziei civile nr. 2370/2019 a ÎCCJ. Statuările ÎCCJ au autoritate de lucru judecat în ceea ce privește culpa intimatului Guvernul României în neexecutarea obligațiilor ce îi revin, astfel că acestea erau obligatorii pentru instanța care a soluționat prezenta cauză în fond. Cu toate acestea, primele două petite ale acțiunii au fost respinse ca neîntemeiate, din simplul considerent că între data înregistrării acțiunii și data soluționării cauzei s-a emis H.G. nr. 746/2022, fără a se avea în vedere statuările ÎCCJ din Decizia nr. 2370/2019. A mai arătat că prin hotărârea recurată au fost aplicate greșit prevederile art. 24 și art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, deoarece instanța de fond a considerat în mod nelegal că nu se impune stabilirea unei amenzi în sarcina conducătorului autorității publice, respectiv a unor penalități pe zi de întârziere, în acord cu prevederile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004; instanța de fond a stabilit în mod greșit că în speță penalitățile definitive puteau fi stabilite doar prin parcurgerea procedurii prealabile reglementate de art. 24 alin. (3). În acord cu prevederile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, prin Decizia nr. 2370/2019, ÎCCJ a obligat intimatul Guvernul României să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din anexa Ia O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, în vederea vânzării de acțiuni la C. S.A., până la limita de 8% din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației. În temeiul dispozițiilor legale de la art. 24 din Legea nr. 554/2004, reclamantul a formulat acțiunea care face obiectul prezentei cauze în 10.05.2022, cu mult anterior adoptării H.G. nr. 746/2022, astfel că la data înregistrării acțiunii, Guvernul României nu își îndeplinise obligațiile ce i-au fost impuse prin Decizia nr. 2370/09.05.2019 a ÎCCJ, deși au trecut 3 ani de la data pronunțării titlului executoriu. Adoptarea pur formală a unei hotărâri de Guvern nu echivalează cu executarea obligațiilor ce revin intimatului de rând II. Astfel, contrar celor reținute de instanța de fond, în speță sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 atât pentru aplicarea amenzii în sarcina conducătorului autorității, cât și pentru stabilirea penalităților pe zi de întârziere, Guvernul României fiind în culpă pentru neexecutarea obligațiilor din nr. 2370/2019 a ÎCCJ. În ceea ce privește petitul (iii) al acțiunii, întemeiat pe prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, instanța l-a considerat inadmisibil, ignorând cu desăvârșire prevederile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. Pentru toate considerentele mai sus expuse, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost acesta formulat.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimații-pârâți Guvernul României și Prim- Ministrul României au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, și menținerea sentinței de fond, ca fiind expresia interpretării și aplicării corecte a legii în cauză.

Alte aspecte procesuale - excepția de nelegalitate Preliminar, referitor la excepția de nelegalitate a H.G. nr. 746/2022, Înalta Curte constată că în dosarul nr. x/2023, care a fost soluționat definitiv la data de 20.06.2024, prin Decizia nr. 3517 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a statuat în sensul admiterii recursurilor declarate, casării hotărârilor recurate și respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată având ca obiect anularea H.G. nr. 746/08.06.2022 pentru aprobarea cotei procentuale ce urmează a fi achiziționată de salariații Societății "C." - S.A. În considerentele Deciziei nr. 3517/2024 se menționează că " nu poate fi reținut caracterul de act normativ al actului administrativ contestat în cauză și, implicit, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 7 alin. (1 1 ) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: "În cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând." Astfel, referitor la caracterul H.G. nr. 746/8.06.2022, nu pot fi reținute susținerile intimatului-reclamant potrivit cărora caracterul de act normativ rezidă din împrejurarea că acesta este adresat unui număr nedeterminat de subiecți, întrucât nu vizează doar reclamanții și intervenienții din dosarul nr. x/2022, ci exercitarea dreptului tuturor salariaților C. S.A. de la un anumit moment (neprecizat). Actele administrative normative conțin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, față de o persoană, sau față de mai multe persoane, nominalizate expres în conținutul acestor acte. Cu alte cuvinte, un act administrativ este fie normativ, fie individual, în funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produce. Or, hotărârea din speță are caracteristicile unui act administrativ individual, pentru că urmărește stabilirea unei situații juridice precise în raport cu un număr relativ restrâns și determinat de subiecți de drept. H.G. nr. 746/2022 nu doar că a fost emisă în executarea unei hotărâri judecătorești, care prin natura ei vizează un raport juridic cu subiecți determinați, respectiv a deciziei civile nr. 2.370 din 08 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, însă subiecții acesteia sunt determinați prin chiar denumirea actului, privind cotele procentuale ce urmează a fi achiziționate de salariații Societății "C." - S.A. În plus, natura de act administrativ cu caracter individual rezultă și din considerentele Deciziei nr. 2/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a vizat interpretarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 în raport de obligația instituită Guvernului României prin decizia nr. 2.370 din 08 mai 2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal." În concluzie, Înalta Curte constată că, urmare a cercetării pe cale directă legalității H.G. nr. 746/2022, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată îndreptată asupra acestui act administrativ cu caracter individual. Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004 "(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate.; (2)Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul." În cauza pendinte, deși pe calea excepției de nelegalitate se critică una act administrativ cu caracter individual, respectiv H.G. nr. 746/2022, așa cum a reținut și ÎCCJ prin Decizia nr. 3167/2024, în cauză nu se relevă îndeplinirea condiției ca de actul respectiv să depindă soluția pe fond a litigiului de față, care are ca obiect amendă pentru neexecutarea hotărârii nr. 2370/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - ce reprezintă titlul executoriu de care se prevalează reclamantul. Așa cum rezultă din succesiunea în timp emiterii acestor acte, H.G. nr. 746/2022 este actul administrativ individual emis de Guvern tocmai pentru punerea în executare a Deciziei nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În consecință, constatarea nelegalității acestui act, care nu are legătură cu litigiul de față, în raport de petitul exprimat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, este lipsită de finalitate juridică în contextul procesual de față. În aceste condiții, se va respinge excepția de nelegalitate a H.G. nr. 746/2022, ca neîntemeiată. II. Soluția instanței de recurs Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate prin recurs, a apărărilor și susținerilor formulate prin întâmpinare și în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului A. este nefondat și îl va respinge ca atare, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. În ceea ce privește criticile de nelegalitate formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că argumentele expuse prin motivele de recurs vizează neîndeplinirea obligației impuse prin dispozitivul Deciziei nr. 2370/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2015. Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; așadar, premisa aplicării textului legal menționat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă, însă, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) C. proc. civ. este condiționată de producerea unei vătămări, iar ca sancțiune procedurală, urmează să fie analizată în strânsă corelație cu diferitele acte de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le îndeplinesc pe parcursul activității judiciare și care au produs prejudicii pentru partea procesuală îndrituită a invoca nulitatea. Subsumat acestui motiv de casare, reclamantul a susținut că a fost încălcat principiul contradictorialității față de respingerea capătului 3 de cerere ca inadmisibil, acest aspect nefiind pus în discuția părților, din oficiu, în condițiile în care nu a fost invocat nici prin întâmpinare. În cadrul controlului judiciar se reține că inadmisibilitatea celui de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată nu este o veritabilă excepție procesuală care trebuia să fie pusă în discuția contradictorie a părților, în mod prioritar și anterior dezbaterilor pe fondul pricinii. Inadmisibilitatea petitului 3 a fost apreciată ca având legătură cu soluționarea chiar pe fond a acestui capăt de cerere, și a fost reținută de prima instanță ca urmare a confuziei pe care partea reclamantă o realizează în privința modalității de acordare a penalităților definitive. Referitor la procedura de executare silită a obligațiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte amintește că potrivit paragrafului 65 din Decizia nr. 12/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în dosarul nr. x/2017, procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative (obligații de a face care implică faptul personal al debitorului), așa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape: a) într-o primă etapă, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, instanța de executare aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 din C. proc. civ. (art. 906 după numerotarea realizată în urma republicării). Dispozițiile art. 906 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. vorbesc de obligarea debitorului la plata în favoarea creditorului a unei penalități de la 100 la 1.000 RON pe zi de întârziere, stabilită până la executarea obligației, dacă obligația nu este evaluabilă în bani, sau a unei penalități între 0,1% și 1% din valoarea obiectului obligației, pe zi de întârziere, dacă obligația este evaluabilă în bani. Așadar, prima fază are ca obiectiv să constrângă debitorul autoritate publică să execute în natură obligația care presupune faptul său personal, stabilită în sarcina sa de instanța de contencios administrativ, iar mijloacele de constrângere sunt amenda în favoarea statului și penalitățile în favoarea creditorului. b) într-o a doua etapă, dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care se suprapun în parte prevederilor din art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., prevăd că "Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 891 din C. proc. civ. (devenit art. 892 în urma republicării), despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației". Prin urmare, cea de-a doua etapă, condiționată de parcurgerea primei etape prevăzută la alin. (3) al art. 24 din Legea nr. 554/2004, are ca obiectiv executarea silită prin echivalent a obligației amintite, în cazul în care debitorul refuză executarea în natură. În acest context, se reține că, contrar susținerilor recurentului- reclamant, prin Decizia nr. 2/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a exclus parcurgerea etapei prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în situația în care creditorul deține o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în acest sens devenind relevante statuările cuprinse la pct. 124 al deciziei, în sensul în care stabilirea penalităților conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 face inutilă stabilirea cuantumului penalităților conform art. 24 alin. (3) din lege, dar creditorul rămâne obligat să sesizeze instanța de executare, deoarece executarea hotărârii judecătorești în ipotezele date se face de instanța de contencios administrativ. Acțiunile întemeiate pe art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trebuie înțelese ca având întotdeauna drept capăt de cerere declanșarea procedurii de executare silită a debitorului care, fie nu și-a îndeplinit obligația, fie a îndeplinit-o necorespunzător, fie a îndeplinit-o cu întârziere (acest capăt de cerere este unul în constatare, instanța fiind chemată doar să constate una din cele trei situații posibile). Este esențial în acest context de reținut că obiectul executării silite nu constă în penalitățile reglementate de art. 18 alin. (5) sau art. 24 alin. (3) din lege, ci în obligația de a face ce implică un fapt personal al debitorului autoritate publică și, implicit, exercițiul forțat al autorității publice necesar pentru înlăturarea unei vătămări. Penalitățile devin obiect al executării silite (alături de despăgubiri, altele decât cele de întârziere) doar în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 și doar după ce instanța de executare (care este instanța de contencios administrativ, conform art. 25 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004) a constatat că obligația de executare în natură nu este posibilă din cauza refuzului culpabil al debitorului și, la cererea creditorului (necesară potrivit interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 24 alin. (5) din lege), dispune executarea ei prin echivalent, fixând sumele datorate creditorului cu titlu de penalități și de despăgubire. În acest sens, relevant este obiectul executării silite, care este dat de obligația de a face și care nu constă în penalități, care, în forma reglementată de art. 18 și de art. 24 alin. (3), sunt doar mijloace de constrângere, or, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, numai procedura prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 poate declanșa etapa executării silite în contencios administrativ, iar instanța sesizată cu o astfel de cerere, în condițiile în care creditorul deține o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, are obligația de a constata dacă debitorul a îndeplinit obligația întocmai și la timp sau, în caz contrar, să constate una din următoarele trei ipoteze logic posibile: obligația nu a fost îndeplinită sau nu a fost îndeplinită întocmai ori a fost îndeplinită cu întârziere. Or, numai dacă debitorul refuză executarea obligațiilor care îi incumbă, la cererea creditorului, instanța revine printr-o nouă hotărâre și fixează suma care i se va datora reclamantului cu titlu de penalități și din acest moment, dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 completează dispozițiile art. 18 alin. (5) din același act normativ. În consecință, în mod corect a reținut instanța de fond că, în lipsa declanșării procedurii prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, demersul reclamantului înscris în petitul 3 al acțiunii este inadmisibil. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că au fost respectate dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere la emiterea hotărârii. De asemenea, contrar susținerilor recurentului, judecătorul fondului, realizând un raționament de sinteză al criticilor din acțiune a oferit un răspuns comun acestora, prin argumente care corespund soluției finale cuprinse în dispozitiv. Argumentația folosită de judecătorul fondului în justificarea respingerii ca inadmisibil a capătului 3 de cerere, deși este sintetică, nu echivalează, contrar celor susținute de recurent, cu lipsa motivării, chestiune care ar putea fundamenta motivul de casare supus analizei. Totodată, nici ipoteza privind motivarea străină de natura cauzei nu se confirmă, cu atât mai mult cu cât aceasta ar presupune ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce evident nu este cazul și nici măcar recurentul-reclamant nu a susținut că hotîrârea recurată ar cuprinde motive străine de natura cauzei. Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligație nerespectată de instanța de fond în opinia recurentelor, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/României, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse. Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei. Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil. În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei-reclamante privind incidența unui astfel de motiv de casare. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, instanța de recurs constată că, în cauză, nu a fost nesocotită autoritatea de lucru judecat, ci dimpotrivă, instanța de fond s-a raportat la statuările definitive pronunțate în dosarul anterior cu nr. x/2015 Prin urmare, nu poate fi reținută nici critica de nelegalitate privind încălcarea art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., critică care, poate fi proprie motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și care va fi analizată cu ocazia verificării ultimului caz de casare dezvoltat în recurs. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Prin decizia civilă nr. 2370/08.05.2019, pronunțată în dosarul numărul x/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel cum a fost îndreptată și completată prin încheierile din 30 mai 2019 și 11 iulie 2019, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o Hotărâre de Guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49 din 1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55 din 2003, în vederea vânzării de acțiuni ale C. S.A. până la limita de 8 % din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației. Din analiza dispozitivului deciziei menționate, Înalta Curte reține că hotărârea la emiterea căreia a fost obligat Guvernul României trebuia să stabilească pe de o parte cota procentuală ce urmează a fi achiziționata de salariați, iar pe de altă parte momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia. Or, prin H.G. nr. 746/2022 s-a stabilit că vânzarea acțiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023 și cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. Înalta Curte constată că, ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanțe, pârâtul Guvernul României a adoptat H.G nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 560/8 iunie 2022. În preambulul acestui act administrativ normativ s-a făcut referire la dispozițiile art. 9 din anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 privind înființarea Societății Naționale a Petrolului "C." - S.A. București, aprobată cu modificări prin Legea nr. 70/1998, precum și la decizia civilă nr. 2370 din 8 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Prin art. 1 al H.G. nr. 746/2022 pârâtul Guvernul României a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "C." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. Totodată, s-a prevăzut că vânzarea acțiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023. Prin articolul 2 din H.G. nr. 746/2022 s-a prevăzut ca, în termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii". Potrivit art. 24 alin. (3) din aceeași lege: "La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate în mod culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 din C. proc. civ..". Având în vedere că prin titlul executoriu, pârâtul Guvernul României a fost obligat la adoptarea unei hotărâri de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din anexa la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003 în vederea vânzării de actiuni ale C. S.A. până la limita de 8% din capitalul social, iar la data de 8 iunie 2022, anterior judecării prezentei cauze, pârâtul a adoptat H.G. nr. 746/2022, prin care a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "C." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, Înalta Curte constată că prima instanță, cu corecta aplicare a legii, a reținut că este neîntemeiată cererea de chemare în judecată având ca obiect executarea silită a acestei obligații de a face în baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Potrivit dispozițiilor art. 9 din O.U.G. nr. 49/1997 privind înființarea Societății Naționale a Petrolului "C." - S.A. București, astfel cum au fost modificate prin O.G. nr. 55/2003: "Salariații Societății Naționale a Petrolului «Petrom» - S.A. București au dreptul sa achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achizitionata de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului". Legea recunoaște autorității publice posibilitatea de a stabili o cotă, până la limita de 8%, marjă de apreciere ce a fost exercitată prin intermediul H.G. nr. 746/2022. Pe de altă parte, termenul la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia a fost, de asemenea, stabilit (decembrie 2023). Deopotrivă, la 8 iunie 2022, pârâtul Guvernul României a îndeplinit obligația de a face stabilită prin titlul executoriu decizia nr. 2370/2019 definitivă, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte reține că la momentul soluționării cererii de către prima instanță, nu se mai justifica aplicarea acestor mijloace de constrângere prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în mod corect reținând prima instanță că a fost executată obligația stabilită prin titlul executoriu. Astfel, cu corecta aplicare a legii, prima instanță a reținut că aplicarea amenzii și acordarea penalităților de întârziere nu mai sunt necesare în condițiile care anterior pronunțării soluției pe fond, debitorul Guvernul României a executat obligația stabilită în sarcina sa pentru hotărârea definitivă; obligația fiind executată, nu mai subzista necesitatea constrângerii debitorului și, prin urmare, aplicarea amenzii și acordarea penalităților de întârziere au devenit inutile. Cu toate acestea, în materia contenciosului administrativ, potrivit legii speciale, instanța nu poate aplica mijloacele coercitive (amenda civilă și penalitățile de întârziere) în cazul în care, anterior formulării cererii de chemare în judecată sau, după caz, pe parcursul procesului, a intervenit executarea obligației de către debitor, deoarece acestea reprezintă un remediu pentru viitor, și nu pentru trecut, acestea neavând natura juridică a unor compensații/despăgubiri civile. Or, în cauza dedusă judecății, reclamantul a atins scopul urmărit, obținând executarea obligației intuitu personae, iar din conținutul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 rezultă că însăși fixarea cuantumului penalităților este condiționată de curgerea unui termen (prohibitiv) de 3 luni în care autoritatea publică, prin conducătorul acesteia, să fi rămas în pasivitate după pronunțarea încheierii de aplicare a art. 24 alin. (3). Înalta Curte mai reține că în sarcina pârâților nu se poate reține o culpă determinantă în întârzierea executării obligației, condiție prevăzută în mod expres de dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cât timp, potrivit prevederilor Legii nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările și completările ulterioare aduse prin O.U.G. nr. 166/2020: "(1) Se interzice, pentru o perioadă de 2 ani, înstrăinarea acțiunilor deținute de stat la companiile și societățile naționale, la instituții de credit, precum și la orice altă societate la care statul are calitatea de acționar, indiferent de cota de capital social deținută". Aceste modificări legislative au intervenit după pronunțarea deciziei nr. 2370/2019 în dosarul nr. x/2015, însă produc efecte în ceea ce privește situațiile pendinte, împiedicând autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ prin care să demareze procedurile de vânzare a acțiunilor C. S.A. Prin hotărârea judecătorească menționată nu a fost suplinit consimțământul unei părți la contractul de vânzare, obligația nu poată fi considerată a avea efect constitutiv de drepturi, ci doar a fost constatată o omisiune legată de inițierea unui proces de vânzare a acțiunilor, acesta fiind motivul pentru care, prin H.G. nr. 746/2022 s-a prevăzut ca vânzarea efectivă să aibă loc după expirarea interdicției de înstrăinare prevăzute de Legea nr. 173/2020. Prin urmare, nu se poate reține nici refuzul Guvernului de a adopta o hotărâre prin care să pună în aplicare dispozițiile art. 9 din Anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 55/2003, iar punerea în aplicare cu întârziere nu poate înlătura concluzia că reclamantul a obținut executarea obligației prin emiterea actului administrativ la care pârâtul fusese obligat. Înalta Curte mai reține că răspunderea reglementată prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 funcționează ca un mijloc de constrângere la executare. Prin reglementare, caracter și scop, aplicarea acestui text de lege presupune, cu necesitate, ipoteza neexecutării hotărârii judecătorești definitive până la momentul epuizării tuturor fazelor procesuale în litigiul ce urmărește obligarea la executarea titlului executoriu și sancționarea conducătorului autorității publice. Or, în cauza de față, la momentul soluționării cererii de către prima instanță, nu se justifica aplicarea acestor mijloace de constrângere, având în vedere adoptarea H.G. nr. 746/2022, astfel că în mod corect prima instanță a reținut că cererea este neîntemeiată, întrucât obligația stabilită prin titlul executoriu a fost îndeplinită. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.